Corin Braga

În timpul unei excursii pe munte, loc favorabil pentru desfăşurarea „lecţiilor”, don Juan vede reţeaua de fibre luminoase şi găseşte cu ajutorul ei locul de putere: „a explicat ca non-actiunea ii permisese sa izoleze punctul acela ca fiind un posibil loc al puterii, sau, poate, un loc unde puteau fi găsite obiecte cu putere” (Castaneda, 1995c, 267). In încercarea de concentrare a atenţiei asupra aripilor percepţiei, Carlos afla ca beneficiază de un sprijin neaşteptat: „acum eşti cu fata spre locul tau de putere. Acesta este un sprijin care îţi poate folosi” (Castaneda, 1995d, 276).

Unul din cele mai remarcabile obiecte de putere din cărţile lui Castaneda este podeaua rosie a donei Soledad, mama unui alt ucenic al lui don Juan, iniţiată la rândul ei în vrăjitorie. Dona Soledad construieşte podeaua de lut pe liniile de energie ale universului cu scopul de a-l hipnotiza pe Carlos, de a-i rapi puterea. „Nu-mi dădeam seama cum de nu reuşisem sa bag de seama podeaua, cum am intrat. Era magnifica. La început m-am gândit ca era o argila rosie, bătătorita, dar am observat ca nu avea fisuri. (…) am observat ca podeaua fusese formata din dale mari de argila, puse împreună pe un suport de argila moale, care servea de matriţa. Dalele formau cel mai ciudat şi mai fascinant desen, care părea modest daca nu-i dădeai atenţie. Arta cu care fuseseră îmbinate dalele trada un plan bine conceput” (Castaneda, 1997, 18). Carlos observa admirativ modelul podelei cu forţă magica, intuieşte puterea cu care e înzestrată şi astfel o face ineficienta împotriva lui. Puterea care trebuia sa ii facă rau nu mai acţionează după cum fusese intenţionată.

Podeaua este construita în aşa fel încât liniile converg sub patul femeii, concentrând puterea: „patul fusese plasat chiar în epicentrul unor linii care convergeau. Dalele de argila fuseseră tăiate în unghiuri ascuţite, pentru a tăia motivele respective, ce păreau sa radieze de sub patul ei (…) metamorfozarea ei magnifica putea fi explicata într-un singur fel: Don Juan trebuie sa o fi făcut discipolul lui” (Castaneda, 1997, 19).

Trupul donei Soledad întinereşte inexplicabil fata de cum arata la ultima lor întâlnire şi se schimba radical şi maniera în care se raportează la prietenul fiului ei. Dintr-o femeie modesta de la tara, avansata în vârsta, ea se metamorfozeza într-o vrăjitoare plina de tinereţe şi forţa. Noua Soledad încearcă sa il seducă, pentru ca daca lar convinge sa îşi lase garda jos ar putea sa ii ia puterea şi sa şi-o însuşească. In calitate de vrăjitoare începătoare are nevoie de energie, mai ales datorita faptului ca enorme cantităţi din energia ei s-au pierdut când a dat naştere copiilor ei. După ce a devenit ucenica a Nagualului, femeia afla lucruri surprinzătoare chiar pentru ea: „Eu sunt vântul de nord. Eu însămi am făcut [podeaua]. Mi-au trebuit patru ani ca sa o aranjez. Acum podeaua este eul meu”. „In timp ce vorbea, am observat ca liniile care convergeau pe podea erau aranjate astfel încât sa plece din nord” (Castaneda, 1997, 34).

