Corin Braga

O noua exemplificare a simbolismului nagualului şi tonalului e piramida „atlanţilor” din Tula, o piramida aparţinând civilizaţiei toltece. Piramida, susţinută de coloane de forma rectangulara şi înconjurată de statui uriaste este interpretata de don Juan ca o reprezentare a „poziţiei Toltecului”, o postura magica pe care o adopta şamanul şi echipa lui. Piramida în sine simbolizează un bărbat susţinut de cele patru femei luptătoare, dreamers, reprezentând cele patru vânturi, cele patru direcţii. „The Atlanteans are the nagual; they represent the order of the second attention brought forward. They are creatures of war but not of destruction.”. La rândul lor, coloanele de forma rectangulara simbolizează „the order of the first attention, the tonal”, stalkers. „They are very peaceful and wise, the oppposite of the front row”. (Castaneda, 1981, 18). Piramida din Tula e un ghid către a doua atenţie. Ceea ce vedem azi e doar o piramida aproape distrusa cu totul. Se spune ca: „some of the pyramids were gigantic not-doings, places for warrios to do their dreaming and exercice their second attention”. Tot ce făceau vrăjitorii acelor timpuri era înregistrat în cifre şi desene care erau puse pe pereţi.

Mai târziu, susţine don Juan, au apărut un alt tip de luptători care nu au fost de acord cu ceea ce făceau vrăjitorii cu a doua lor atenţie şi au distrus piramida şi tot ceea ce se găsea în ea. Don Juan crede ca luptătorii noi sunt luptători ai celei de-a treia atenţii. Vrăjitorii erau prea preocupaţi de fixarea celei de-a doua atenţii pentru a înţelege ce se întâmplă. Când şi-au dat seama a fost prea târziu. Pentru don Juan nu numai ruinele culturilor trecute constituie un element periculos, ci tot ce înseamnă obiectul unei preocupări obsesive conţine un potenţial risc. De aceea piramidele „şamanice” reprezintă adevărate capcane pentru cei care încearcă sa rămână în a doua atenţie. Piramidele sunt cu atât mai nocive pentru vrajtorii neprotejaţi, pentru luptătorii fara forma cum este La Gorda.

În discuţiile lor asupra celei de-a doua atenţii, mastrul şi ucenicul sau se opresc şi asupra unor întâmplări pe care le-au trăit şi pe care încearcă sa le explice prin acest concept. De pilda, Carlos îşi aminteşte de momentul în care don Juan il împinge printr-o usa şi iese de cealaltă parte a zidului, nu aşa cum ar fi trebuit, ci direct în strada, într-o piaţă aflata la doi kilmetri depărtare. La Gorda emite ipoteza ca acel loc ar fi fost un punct de putere, o usa de trecut de pe o linie paralela pe alta. De menţionat ca din cunoştinţele pe care le au, lumea aceasta şi lumea de dincolo sunt aşezate pe linii paralele. Partea stânga asigura drumul către lumea paralela celei în care ne aflam acum. Pentru a ajunge acolo trebuie sa trecem „the boundaries of affection” prin pierderea formei umane, respectiv a legăturii de dependenta pe care o avem fata de cele din jurul nostru. Josephina, una din fetele din noua echipa de vrăjitori, îşi aminteşte trecerea din partea dreapta a tonalului către partea stânga ca pe o trecere printr-un zid de ceata. „It is an accomplishment when a warrior had the serrenity and the control to stop the rotation of that wall that is not inside us, but out there în the world and rotating when we moved our heads” (Castaneda, 1981, 101).

Partea dreapta a împărţirii pe care o face zidul, tonalul, „encompases everything the intelect can conceive of it”, în timp ce partea stânga, nagualul, „is a realm of indescriptible features: a realm impossible to contain the words” (Castaneda, 1981, 163). Volumul din care citam duce mai departe explicaţiile asupra distincţiei cu care operam: „on the right side, much energy and time is consumed în actions and interactions of our daily life [.] On the left side there is an inherent need for economy and speed” (Castaneda, 1981, 165). Economia de energie de care vorbeşte don Juan se obţine prin suspendarea obositoarelor procese ale gândirii şi a prinderii astfel a semnificaţiei într-un mod direct şi precis şi mai cu seama intens: „everything is perceived în one clump, one bulky mass of inextricable detail”.

