Corin Braga

Prima tentativa de salt este sortita eşecului: „[don Genaro] spunea ca o sa sara cu mine, m-a prins sau m-a împins, sau m-a îmbrăţişat şi a plonjat cu mine în abis. Am avut o senzaţie totala de chin fizic, ca şi cum stomacul meu ar fi fost mestecat sau devorat. Era un amestec de durere şi placere de asemenea durata şi intensitate, încât tot ce am putut face a fost sa urlu din adâncul plămânilor. Când senzaţia a încetat, am văzut un mănunchi inextricabil de scântei şi mase întunecate, raze de lumina şi formaţii ca nişte nori. Nu puteam spune daca aveam ochii închişi sau deschişi sau unde era corpul meu. A urmat aceeaşi senzaţie de chin fizic, desi nu atât de pronunţată ca la început, şi apoi am avut impresia ca m-am trezit şi m-am regăsit în picioare, pe stânca aceea cu don Juan şi don Genaro” (Castaneda, 1995c, 306).

Aşadar, frontiera dintre real şi ireal, material şi imaterial, tonal şi nagual se estompează, mintii pragmatice a lui Carlos fiindu-i practic imposibil sa catalogheze trăirile avute.

La o a doua încercare insa, Carlos sare „cu toată masa corpului” (Castaneda, 1995c, 306) şi experimentează – de data aceasta fizic – existenta „filamentelor acaparatoare”: „După un moment am intrat în panica şi ceva m-a tras în sus ca un yo-yo” (Castaneda, 1995c, 307).

Lumea este o reţea de fibre luminoase care alcătuiesc şi transcend orice forma de viaţa. In timpul zborului, dematerializându-se, vrăjitorul poate schimba „banda de percepţie umana”, folosindu-şi aripile percepţiei pentru a vizita senzaţii non-umane: „a unei ciori, de exemplu, a unui coiot, a unui greier, sau ordinea altor lumi din acest spatiu infinit” (Castaneda, 1995c, 327).

Saltul în abis – o forma hibrida de „zbor”, combinând simbolistica ascensiunii zborului cu cea a căderii, deci a morţii – reprezintă de asemenea o forma de transcendere într-o alta lume, în nagual. Este expresia sublima a stăpânirii tehnicilor vrăjitoreşti, iar aceasta oferă iniţiaţilor posibilitatea alegerii: „Daca alegeţi sa nu va întoarceţi, veţi dispărea ca şi cum v-ar fi înghiţit pământul. Dar, daca alegeţi sa va întoarceţi pe acest pământ, va trebui sa aşteptaţi ca nişte adevăraţi luptători, până când vor fi rezolvate sarcinile voastre. O data ce vor fi terminate, cu succes sau nu, veţi deţine comanda asupra totalităţii voastre” (Castaneda, 1995c, 335).

Prăpastia în care sar atât ucenicii (Carlos, Pablito şi Nestor), cât şi maeştrii -pentru aceştia saltul fiind de fapt „călătoria finala” – reprezintă „usa către necunoscut”. Un „necunoscut” care pentru mintea raţională a lui Carlos este echivalent cu moartea… Al doilea cerc de putere descrie efortul lui Carlos de a afla şi a înţelege ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în timpul saltului, atât cu el – evident, aflat în tonal, el contesta veridicitatea căderii efective – cât şi cu maestrul sau iubit. Sugestia morţii apare de doua ori în discursul lui Nestor, cel pe care experienta saltului l-a transformat în Martor: o data atunci când descrie ce a simţit el („ştiam cumva ca murisem, dar nu ma interesa”, Castaneda, 1997, 204) şi a doua oara când ii explica lui Carlos dispariţia lui Eligio: „Eligio n-a murit aşa cum moare un om obişnuit. El pur şi simplu nu s-a mai întors din saltul lui” (Castaneda, 1997, 210).