Carlos învaţa oprirea lumii prin contemplare. El afla ca pot fi contemplate o multitudine de elemente ale naturii dar şi ca aceasta contemplare nu este pentru oricine şi poate implica pericole: plantele mici, copacii, ciorile, insectele, pietrele, ploaia şi ceata, stelele şi apa. Fiecare dintre aceste elemente naturale poate sa ii folosească vrăjitorului. Rocile sunt vechi şi pot dezvălui secrete, ploaia şi ceata pot fi folosite pentru a călători cu ele, sau ca o lupa pentru dezvelirea trăsăturilor ascunse, „pentru a descoperi fantomele lucrurilor care nu mai exista şi adevărată realizare a contemplatorilor în ceata este sa îşi lase a doua atenţie sa intre în ceea ce le dezvăluie contemplarea lor” (Castaneda, 1997, 288). Carlos nu are voie sa contemple apa, pentru ca nu poate controla aceasta contemplare şi risca sa se piardă. De asemenea, ii este interzisa contemplarea norilor cumulus şi a stelelor, care sunt recomandate doar vrăjitorilor care şi-au pierdut forma umana. Sunt periculoase şi plantele mici: „puterea lor este concentrata: ele au o lumina intensa şi simt când visătorii le contempla; ele îşi muta imediat lumina şi o aţintesc asupra contemplatorului” (Castaneda, 1997, 285). Mobilitatea insectelor le face inofensive pentru contemplator, tocmai pentru ca nu îşi trag luminozitatea din pământ, asemenea plantelor mici. Atât Carlos cât şi La Gorda sunt contemplatori de eucalipţi, fiecare vrăjitor având predilecţie pentru un anumit tip de copac. Castaneda devine liric în descrierea copacilor: „după amiaza şi spre seara copacii şi rocile sunt tăcute şi triste, în special copacii. La Gorda a spus ca la acea ora, copacii dau senzaţia ca şi ei il contempla pe contemplator” (Castaneda, 1997, 287). Lumina diferitelor elemente indica apartenenta la un regn, dar şi posibile pericole: „rocile sunt vechi, au putere şi o lumina aparte care este mai verzuie în contrast cu lumina alba a plantelor şi cea gălbuie a fiinţelor vii, mişcătoare.”

În ultima parte a pregătirii, Carlos învaţa sa călătorească în vis. Ca sa realizeze visul se foloseşte de obiecte de putere care intermediază trecerea în starea de visare. Don Juan il pune sa fixeze un copăcel de desert. „Prin fixarea privirii asupra frunzişului voi realiza o deplasare minuscula a punctului de asamblare. Apoi voi fixa, de fapt, aceasta mica deplasare a punctului, iar coeziunea ma va face sa percep în termenii celei de-a doua atenţii. (.) frunzişul copăcelului a devenit un întreg univers de informaţii senzoriale. Era ca şi cum frunzişul m-ar fi înghiţit, dar senzaţia o aveam nu numai la nivelul vederii, daca atingeam frunzele le simţeam în mod real. Le puteam simţi şi mirosul. Atenţia visatului era multisenzoriala şi nu doar vizuala, ca şi visatul obişnuit” (Castaneda, 2000, 93). Contemplarea copăcelului determina mutarea punctului de asamblare în alta poziţie şi trecerea lui Carlos în cealaltă realitate.

Ca sa faciliteze trecerea din visul obişnuit în visare, Carlos trebuie sa poarte un obiect de putere, o banda de cap. „Obţinerea unei benzi de cap este o manevra subtila. Eu nu pot sa ţi-o dau, pentru ca trebuie s-o faci chiar tu. Dar tu nu poţi face una până când nu ai viziunea ei în „vis„… (.) visatul e mai uşor când ai un obiect al puterii în creştetul capului” (Castaneda, 1995c, 176). Recomandarea este reluata mult mai târziu, când Carlos controlează deja de o vreme exerciţiul visatului. De aceasta data cel care ii da instrucţiunile este un participant din lumea de dincolo, Emisarul, cel care il călăuzeşte, indicându-i ca „visătorul va purta un cordon, guler sau bentiţa ca punct de presiune ce serveşte ca centru de schimb de energie al pielii” (Castaneda, 2000, 120).