Toate aceste lămuriri pe care Carlos le primeşte de la profesorul sau Juan Mâţuş sunt efortul unor generaţii întregi de vrăjitori de a închega fragmentele risipite de cunoaştere într-un sistem de gândire şi reguli care pot fi transmise mai departe. Insa învăţarea înseamnă rememorare a principiilor după care este organizat universul, lucru care este posibil abia după ce neofitul va parcurge etape şi practici specifice (de pilda, trebuie sa înveţe sa devina luptător impecabil prin reaşezarea accentului pe lucrurile cu adevărat importante din viaţa prin intermediul unei practici ce se numeşte recapitulare) şi asta deoarece „they were made to forget. The one who never forgot was Silvio Manuel and he engaged don Juan în the effort of bringing back the members of their group.” şi fiindcă Silvio Manuel e singurul care nu a uitat, el e cel care se va remarca intre toţi membrii echipei vrăjitorilor prin fenomenale „not-doings”: el descoperă ca ucenicul Carlos Castaneda nu e Nagualul potrivit fiindcă în loc sa aibă patru compartimente în oul sau luminos nu are decât trei, ca identificarea La Gordei cu vântul de sud a fost greşită şi ca ea ar trebui sa corespunda de fapt vântului de nord.

Aşadar cele doua realităţi reprezintă distincţia dintre o lume învăţată, ordonata în concepte şi convenţii, şi o alta lume la care pentru a avea acces trebuie sa învăţăm sa o punem în umbra pe cealaltă („stopping the world”), eliberându-ne de sub influenta ei şi ajungând astfel la esenţa nelimitata în forme precise, rigide.

Distincţia se refera şi la modul de a percepe vizual (in termenii originali, „looking” pentru lumea omeneasca şi „seeing” pentru lumea vrăjitorilor). Exista mereu tendinţa de a încerca sa gândim cum trebuie sa fie lucrurile. Or, cealalata realitate tocmai aceasta ne învaţă, ca nu exista un mod corect, unic, ci descrieri diferite. „Seeing” e primul pas spre „stopping the world”: „stopping the world was indeed an appropiate rendition of certain states of awarness în which the reality of everyday life is altered because the flow of interpretation, which ordinarily runs uninterruptedly, has beeen stopped by a set of circumstances alie to that flow” (Prefaţa la Castaneda, 1972). Un exemplu grăitor pentru a ilustra permanenta tendinţa de a ne pastra în siguranţă lucrurilor pe care la stăpânim e episodul în care don Juan aşează o bucata de pânza (obiect de putere, susţine el) în câmpul vizual al lui Carlos (Castaneda, 1972, 185-186). Carlos nu identifica dintru început bucata de pânza ca o bucata de pânza, dar chiar în momentul în care începe sa vadă dincolo de cârpa, el „rearanjează” înapoi perspectiva încât sa privească din nou lucrurile în mod obişnuit. Asemenea eşecuri il fac pe don Juan sa recurgă la alte mijloace de a-l învăţa pe Carlos ce este în spatele realităţii cu care e obişnuit. Fiindcă acesta organizează prin intermediul limbajului lumea, don Juan va lucra pe teritoriul pe care Carlos se simte cel mai bine: „you are going to learn not-doing. We might as well talk about it because there is no other way for you to proceed. I thought you might catch on to not-doing without my having to say anything. I was wrong.” (Castaneda, 1972, 187). Dar „not-doing is difficult and so powerful that you should not talk about it freely”.

Si cum il învaţa don Juan pe Carlos ce e „doing”/„not-doing”? Vorbindu-i despre felul în care instituim realitatea. Cuvintele lui se aseamănă cu explicitarea unor parabole şi Carlos e nevoit sa intre într-un ritm alarmant al subtilităţilor care vin să-i răstoarne orice încercare de contraargumentare. Discuţiile pornesc întotdeauna de la lucruri concrete, evidente, detalii cărora Carlos nu le dăduse importanta anterior: o pietricica, un gândăcel, vântul, o pasare sau un animal. Toate acestea sunt elemente importante pentru lumea vrăjitorilor. „Take that rock for instance. To look at it is doing, to see it is not-doing”. A încerca s-o numeşti şi s-o descrii prin atributele pe care în mod evident numirea le atrage după sine tine de „doing”, adică de actul ordonării în sisteme de valori şi utilitate pe care il facem în mod curent. In loc sa creştem astfel cantitatea de informaţii pe care o avem despre un lucru, paradoxal am crede noi, o micşoram. Don Juan explica insa aceasta contradicţie aparenta: micşoram involuntar cantitatea de informaţie deoarece limitam realitatea lucrului la cele acceptate convenţional şi nu trecem de frontierele pe care acestea le trasează: „if I could pick out the detail, the holes and depressions would disappear and I would understood what not-doing meant [.] doing makes you separate the pebble from the larger boulder.” Descrierea lucrurilor înseamnă identificarea lor în bazele unui mecanism la care ele participa şi are ambiţiosul tel de a descoperi funcţionarea acestuia. A descrie înseamnă a fragmenta cunoaşterea în scopuri imediate şi a pierde din vedere ansamblul, legătura dintre lucruri. Scopul final al exerciţiului e vederea celeilalte realităţi. A vedea pentru a cunoaşte înseamnă a acţiona în spiritul lumii obişnuite, dar a observa în ce fel relaţionează energetic elementele lumii înseamnă „not-doing”.