„Zborul şamanic echivalează cu o moarte rituala: sufletul abandonează corpul şi zboară în regiuni inaccesibile muritorilor de rând. Prin extaz, şamanul devine egalul zeilor, al morţilor, al spiritelor: capacitatea de a muri şi de a reînvia, adică de a-şi părăsi şi de a-şi regăsi după voinţa trupul, denota ca el a depăşit condiţia umana.

Samanii pretind ca pot zbura oricum: fie asemeni păsărilor, fie calare pe un bidiviu sau pe o pasare, fie înălţându-se aşezaţi pe toba lor. Acest instrument specific şamanic joaca un rol important în pregătirea transei; astfel, samanii din Siberia şi Asia Centrala afirma ca ei călătoresc prin aer aşezaţi pe toba lor” (Eliade, 1998, 176).

Saltul efectiv generează în fiinţa lui Carlos un amalgam de trăiri bulversante: „in timpul saltului, percepţia saltului a trecut prin şaptesprezece transformări elastice, intre tonal şi nagual. Când ma mişcăm în nagual, percepeam o dezintegrare a corpului. Nu puteam gândi sau simţi în mod coerent şi unificat, aşa cum o fac de obicei, dar, totuşi, gândeam şi simţeam într-un fel.

În mişcările mele în tonal, reveneam la unitate. Eram iar eul meu întreg. Percepţia mea avea coerenta. Aveam viziuni ordonate. Forţa lor de constrângere era atât de intensa, natura lor atât de reala, complexitatea lor atât de vasta, încât nu am fost în stare sa mi le explic în mod satisfăcător. Natura lor nu îmi permitea sa le includ în categoriile de viziuni sau vise intense, nici chiar în domeniul halucinaţiilor” (Castaneda, 1997, 7-8).

Iată cum este văzut acelaşi salt din exterior, prin ochii Martorului: „v-am văzut pe voi doi ţinându-vă şi alergând spre margine. şi apoi v-am văzut ca doua zmee pe cer. Pablito se mişca mai departe., în linie dreapta şi apoi a căzut. Tu te-ai ridicat o clipa şi apoi te-ai mişcat putin de la margine, înainte sa cazi” (Castaneda, 1997, 199).

Prin „schimbarea punctului de asamblare”, lui Carlos i se va deschide „a doua atenţie”, ceea ce va duce la o reorganizare a memoriei lui. Prin prisma acesteia, ultimele cuvinte ale lui don Juan pe care şi le aminteşte, înainte de saltul în abis, sunt: „Uita-ţi sinele şi nu te vei mai teme de nimic, la orice nivel de conştientizare te vei afla” (Castaneda, 2003, 303).

„Daca luam în considerare întregul ansamblu al zborului şi toate simbolismele paralele, semnificaţia lor se revelează din capul locului: toate traduc o ruptura efectuata în Universul experientei cotidiene. Este evidenta dubla intenţionalitate a acestei rupturi: prin zbor se obţin transcendenta şi libertatea” (Eliade, 1998, 114).

Iulia Micu.

Moartea şi focul interior.

Abstract: The object of the study – Death and its place în Castaneda's system of beliefs and world organisation – is analysed by circumscribing at first a larger context (the movements which took place în the Sixties), which, the author thinks, determind the structure of such a sytem. Death has two dimensions în Castaneda's work: at one level, the common being which is devoured, consumed by the Eagle and at a second level, the being that keeps its consciousness în death, as în sorcerer's case. The initiated does not disolve but develops a form of unity and combustion which allows him to enter a priviledged conscious space.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Death, Fire from within, Tonal, Nagual, Sorcerer, Organic/Anorganic beeings…„This incessant stubborn dying, this living death, that slays you, oh God, în your rigorous handiwork, în the roses, în the stones, în the indomitable stars and în the flesh that burns out, like a bonfire lit by a song, a dream, a hue that hits the eye. And you, yourself, perhaps have died eternities of ages out there, without us knowing about it, we dregs, crumbs, ashes of you; you that still are present, like a star faked by its very light, an empty light without star that reaches us, hiding its infinite catastrophe.”