Puntea intre lumi se realizează pe mai multe cai. Ce pare sa conteze este presiunea, legătura strânsa care sa faciliteze trecerea dintr-o parte în alta. „Pentru a realiza un vis perfect, primul lucru pe care trebuie sa il faci este sa îţi anulezi dialogul interior. (…)

Pune-ţi intre degete nişte cristale de cuart de vreo cinci până la opt centimetri lungime sau câteva pietre de râu late şi netede. Îndoaie putin degetele, presând în acelaşi timp cristalele sau pietrele intre ele. Emisarul spunea ca agrafele de metal, daca erau de lungimea şi lăţimea degetelor, erau la fel de potrivite. Procedeul consta în a presa cel putin trei obiecte subţiri intre degetele fiecărei mâini şi crearea în acest fel, a unei presiuni aproape dureroase în mâini. Presiunea aceasta avea ciudata proprietate de a întrerupe dialogul intern” (Castaneda, 2000, 119).

Emisarul expune o alta modalitate de a construi legătura dintre lumi: „este recomandabil ca cei care visează sa poarte un inel de aur, de preferinţă putin cam strâns pe deget”. Ca sa realizeze o „punte pentru a ieşi din visat înapoi în lumea cotidiana sau pentru a te cufunda din starea conştientă obişnuită în lumea fapturilor anorganice… Contactul degetelor cu inelul alcătuieşte puntea” (Castaneda, 2000, 119).

Obiectele de putere utilizate de don Juan şi mai apoi de samanii-discipoli au multiple funcţii şi întrebuinţări, insa toate servesc acelaşi scop: deplasarea punctului de asamblare şi trecerea în cea de-a doua atenţie, constituind aşadar intercesori pentru accesul la o dimensiune spirituala.

Andreea Gavrilă.

Zborul şi saltul în abis.

Abstract: The article's intentions – explicitly neutral from the from the point of view of belief/disbelief – are placed în the circle of Castaneda's convention. Their purpose is to analyse one aspect of the new mistical system which seems to be consistent with the idea of postmodernist shamanism: the Flying and the Leap into the Nothingness. The roots of such a concept are to be found în the tradiţional shamanism as well as în the Oriental legends and religions. The Flying seems to have always been an atribute of gods, of powerful sorcerers or men în contact with the divine. As its extatic character shows, the Flying is the capacity to abandon the material body and to travel into the spirit, în order to obtain freedom and knowledge.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Flying, don Juan Mâţuş, don Genaro, Tonal, Nagual.

Şamanismul nu a devenit subiect de studiu academic decât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Înainte de aceasta, ceea ce se ştia despre el se limita la relatările parţiale şi tendenţioase ale călătorilor şi misionarilor care vehiculau propriul lor sistem de gândire. Dar, mai ales, se făcea simţită lipsa unor studii experimentale.

De necesitatea de a umple acest gol a profitat Carlos Castaneda care, fiind în vara anului 1960 student în antropologie la Universitatea din Los Angeles şi aflându-se în cercetare de teren în partea de sud-vest a Statelor Unite, făcea cunoştinţă cu un vrăjitor yaqui, un şaman pe nume Juan Mâţuş. Timp de aproape 15 ani Juan il va iniţia pe Castaneda în tainele „vrăjitoriei”, ale unor noi dimensiuni cosmice şi antropologice, ale unei „realităţi separate”, accesibila doar iniţiaţilor. Experientele stranii şi revelatorii pe care Castaneda le trăieşte sunt prezentate în unsprezece cărţi ce au declanşat polemici în ceea ce priveşte veridicitatea conţinutului lor.

În ce măsură relatările lui Castaneda reprezintă materialul unor inspirate romane, a unor compilaţii de noţiuni şi categorii preluate de peste tot sau deriva dintr-o experienta autentica, nu numai ca nu ne este în putere sa validam, dar, în plus, este irelevant pentru obiectul lucrării noastre. Şarlatanii sau manuale „cu litere sfinte” (Castaneda este considerat unul din întemeietorii mişcării „New Age”), cărţile sale apar ca datorate unei convergente de descrieri ce se refera la o aceeaşi realitate paranormala accesibila tuturor. Trăirile narate de Carlos par sa aparţină antropologiei, fondului nostru colectiv, vizând posibilităţi spirituale latente în orice om şi actualizabile prin practici diferite, de la asceza la tehnicile yoga, de la rugăciunea în inima la ingerarea de droguri.