Umbrele sunt porţi ale non-actiunii. Nu sunt palpabile sau supuse unor categorii stricte, nu pot fi raţionalizate excesiv şi reprezintă o forma continua a misterului de a nu fi decât contururi vagi, imprecise. Mai târziu, după ce va fi cumulat destula putere personala, promite don Juan, Carlos va putea nu numai sa vadă esenţa de dincolo de raţionalizare, dar şi sa transforme respectiva pietricica în obiect de putere, adică se va putea sluji de ceea ce cunoaşte.

Lumea pe care o descoperă Carlos atunci când încetează sa analizeze raţional e lumea în care nu te laşi prada imaginii. Exista forme specifice ale acestui „not-doing”. Luptătorii impecabili în rândul cărora don Juan vrea să-l includă şi pe Carlos sunt de doua tipuri: visătorii şi „stalkerii”. Visătorii au acces la lumea cealaltă prin „dreaming” ca „not-doing of dreams”, deoarece şi visele pot întrerupe legătura cu felul în care suntem obişnuiţi sa le interpretam sau sa le descriem. Pentru aceasta exista tehnici speciale: lui Carlos i se recomanda alegerea unui subiect pentru visat (găsirea mâinilor în vis) şi exerciţiul poate să-i reuşească doar în măsura în care-şi opreşte dialogul interior, ceea ce presupune mai mult decât simpla reducere a cuvintelor în încercarea de a opri gândirea, presupune utilizarea unui complex care are printre componentele sale şi o maniera aparte de a privi (privirea focalizata) în schimbarea perspectivei asupra lumii.

În iniţierea pentru deosebirea tipurilor de realităţi Carlos are parte de câteva întâmplări care il ajuta sa se apropie de realitatea secunda. Una dintre ele este întâlnirea cu coiotul căruia ii vorbeşte conform indicaţiilor lui don Juan (care il sfătuieşte să-şi piardă importanta de sine: a te afirma înseamnă a cultiva legături care împiedică libertatea). Coiotul ii raspunde şi Carlos ajunge să-l vadă sub forma de energie luminoasa, fluida. Imaginea lui se va estompa şi va face loc percepţiei liniilor lumii, manifestări active de esenţă: „I saw the lines of the world. I actually perceived the most extraordinary profusion of fluorescent white lines which crisscrossed everything around me [.]. The lines were constant and were superimposed on or were coming through everything în the surroundings” (Castaneda, 1972, 252). Ceea ce a reuşit Carlos, explica don Juan, e sa oprească „what people have been telling you the world is like” (Castaneda, 1972, 253), adică sa treacă dincolo de aparenta convenţiilor. Aceasta se întâmplă doar atunci când „one sneaks between the worlds, the world of ordinary people and the world of sorceres. You are now smack în the middle point of the two” (Castaneda, 1972, 254).

Cel care il va ajuta insa propriu-zis sa înţeleagă modul de utilizare al celui de-al doilea cerc de putere, întruchipând pentru o clipa realitatea secunda, e Genaro Flores, membru al echipei de vrăjitori a lui Juan Mâţuş. După atâtea lămuriri primite în cursul anilor de noviciat, iată cum rezuma Carlos întreaga sa experienta: „on my left side I had looked-up memories of don Juan and his party of warriors on their last day on earth, on my right side I had the memory of having jumped that day into abyss” (Castaneda, 1981, 300), păstrând astfel amintirea a doua vieţi complet diferite de simţire şi intelect în ubicuitate.