(José Gorostiza în Castaneda, 1987, 129) închizând în paginile lor secretul mistic al unui indian Yaqui, şaman, cărţile lui Carlos Castaneda, nu pot fi discutate în afara unor contradicţii ce privesc atât statutul autorului antropolog si/sau scriitor, considerat un părinte al mişcării New Age, cit şi privind faptul ca, devenite în cel mai scurt timp best-seller-uri vândute în peste 17 limbi, aceste cărţi se bucura până astăzi de un statut incert, deoarece, desi încadrate de editori în categoria „pocket non-fiction”, receptarea critica nu a încetat sa le clasifice mai mult ca ficţiune decât ca realitate.

Textul de fata nu îşi propune sa dezlege niciuna dintre aceste dileme ci are în vedere modalitatea în care textul castanedian priveşte moartea. Nu pare, astfel, deloc dificila interpretarea teoriilor castanediene despre moarte ca ecouri ale unei epoci marcate de aspiraţia spre un pluralism radical, spre descentralizare, de o revolta romantica împotriva diferenţei ce încearcă sa şteargă barierele dintre individualitate şi alteritate, propunând de cele mai multe ori chiar valorile alterităţii care conjugate cu explorarea individualităţii sa asigure motorul schimbării în relaţia fundamentala a individului cu lumea. Anii '60, supranumiţi şi „era Vietnam” conturează imaginea unei societăţii americane bântuite de ameninţarea morţii. „We are always almost dead în our liveswe just don't know it […] with every breath we take, we are one step closer to the grave”, notează Tim O'Brien subliniind fragilitatea vieţii şi iminenta morţii, într-un context ce generează apariţia unor mecanisme de compensaţie care iau forma numeroaselor programe dezvoltate de organizaţiile protestatare. Catholic Workers, The Fellowship of Reconciliation (FOR), Women's International League for Peace and Freedom (WILPF), and the War Resister's League (WRL) au avut ecouri inca de timpuriu (din vremea celui de-al doilea Război Mondial) în conştiinţa campusurilor, înlocuite fiind, mai târziu, cu manifestări pentru pace, antinucleare sau în sprijinul drepturilor civile. Methodist Student Association (MSA) a fost cel mai mare grup de studenţi din SUA, grup religios de Stânga (1959) ai cărui membri militau pentru drepturile cetăţeanului, pentru interdicţia folosirii bombei atomice, împotriva războiului din Vietnam şi împotriva sărăciei. Mişcarea Beat şi primele ei manifestări din anii 50 a fost, de asemenea, un ghid spiritual important pentru activităţile contraculturale din anii care au urmat. Idealul democratic al comunităţii e acela al unui mic grup local în afara oricărui tip de autoritate centralizata (Farrell, 1997, 53).

Celebrarea psihedelica a păcii şi a dragostei propusa de contracultura hippie – exprimând, în acelaşi timp, solidaritatea fata de celebrul acord Beatles: „All you need is love”, în contraponderea violentei şi morţii derulate în războiul aflat la zeci de mile de casa – face ca tabloul naţiunii americane în „era Vietnam” sa se reflecte puternic în arta şi literatura. Pornind de la poemele lui Whitman, mit cultural al anilor 60, exponenţii mişcării Beat, Ginsberg, Ferlinghetti, LeRoi Jones, Kesey, Kerouac, propun satiricul, mitologicul şi autobiograficul ca modalităţi de expresie în literatura, completate mai târziu de regăsirea orientalismului văzut ca un drum spre non-civilizatie. Aceasta coordonata pătrunde cel mai uşor în vestimentaţie, apoi în universul civic: lepădarea de părinţi şi de familie şi regăsirea marii familii a celor multi şi liberi (adamism).