Ceea ce creează impresia de veridicitate în cărţile lui Castaneda este faptul ca acesta porneşte în iniţiere cu o mentalitate tipic occidentala – sceptica, pozitivista şi raţionalista, opaca la fenomenele inefabile ale spiritului. In lucrarea Puterile spiritului, Adela şi Anir Margus constatau ca încăpăţânarea lui Carlos (manifestata în menţinerea intacta a viziunii occidentale asupra lumii) este principalul obstacol pe care don Juan il are de surmontat. Învăţăturile acestuia sunt de o alta factura decât teoretica, deoarece ele se bazează pe o receptare la nivel cognitiv de ordin empatetic nonverbal, deci (aparent) iraţional. „El ii arata şi il pune pe ucenicul sau sa îndeplinească anumite gesturi şi ritualuri complicate, care se adresează direct corpului şi inconştientului sau, pe dedesubtul înţelegerii înguste de sine. In stări de conştiinţă sporita, Carlos învaţa cum sa primească acces şi apoi sa opereze cu puterea din interiorul sau, cum sa aprindă focul dinăuntru. Trupul biospiritual al ucenicului este perfect apt sa participe la lumea şamanică, singura şi marea piedica fiind refuzul conştiinţei sale de a înţelege şi accepta ceea ce i se întâmplă” (Margus, 1996, 127).

Elementele prin care don Juan se legitimează ca şaman sunt numeroase, iar învăţăturile lui constituie toate puncte de plecare în studierea unui sistem mistic original. Ne vom opri insa asupra unui singur aspect, şi anume zborul şi saltul în abis.

Citându-l pe A. M. Hocart, Mircea Eliade corelează „zborul magic” cu atributele divine ale regilor-zei din Asia sud-orientala şi Oceania: asemeni zeilor, „ei zburau prin aer”. Regalitatea se conjuga, conform acestei ideologii, cu zborul şi înălţarea la Cer, scenariu conservat timp de milenii.

Exemplele în acest sens sunt nenumărate: „zborul magic” era în China o obsesie care explica mulţimea legendelor referitoare la trasuri sau la alte aparate zburătoare. Taoiştii şi alchimiştii aveau puterea de a se ridica în aer. Prezenta penelor de păsări, simboluri frecvente ale „zborului şamanic”, este amplu atestata în cea mai veche iconografie chineza.

„Se cuvine sa distingem doua mari categorii de fapte: 1. Grupul de mituri şi legende privind aventurile aeriene ale Strămoşilor mitici, acele Märchen de tip Magische Flucht si, în general, toate legendele referitoare la oamenii-pasari (sau purtând pene de păsări); 2. Grupul de rituri şi credinţe implicând experienta concreta a „zborului„ sau a ascensiunii celeste” (Eliade, 1998, 108-109).

Caracterul extatic al ascensiunii nu poate fi pus la îndoială. După cum afirma Mircea Eliade, tehnicile extazului fac parte din fenomenul general cunoscut sub numele de şamanism. „Zborul” semnifica plastic capacitatea anumitor indivizi privilegiaţi de a-şi abandona corpul şi de a călători „in spirit” în cele trei regiuni cosmice. Se întreprinde „zborul”, adică se provoacă extazul (care nu implica obligatoriu transa) fie pentru a însoţi sufletul animalului sacrificat până la cel mai înalt Cer şi a-l prezenta drept ofranda Zeului celest, fie pentru a caută sufletul bolnavului care se bănuieşte a fi fost rătăcit sau furat de demoni – şi în acest caz călătoria se poate efectua tot atât de bine pe orizontala, în regiuni îndepărtate, sau pe verticala, în Infern – fie, în sfârşit, pentru a călăuzi sufletul celui mort spre ultima lui locuinţa.