Daca, pentru a accepta explicaţiile pe care le primeşte o data cu Carlos din partea lui don Juan, cititorul are nevoie de o minte predispusa la jonglerii de imaginaţie, ceea ce ne releva ultima carte a lui Castaneda poate din nou să-i scindeze opiniile: fie ridica mirat din sprâncene ca în fata unei noi dar ingenioase teorii a conspiraţiei (transferata în timpurile moderne din domeniul politicului în acela al invadării iminente realizata de fiinţe extraterestre), fie răsuflă uşurat ca a mai primit o ultima indicaţie din partea ghidului care-i poate asigura energia unui ultim efort eroic de-a depăşi hăţişul despre care vorbeam la început.

Revelaţia consta în faptul ca orice fiinţă umana poseda doua minţi: una dintre ele este a noastră în întregime şi ea este ca o voce şoptită care ne aduce întotdeauna ordine, claritate, finalitate. Cealaltă minte e o „instalaţie străină”. Acesta nu ne aduce decât conflicte, ambiţii, îndoială şi deznădejde, fiind rezultatul unui conflict transcendental care ne afectează pe toţi, dar de care numai vrăjitorii sunt conştienţi în întregime.

Asa cum ne-a obişnuit pe parcursul celor unsprezece volume, Carlos încheie sceptic, concluzionând ca împărţirea intre tonal şi nagual nu este o diferenţiere ontologica sau cosmologica, ci una psihologica: „indiferent de ce spusese don Juan am interpretat acest lucru ca o explicaţie metaforica pentru dominaţia aparenta a emisferei stângi a creierului nostru sau cam aşa ceva” (Castaneda, 2003, 198). Modul în care cititorului trebuie sa interpreteze toate acestea rămâne insa la alegerea sa. Oricum ar fi, diferenţierea tonal/nagual are complexitatea unui sistem filosofic.

Anamaria Stoia.

Memoria secunda, a doua atenţie şi starea elevata de conştiinţă.

Abstract: The article analyses inside the two types of perception Castaneda's system: the common atention, the „atention of the Tonal” (as the capacity to perceive the ordinary world) and the second atention, the „atention of the Nagual” (as the sorcerers' capacity to place their consciousness over the unseen, over the unusual). The two concepts are complementary and they have to be mastered by the iniţiate în order to attain a deeper perception and knowledge.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Second Memory, Second Attention, Hightened state of consiousness, Power, Tonal, Nagual.

În încercările sale de a explica modul în care e structurat universul şi cum funcţionează acesta si, de asemenea, cum suntem formaţi noi oamenii, don Juan porneşte de la doua concepte esenţiale – „tonal” (pronunţat „toh-na'hl”) şi „nagual” (pronunţat „nah-wa'hl). Fiind dificil de înţeles pentru o minte occidentala, don Juan foloseşte numeroase expresii plastice pentru a uşura comprehensiunea lor. El explica, astfel, ca fiecare fiinţă umana are doua parti care devin active şi operative în momentul naşterii – una este „tonalul„, iar cealaltă este „nagualul”.

În termeni foarte generali la început, don Juan descrie „tonalul” drept „everything we are […] everything we have a word for is the tonal” (Castaneda, 1976, 122). Mai mult, susţine el, nu exista o lume în sine, aşa cum suntem noi obişnuiţi sa credem, ci doar „a description of the world which we have learned to visualise and take for granted” (Castaneda, 1976, 122). „Tonalul” e cel prin care înţelegem lumea, cel care face regulile. El este „the organizer of the world […] on its shoulders rests the task of setting the chaos în order. […] The „tonal„ is what makes the world” (Castaneda, 1976,121). Aşadar, „tonalul” e cel care organizează lumea, formează lumea şi înţelege lumea. Până şi Dumnezeu este un obiect al „tonalului”, alături de toate fenomenele sau imaginile care apar în conştiinţa normala.