Nu în ultimul rând, ceea ce propun aceşti autori este sincretismul religiilor. Thimothy Leary şi Richard Alpert, părinţii LSD-ului, rescriu Cartea tibetana a morţilor în care viaţa şi moartea sunt privite ca doua călătorii la fel de periculoase şi dificile. Pentru cei doi, la fel ca pentru samanii şi misticii tibetani din a căror metafizica îşi deriva imaginile, trecerea prin viaţa presupune o permanenta bătălie ce trebuie dusa cu spiritele şi forţele care nu fac altceva decât sa împiedice dobândirea adevăratei iluminări a spiritului eliberat din cercul vieţii şi al morţii ca sursa permanenta a durerii şi suferinţei. Audienta mare de care s-a bucurat cartea nu se datorează în exclusivitate valentelor poetice deosebite ale scriiturii, ci unui fenomen psiho-social mult mai complex şi dramatic, de pierdere a sentimentului religios, manifestat, în special, aşa cum arata Mircea Eliade, printr-un sentiment al desacralizării morţii. Forţa scrierilor sacre orientale rezida tocmai în revalorizarea actului morţii, în soluţiile ontologice oferite, în depăşirea gândirii conceptuale şi în utilizarea rezultatelor concrete obţinute prin tehnicile specifice de interiorizare şi meditaţie. In seria acestor scrieri, Cartea tibetana a morţilor e textul care vizează cel mai direct fenomenul morţii, ca aplicaţie fidela a doctrinei buddhismului tantric tibetan. Conceptele definite aici – bardo-ul sau Bardo Thodol (bar = intre; do = doi), acea stare intermediara a sufletului în clipa morţii, până la eliberarea în una din lumile superioare, ori până la renaşterea prin intrarea într-o alta matrice; bardo – ca intermediere intre doi poli, doua limite, doua lumi, stare a devenirii de după moarte, locul dintre divin şi uman, calea pe care trebuie sa o străbată toate fiinţele, spatiu populat de o multitudine de reflexii mentale (divinităţi sau alte personaje mai mult ori mai putin terifiante); matricea reprezentând omul, animalul ori planta ca ipostaze miniaturale ale macrocosmosului, simboluri ale lumilor în care se poate reincarna sufletul ce „alege” lumea în care sa renască; ofranda – sacrificiu al unor elemente (om, animal, planta) cu scopul de a produce o „breşă” în macrocosm, înlesnind astfel comunicarea, restabilind echilibrul iniţial dintre pământ şi cer, materie şi spirit, om şi divinitate, dobândind „rodnicia spirituala”, prin omorârea „eului” etc.

— Au constituit un suport în metafizica morţii pe care societatea americana a dezvoltat-o în anii '60 cu consecinţe indiscutabile şi asupra textelor lui Carlos Castaneda.

Atunci când omul este confuz, notează Castaneda, gândul morţii ii temperează spiritul, împiedicând întreaga viaţa sa se prefacă într-un haos personal. Conştiinţa morţii transforma timpul normal în putere magica, acceptarea ei trimite la detaşare şi indiferenta caci, „ce altceva poate avea un om înafara vieţii şi morţii lui?” (Castaneda, 1995a, 126). Într-un univers alcătuit din câmpuri energetice ce au aspectul unor fire de lumina care radiază de la Vulturul „incomensurabil, negru ca tăciunele, […] atingând infinitul” (Castaeda, 1998, 176), moartea se manifesta diferit, în funcţie de obiectul sau. Exista doua maniere de a o întâmpina: cea dintâi aparţine omului de rând, cea de-a doua il definineste pe omul cunoaşterii, luptător sau vrăjitor.

Fiinţele umane sunt conformate ca nişte oua luminoase, fragile, nişte conglomerate închise de fibre-emanatii ale aceluiaşi Vultur, ca nişte cercuri concentrice de luminozitate gălbuie. Un mic grup din aceste câmpuri se activează printr-un punct strălucitor de pe suprafaţa oului. Când fibrele din interior le luminează pe cele identice din afara globului, fiinţa realizează percepţia. Câmpurile perceptibile sunt cele prinse în punctul de ansamblare. Acesta poate fi mutat pe suprafaţa oului sau în afara. Schimbându-şi locul, el face posibila percepţia unor lumi cu totul diferite.