Motivul „zborului” şi al ascensiunii celeste este atestat la toate nivelurile culturilor arhaice, atât în ritualurile şi mitologiile şamanilor şi ale extaticilor, cât şi în mitologiile şi folclorul altor membri ai societăţii, care nu pretind sa se singuralizeze prin intensitatea experientei religioase. Astfel spus, ascensiunea şi „zborul” fac parte dintr-o experienta comuna întregii umanităţi primitive. Istoria ulterioara a simbolismului ascensiunii arata ca aceasta experienta constituie o dimensiune profunda a spiritualităţii omeneşti. Trebuie amintita importanta pe care au căpătat-o simbolurile sufletului-pasare, ale „aripilor sufletului”, etc si, de asemenea, importanta imaginilor care exprima viaţa spirituala ca pe o „elevaţie”, experienta mistica adevărată ca pe o ascensiune.

„Probabil ca tema mitico-rituala „pasare-suflet-zbor extatic„ era deja constituita în epoca paleolitica; se pot interpreta în acest sens anumite desene din Altamira (omul cu masca de pasare) şi celebrul relief de la Lascaux (omul cu cap de pasare), în care Horst Kirchner a văzut reprezentarea unei transe şamanice. Cât despre concepţiile mitice ale sufletului-pasare şi ale păsării psihopompe, ele au fost suficient studiate. Un întreg ansamblu de simboluri şi semnificaţii, având ca subiect viaţa spirituala şi mai ales puterea inteligentei este solidar cu imaginile „zborului„ şi ale „aripilor„. „Zborul„ semnifica inteligenta înţelegerii lucrurilor secrete şi a adevărurilor metafizice” (Eliade, 1998, 114).

La nivelul purei cunoaşteri metafizice, „zborul” sau „ascensiunea” sunt clişee tradiţionale, utilizate nu doar pentru a exprima o translocaţie fizica, ci un fel de simultaneitate spaţială, obţinută prin inteligenta.

După cum vom vedea, sistemul mistic prezentat de Carlos Castaneda nu se legitimează de la simbolismul tradiţional al şamanismului. Astfel, „zborul”, aşa cum il descrie Carlos Castaneda, este posibil datorita consistentei particulare a lumii, pe care numai un şaman o poate simţi. Prima descriere în acest sens apare în volumul al treilea, Călătorie la Ixtlan. Universul are o strucutura filiforma, fiind „ţesut” din fibre de energie, acestea constituind una din sursele puterilor şamanice care permit realizarea unor fapte care, din punct de vedere raţional, frizează absurdul.

Stăpânirea propriilor puteri, după cum explica don Juan, este modalitatea prin care Carlos poate sa treacă podul peste abis, ba mai mult, sa ii conştientizeze existenta. Demonstraţia este efectuata de don Genaro, cel care ulterior va deveni binefăcătorul lui Carlos, ocupându-se de partea sa dreapta. Don Genaro va traversa o cascada, servindu-se ca puncte de sprijin de nişte vârfuri de stânci minuscule, performanta ce sfidează legile fizicii. Experienta, pe care Carlos o percepe mai degrabă ca pe un soi de levitaţie, este, la modul empiric, o dovada a utilizării fibrelor de energie a corpului astral.

Corpul uman este la rândul sau un ou luminos, o reţea de fibre energetice intersectate şi care au nişte protuberante digiforme la nivel ombilical. Acest punct median este cifrul de accedere „dincolo”, conţinând calea către adevărata cunoaştere umana: este locul geometric al tuturor posibilităţilor. De aceea, activarea lui se concretizează într-un bine definit ritual al iniţierii. Atunci când echilibrul se rupe şi coerenta vitala a oului este periclitata, omul este ameninţat cu extincţia.