„Nagualul” e şi mai greu de definit. Practic el nici nu poate fi explicat în termeni raţionali, caci el este dincolo de înţelegerea omeneasca: „The nagual is the part of us for which there is no description – no words, no names, no feelings, no knowledge” (Castaneda, 1976, 124). In momentul naşterii, spune don Juan, facem toţi parte din „nagual”, dar apoi, prin învăţarea modului convenţional de a percepe, strălucirea nagualului începe sa pălească: „Then, the starts to devolop and it opaques the shine of the, it overwhelms it. From the moment we become all we do nothing else but to increment that old feeling of incompleteness which accompanies us from the moment of our birth, and which tells us constantly that there is another part that gives us completeness” (Castaneda, 1976, 126). Aşadar, „nagualul” este cealaltă jumătate adormita din noi, pe care o simţim ca pe o mare absenta. „Nagualul” e indescriptibil şi inexplicabil, aşa cum recunoaşte şi don Juan. El transcende raţiunea şi individul în acelaşi timp, singurele cuvinte de care poate fi legat fiind: zbor, plutire, pace, conştientizarea multiplicităţii eurilor şi transcenderea lor.

O alta încercare de a explica dualitatea „tonal”/„nagual” în termeni practici este cu ajutorul unei metafore obiectuale. Astfel, don Juan le oferă ucenicilor o masa şi o legătură grea cu multe obiecte pe care ii pune sa le care într-o vale îndepărta. O data ajunşi în mijlocul văii pustii, el aşează toate obiectele pe masa şi explica faptul ca „tonalul” reprezintă masa cu toate obiectele de pe ea: „tonalul era ordinea pe care o conştientizam în lumea noastră zilnica si, de asemenea, ordinea personala pe care o ducem pe umeri de-a lungul vieţii, aşa cum au carat ei masa şi legătura. Tonalul personal al fiecăruia era ca masa în acea vale, o mica insula plina de lucruri care ne sunt familiare. Pe de alta parte, nagualul era sursa inexplicabila care ţinea masa aceea în loc şi era ca vastitatea acelei vai pustii” (Castaneda, 1995c, 302). Aceasta este probabil cea mai sugestiva comparaţie datorita caracterului ei vizual. O alta definiţie, mai abstracta, descrie „tonalul” ca fiind „o reflexie a acelui indescriptibil necunoscut care este plin de ordine”, în timp ce „ fiecăruia dintre noi nu este decât o reflexie a acelui indescriptibil vid care conţine totul” (Castaneda, 1995c, 328).

„Tonalul” mai este denumit „partea dreapta” şi reprezintă tot ce poate cuprinde intelectul, iar „nagualul” este numit şi „partea stânga”, un domeniu imposibil de cuprins în cuvinte.

Definirea acestor doi termeni este necesara pentru a aborda în continuare conceptele care fac obiectul acestei lucrări. Don Juan susţine ca esenţa fiinţei noastre o reprezintă acţiunea de a percepe şi ca „magia existentei noastre este acţiunea de a fi conştient”. Pentru acesta, percepţia şi conştiinţa alcătuiesc o singura unitate „funcţională şi inextricabila, care are doua domenii. Prima e, respectiv capacitatea oamenilor de a percepe şi a-şi plasa conştiinţa asupra lumii obişnuite pe care o reprezintă viaţa cotidiana.” El denumeşte aceasta forma de atenţie „primul cerc al puterii”, definindu-l drept „capacitatea noastră teribila de a institui ordinea în modul nostru de a percepe lumea cotidiana.” Celalalt domeniu este „atenţia nagualului”, respectiv „capacitatea vrăjitorilor de a-şi plasa conştiinţa asupra lumii neobişnuite”, denumita şi „al doilea cerc de putere”, sau, în alte cuvinte, „capacitatea absolut uimitoare pe care o avem cu toţii, dar pe care numai vrăjitorii o folosesc, de a stabili ordinea în lumea neobişnuită” (Castaneda, 1997, 266).

Complementaritatea celor doua atenţii este exprimata şi în alte cuvinte – ele sunt ca doua fete ale aceluiaşi lucru: „fiecare luptător toltec are doua fete şi se găseşte cu fata în doua direcţii opuse. A doua fata este a doua atenţie” (Castaneda, 1997, 303).

Deci un alt nume pentru „atenţia nagualului” este „a doua atenţie”, sau „al doilea cerc de putere”. Folosind imaginea de mai sus cu masa plina de obiecte într-o vale imensa, don Juan explica faptul ca, fiind imposibil a prelua imensitatea nagualului, „vrăjitorii îşi iau ca domeniu de activitate zona aflata direct sub insula tonalului, indicata prin descrierea a ceea ce se afla sub masa. Zona aceea era domeniul a ceea ce el denumea drept a doua atenţie, sau atenţia nagualului, sau atenţia de sub masa… [.] El a spus ca atingerea celei de a doua atenţii făcea din cele doua atenţii o singura unitate, iar acea unitate era totalitatea eului” (Castaneda, 1997, 283). Aşadar, unul din scopurile vrăjitorilor este de a trece, prin cea de a doua atenţie, în nagual, ceea ce înseamnă cunoaşterea şi confruntarea cu cealaltă parte din noi şi realizarea, în acest sens, a deplinătăţii eului şi mai apoi cucerirea libertăţii totale a conştiinţei.