Cea dintâi dintre lumi e cea a tonalului, constituita din trei parti: decizia, ordonarea şi acţiunea. Exista un tonal al timpului şi un tonal personal. Acesta din urma începe la naştere şi sfârşeşte la moarte, asigurând unitatea fiinţei. In tonal, sfera percepţiei e sigilata, închisă complet. Ea nu se deschide decât în momentul morţii. (Castaneda 1995c, 323). Tonalul personal trebuie aparat. Orice prejudiciere a lui conduce spre moarte. Moartea fiecărui om apare ca o pata neagra în dreptul omoplatului sau stâng. Când ora morţii se apropie, pata neagra creste, apoi pătrunde în deschizătura de pe oul luminos cu precizia şi efectul unui pumnal. Pentru a evita spargerea oului luminos, soluţia este deplasarea punctului de asamblare până în locul în care moartea nu mai poate afecta corpul energetic. (Castaneda, 200b, 35).

Cea de-a doua lume, a nagualului, are ca obiect indescriptibilul. In nagualul cosmic se afla stocate sentimentele, fiinţele şi eurile înainte ca forţa vieţii sa le unifice pentru a le trimite în tonal. Imediat ce forţa vieţii care le menţine în tonal părăseşte corpul, conştiinţele izolate se dezintegrează întorcându-se de unde au venit, în nagual. Pierzându-şi unitatea ele se cufunda adânc şi se mişca independent, fara sa mai poată fi reasamblate. Fiinţele închid în centrul straturilor de luminozitate ale oului o fărâmă din nagualul cosmic, iar acesta, acţionând ca o forţă, presează mereu spre în afara, slăbind coerenta straturilor şi facilitând pătrunderea morţii care va sfârşi prin a le separa complet. Pentru ca aceasta acumulare de tensiuni sa nu sfârşească prin a sufoca şi ucide fiinţa, carcasa trebuie rupta exact la momentul oportun, eliberând-o. (Castaneda, 1997, 277).

Poate fi regăsita aici o interesanta apropiere de Lumea ca voinţa şi reprezentare a lui Schopenhauer, în viziunea căruia voinţa oarba ca principiu plăsmuitor sta la baza acestei lumi; energie originara care consimte sa intre în forma, sa trăiască la un nivel inferior valorii sale, logica preluata şi de Nietzsche în Naşterea tragediei prin imaginea universului ca epifanie estetica a dionisiacului. Aceasta energie este caracterizata prin doza de artizanal pe care o conţine. Fiecare fiinţă umana nu e decât o ipostazierea acestei plăsmuiri. Neputând trai în perimetrul limitei, ea actualizează un anumit destin: acela de a distruge forma. E o lupta continua a energiei cu limita formei. Singurul capabil sa gestioneze energia pentru a o pastra în forma este, crede Schopenhauer, intelectul rece, raţiunea, apolinicul nietzschean, în timp ce toate manifestările estetice o fac sa debordeze, aducându-i, inevitabil, moartea.

Fiinţele care mor, subliniază textul lui Castaneda, sunt devorate de Vultur. Ele „zboară spre ciocul Vulturului, ca un flux neîncetat de licurici, să-şi întâlnească proprietarul, raţiunea lor de a fi. Vulturul desface aceste mici flame, le aplatizează, aşa cum desface un tăbăcar pielea, şi apoi le consuma, deoarece conştiinţa e hrana Vulturului” (Castaneda, 1998, 177).