Arta şamanului consta în controlarea dinamicii fibrelor energetice. Legile biologice se relativizează, vrăjitorul putându-şi amâna indefinit moartea, prin menţinerea centrului ombilical închis. De asemenea, energia acestuia poate fi direcţionată tentacular. La oamenii obişnuiţi tentaculele au un aspect embrionar, la şamani, în schimb, ele devin nişte splendide instrumente de manipulare a lumii. Carlos însuşi va învăţa, cu ajutorul celor doi binefăcători, sa zboare, folosindu-se de braţele sale de lumina pentru a aluneca pe fibrele naturii.

În volumul al şaptelea, Focul lăuntric, aceste fibre sunt numite „emanaţiile Vulturului” şi apar ca având o conştiinţă proprie: „Pentru vizionar, omul este o fiinţă luminoasa. Luminozitatea umana este formata din acea parte a emanaţiilor Vulturului cuprinsa în coconul nostru ovoidal. Aceasta porţiune speciala de emanaţii închisă într-un înveliş este ceea ce ne conferă calitate de oameni. A percepe înseamnă a armoniza emanaţiile conţinute în interiorul coconului cu cele ce se afla în afara lui. […] sunt ca nişte fascicule luminoase. Un lucru cu adevărat imposibil de înţeles pentru conştiinţa normala este ca aceste fascicule sunt conştiente. […] Fasciculele sunt conştiente de existenta lor, vii şi vibrante, sunt atât de multe încât numerele îşi pierd înţelesul, fiecare conţine o eternitate în sine” (Castaneda, 1999, 63).

Revelator în ceea ce priveşte modalitatea de autoconfigurare a „zborului” în sistemul mistic propovăduit de don Juan este volumul al patrulea, Povestiri despre putere. Carlos reuşeşte sa „vadă” nagualul („vederea”, „nagualul” şi „tonalul” sunt elemente esenţiale în practica şi existenta şamanică, insa ele nu fac obiectul lucrării de fata) lăsându-şi „aripile percepţiei sa se desfăşoare” (Castaneda, 1995c, 272). Apelul la registrul senzorial se face în permanenta. De altfel, aşa cum mărturiseşte don Juan, „partea cea mai dificila în comportamentul luptătorului este sa îşi dea seama ca lumea este o senzaţie” (Castaneda, 1995b, 255). Astfel, liniile de lumina/putere produse de don Juan cu ajutorul privirii ii provoacă lui Carlos „o senzaţie de stânje neala şi de greata (Castaneda, 1995b, 255), în timp ce levitaţia şi saltul celor doi maeştri (don Juan şi don Genaro) sunt simţite cu toată fiinţa sau doar în zona ombilicala” (Castaneda, 1995, 267).

Aşadar, Carlos este iniţiat într-una dintre cele mai importante tehnici şamanice („misterul sau secretul explicaţiei vrăjitorilor este ca are de a face cu deschiderea aripilor percepţiei”), „zborul”. Daca în exemplele consemnate de Mircea Eliade, „zborul” avea o funcţionalitate transcedentala, în cazul nostru, la acest prim nivel, el devine un exerciţiu, un instrument de stăpânire atât a propriei ponderalitati, cât şi a spaţiului exterior, văzut cu ajutorul „aripilor percepţiei” ca fiind o urzeala infinita de fibre ce conferă o anumită vâscozitate „vidului”, căruia ochiul normal nu ii poate atribui nimic.

Încrucişându-şi ochii (tehnica stăpânită de acum de Carlos, ce ii permite sa ii vadă pe don Juan şi pe don Genaro „ca doua mingi de fotbal albe şi irizate, cu fibre, fibre care aveau o lumina proprie”, Carlos va percepe plenar („cu ochii şi cu corpul”) „zborul” vrăjitorilor ca un „salt invers”, ca o „plonjare întoarsă” pe „emanaţiile Vulturului”: „am văzut efectiv fibrele lor tremurând şi apoi au dispărut din vedere. Au fost trase de un filament lung, o urzeala care părea ca a ţâşnit din vârful stâncii. Senzaţia pe care am avut-o era ca o raza lunga de lumina sau o linie luminoasa se lăsase din vârful stâncii şi i-a ridicat” (Castaneda, 1995c, 265).