Modul în care este focalizata cea de-a doua atenţie pentru a facilita trecerea în nagual presupune mai multe tehnici, aparent fara coerenta intre ele. Una din cele mai importante este „visatul”. Don Juan spune ca primul nostru cerc de putere este „angajat foarte de timpuriu în vieţile noastre şi ca trăim cu impresia ca asta e totul pentru noi. pe care-l avem, rămâne ascuns pentru o imensa majoritate dintre noi, fiindu-ne dezvăluit doar în momentul morţii. Totuşi, exista o cale de a-l atinge, accesibila fiecăruia dintre noi, dar pe care o parcurg doar vrăjitorii, iar aceasta este. Este în esenţă tranformarea viselor obişnuite în probleme care presupun un act voliţional” (Castaneda, 1997, 268).

De altfel, „voinţa”, ca opusa „raţiunii”, are un rol esenţial în realizarea multor tehnici de depăşire a atenţiei tonalului. Vrăjitorii spun ca prin voinţa pot asista la efectele nagualului, în timp ce, prin „raţiune”, nu suntem decât martori la efectele tonalului. Voinţa tine în mare de forţă şi capacităţile întregului „corp”, spre deosebire de „raţiune”, care se rezuma la a interpreta şi la aştepta confirmarea propriilor speculaţii. „Voinţa” este cea care deţine controlul celei de-a doua atenţii. Don Juan defineşte voinţa drept „controlul maxim al luminozităţii corpului ca un câmp de energie; sau poate fi descrisa ca un nivel de abilitate, sau o stare de a fi care apare brusc în viaţa normala a unui luptător. Ea este simţită ca o forţă care radiază din partea mijlocie a corpului, precedata de un moment de absoluta tăcere” (Castaneda, 1998,146).

Revenind la „visat”, trebuie sa adăugăm ca acesta nu se refera la genul de vise pe care le cunoaştem noi, ci devin, după mult exerciţiu, vise conştiente, manipulabile de către cel care visează. Alte cai care ajuta la „răsturnarea” atenţiei tonalului sunt „oprirea monologului interior” şi „oprirea lumii”, lucru ce se realizează cu ajutorul contemplării. Don Juan numeşte momentul în care prima atenţie nu se mai fixează pe nimic „oprirea lumii”: „Don Juan spusese ca, o data ce ne oprim dialogul interior, oprim şi lumea. Acesta era o descriere operaţională a unui proces de neconceput, anume acela de a-ţi focaliza a doua atenţie” (Castaneda, 1997, 296). De fapt, „visătorii” trebuie sa contemple pentru a putea visa şi apoi trebuie sa caute visele lor în contemplare”

(Castaneda, 1997, 297). In timpul „visării”, explica don Juan, ne aflam în celalalt eu, concept care va deveni relevant în cele ce urmează.

În paralel cu lecţiile teoretice pe care don Juan i le da lui Castaneda, pe un alt plan, de care ucenicul nu este conştient multa vreme, are loc un proces de învăţare „practica” prin care ii sunt inserate, într-o zona absconsa a conştiinţei, experiente directe ale teoriilor expuse într-o stare de conştiinţă normala: „In stare de conştiinţă normala vrăjitorul il învaţa pe ucenic conceptele şi procedurile de baza, iar în cea de-a doua atenţie ii da explicaţii abstracte amănunţite. De regula, ucenicii nu-şi amintesc deloc aceste explicaţii, desi le înmagazinează cumva absolut intacte în memoria lor. Vrăjitorii susţin ca particularitatea specifica memoriei şi misiunea de a-şi aminti înseamnă ca de fiecare data când cineva intra în cea de-a doua atenţie, punctul de asamblare este într-o alta poziţie” (Castaneda, 2000, 71). Prin manipularea corpului energetic şi prin modificarea poziţiei punctului de asamblare din oul luminos, vrăjitorii încearcă răsturnarea viziunii despre lume.