Fiecare fiinţă dispune de puterea alegerii: fie de a muri şi a fi consumta, fie de a pastra flama conştiinţei, de a caută deschiderea spre libertate şi de a trece prin ea. Acesta este cadoul Vulturului pentru a perpetua conştiinţa. Nagualul ghidează fiinţele vii spre deschidere: „indiferent ca este sub forma unei fiinţe umane, a unui animal, planta, sau orice altceva care trăieşte, Nagualul, prin virtutea dualităţii sale, este blestemat sa caute acel pasaj ascuns” (Castaneda, 1998, 177). Daca un om neexperimentat se întâlneşte fata în fata cu nagualul uman – conducătorul echipei de şamani creat de Vultur ca o fiinţă dubla căreia i-a fost dezvăluită regula de păstrare a conştiinţei (Castaneda, 1998, 177) – socul il va ucide.

„Cu corpul perceput ca obiect, omul abordează cunoscutul, iar cu corpul ca ou luminos el cercetează necunoscutul; de aceea gama posibilităţilor omeneşti este inepuizabila” (Castaneda, 1999, 83). După moarte, conştiinţa poate intra pentru o clipa în cea de-a treia atenţie, chiar înainte de a fi devorata de Vultur. Fâşia de emanaţii din interiorul coconului, într-un anume moment al dezvoltării vrăjitorului, ajunge extrem de strălucitoare, direct proporţional cu modul în care persoana acumulează experienta. Strălucirea e uneori atât de puternica încât devine incandescenta, aprinzându-se în contact cu emanaţiile exterioare. (Castaneda, 1999, 83).

Aceasta strălucire tine de domeniul celei de-a treia atenţii, respectiv de focul interior. Exista trei tipuri de atenţie: cea dintâi tine de conştiinţă tonalului, de vedere, de lumina de pe suprafaţa coconului; cea de-a doua de necunoscut, de arta visatului, de emanaţiile nefolosite din interiorul coconului, iar cea de-a treia este cea de pe tărâmul dăruit de Vultur. Aici, strălucirea aurei e transformata în foc interior, ea nu actualizează doar o singura banda, ci toate emanaţiile Vulturului din coconul uman. (Castaneda, 1999, 83- 86). Conştiinţa se manifesta ca o tensiune permanenta exercitata de emanaţii asupra coconului. Presiunea opreşte mişcarea emanaţiilor din interior care ameninţa carapacea coconului şi il împinge spre moarte, dând naştere celui dintâi act de conştientizare. Conştiinţa tine moartea pe loc. „Viu” devine sinonim cu a avea conştiinţa treaza. „Viaţa se măsoară după intensitatea, ascuţimea şi durata capacităţii de conştientizare” (Castaneda, 2003, 144). Moartea reprezintă tocmai pierderea acestei capacităţi. Pentru omul obişnuit încheierea conştientizărilor coincide cu sfârşitul organismului.

Fiinţele organice, exceptând omul, lupta sa calmeze emanaţiile interne, pentru a le armoniza cu cele externe. Oamenii temperează mişcarea propriilor emanaţii, ignorând impulsurile trimise de emanaţiile în stare libera. Rezultatul ignorării lor este o stare unica, cunoscuta drept raţiune. Temperând agitaţia, raţiunea întăreşte cochilia energetica a individului, făcând-o prin aceasta şi mai fragila. „Atunci când cunoaşterea devine o treaba înspăimântătoare, omul îşi da sama ca şi moartea este un partener de neînlocuit, care sta lângă el pe rogojina.” (Castaneda, 1995a, 194). Nu moartea trebuie ucisa, în accepţiunea literala a cuvântului, ci numai frica de ea. Orice ritual de iniţiere cunoaşte acest lucru. „Realitatea morţii este recunoscuta în toată grozăvia şi iminenta ei, insa experienta ritualistica – dublata de o meditaţie coerenta – ii dezvăluie limitele, insondabile pe alta cale, fiind convertita benefic în planul spiritualităţii” (Eliade, 1993, 6).