Corpul lui don Genaro este „pescuit” de emanaţiile fibroase ale stâncii: „don Genaro a adoptat o poziţie ciudata de dans: avea genunchii uşor îndoiţi, braţele întinse lateral, cu degetele răsfirate. Părea gata sa se învârtească; de fapt, s-a răsucit pe jumătate şi apoi a fost tras în sus. Am perceput clar ca a fost înălţat de firul unei undite uriaşe, care i-a ridicat corpul până în vârful stâncii. Percepţia mea despre aceasta mişcare a fost un amestec ciudat de senzaţii fizice şi vizuale. Pe jumătate am văzut şi pe jumătate am simţit cum zbura spre vârf. Exista ceva care se vedea sau se simţea ca o linie sau ca o raza de lumina aproape imperceptibila şi acest ceva il trăgea în sus. N-am văzut acest zbor al sau aşa cum as urmări zborul unei păsări cu ochii mei. Nu era o succesiune liniara în mişcarea lui. N-a trebuit să-mi ridic capul pentru a-l pastra în câmpul vizual. Am văzut linii atrăgându-l, apoi i-am simţit mişcarea în corp sau cu corpul, şi apoi, în clipa următoare, el se găsea chiar pe vârful stâncii, la zeci de metri”.

Contrar percepţiei prime a lui Carlos, mecanica „zborului” emerge dinlăuntrul fiinţei lui don Genaro, este o manifestare a puteriii sale, iar impresia de ridicare forţată şi spontana de către o forţă din exterior nu este decât percepţia unui novice închistat în „tonal”: „don Genaro şi-a repetat de inca trei ori acţiunea. De fiecare data, percepţia mea era orientata. In timpul ultimului salt în sus, am putut distinge efectiv o serie de linii care emanau din partea mediana a corpului sau şi ştiam ca era gata sa coboare sau sa urce, judecând după modul în care se mişcau liniile corpului sau. Când era gata sa sara în sus, liniile se inclinau în sus; când se pregătea sa sara la sol, păreau invers: liniile se inclinau în afara şi în jos” (Castaneda, 1995c, 267).

La rândul sau, don Juan prezintă inca o demonstraţie de necontestat a nagualului (menita sa anuleze centrul „raţiunii” în Carlos) încremenindu-şi zborul în levitaţie: „don Juan a făcut exact ce a făcut iniţial don Genaro, dar, în loc sa sara în sus, se învârtea ca un gimnast. Într-un mod semiconştient, ma aşteptam sa aterizeze iar pe picioare. N-a făcut-o. Corpul lui a continuat sa se rotească la câţiva metri deasupra solului. La început, cercurile erau foarte repezi, dar apoi s-au încetinit, de unde eram, vedeam corpul lui don Juan atârnând, aşa cum se întâmplase şi cu don Genaro, de o lumina ca un filament. S-a rotit încet, ca sa ne lase timp să-l vedem bine. Apoi a început sa urce: a câştigat altitudine, până când a ajuns pe vârful stâncii. Don Juan plutea efectiv, de parca n-ar fi avut greutate. Întoarcerile lui erau lente şi evocau imaginea unui astronaut în spatiu, rotindu-se în stare de imponderabilitate. […] arata ca o pălărie plutind în aer, ca un zmeu care tresărea înainte şi înapoi” (Castaneda, 1995c, 268).

O data dezvăluită, lumea nagualului poate fi luata în posesie. Carlos îşi va deschide aripile percepţiei şi va realiza saltul în abis, în urma căruia fiinţa lui, conform teoriei şamanice, suferă o modificare esenţială, devenind percepţie pura şi permiţându-i acestuia sa se mişte înainte şi înapoi intre cele doua realităţi ale creaţiei, tonalul şi nagualul (Castaneda, 1980, 7).