Prima întâlnire a lui Carlos cu moartea, în posutra sa de iniţiat, se derulează pe drumul ce coboară de la Los Vidos spre sud, pe timp de noapte şi în tăcere, într-un contact vizual indirect. Moartea i se va arata ca doua puncte de lumina apărând şi dispărând succesiv reflectate în oglinda retrovizoare a maşinii. „Astea sunt luminile din capul morţii, ii explica Don Juan, moartea şi le pune în cap ca pe o pălărie şi porneşte în galop. Acelea sunt luminile morţii în galop, care se apropie de noi, venind din ce în ce mai aproape. […] Nu. Moartea nu se opreşte niciodată. Uneori stinge luminile, asta-i tot” (Castaneda, 1995a, 64-66).

Raportat la omul simplu, luptătorul – departe de „meschinăria afurisita a oamenilor ce-şi trăiesc viaţa ca şi cum moartea nu i-ar atinge niciodată” (Castaneda, 1995b, 59) – se găseşte în permanenta confruntare cu anihilarea iminenta. Ea este motorul principal în nucleul fiecărei granule de cunoaştere ajunsa putere. „ în vis sau în starea de veghe, notează Mircea Eliade, este simptomul decisiv al vocaţiei şamanice, spontane sau voluntare, caci a avea legături cu sufletele morţilor înseamnă într-un anumit sens a fi tu însuţi mort. De aceea, în toată America de Sud, şamanul trebuie sa moara pentru ca sa întâlnească sufletele şamanilor şi sa fie instruit de acestea, caci morţii stiu totul. […] moartea poate fi sugerata şi de alte situaţii, oboseala extrema, torturi, post biciuiri, narcotice (in special tutun)” (Eliade, 1997, 92).

Ştiind ca moartea il vânează, neacordându-i timp sa se ataşeze de nimic, luptătorul castanedian nu se arata interesat de a o tine la distanta, nu o preface în obsesie, ci o priveşte cu indiferenta şi detaşare. O respecta, dar nu i se abandonează, opunându-i puterea deciziilor sale. Conştiinţa morţii, puterea şi deciziile tin de organizarea strategica a vieţii unui luptător. „Cunoaşterea morţii sale il ghidează şi il face sa fie detaşat şi cu patimi potolite; puterea deciziilor sale finale il face capabil sa aleagă fara regrete, iar ceea ce alege este întotdeauna cel mai bun lucru din punct de vedere strategic; şi astfel el realizează tot ce are de făcut cu savoare şi cu eficienta pătimaşe. Când un om se poarta în felul acesta, se poate spune pe drept cuvânt ca este un luptător şi ca a obţinut răbdarea! [.] Când luptătorul a obţinut răbdarea, se afla în drum spre voinţa. Ştie cum sa aştepte. Moartea sta cu el pe rogojina, sunt prieteni. Moartea il sfătuieşte, în moduri misterioase, cum sa aleagă, cum sa trăiască strategic. şi luptătorul aşteaptă!” (Castaneda, 1995a, 197). Privind viaţa ca pe un exerciţiu de strategie, vrăjitorul nu-i caută sensul. El îşi canalizează forţele în exclusivitate pe lupta, pe fiecare lupta ca fiind cea de pe urma, prilej de a lăsa spiritul sa zboare liber.

Nu trebuie ca moartea sa fie văzută, prezenta i se intuieşte uşor. Ca veşnic însoţitor şi „singurul sfetnic inteligent” (Castaneda, 1995b, 58), ea sta pe bolovan şi priveşte provocând fiori pe şirea spinării. „Moartea e însoţitorul nostru etern, a spus don Juan cu un aer foarte serios. Se afla întotdeauna la stânga noastră, la o lungime de brat. Ea te privea când urmăreai şoimul alb; ţi-a şoptit la ureche şi i-ai simţit fiorul, aşa cum l-ai simţit şi astăzi. Ea te-a urmărit întotdeauna. O va face pana în ziua în care te va atinge” (Castaneda, 1995b, 57).