Cărarea Împărăţiei

Îndrumător al monahilor

„De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!” (Părintele Arsenie Boca)

Părintele Arsenie a fost cercetat de mulţi doritori de viaţă monahală. Le spunea Părintele: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc”.

Era şi un foarte bun psiholog. Dintr-o singură privire şi schimbând două-trei cuvinte putea să înţeleagă şi să cântărească exact ce-i de făcut cu doritorul de călugărie ce-i stătea în faţă. Nimeni nu putea înşela ochiul său ager cu prefăcătorii sau vicleşuguri. Nu stătea să se tocmească cu nimeni în privinţa asta. Spunea răspicat ce avea de spus. Dar, înainte de a da un verdict în ceea ce priveşte recomandarea pentru călugărie, Părintele Arsenie „căuta să vadă prin tine dincolo de tine”. Lua foarte în serios problema călugăriei. Foarte elocventă în acest sens este relatarea despre întâlnirea din 1942 dintre Părintele Arsenie şi pe atunci tânărul de 13 ani Ioan Părăian (azi Arhimandritul Teofil Părăian) care dorea să rămână în Mănăstirea de la Sâmbăta:

„Când m-am dus eu la Mănăstirea de la Sâmbăta în 1942 să mă fac călugăr, aveam treisprezece ani şi jumătate. Părintele era acolo. M-a luat la spovedit, am stat de vorbă, mi-aduc aminte şi de amănunte, de întrebările pe care mi le-a pus, între care o întrebare care am spus-o eu de multe ori, prin care vroia să intre dincolo de mine, prin mine dincolo de mine. Mă întrebă dacă mi-a venit în gând vreodată să omor un om. Mie mi s-a părut foarte curios la vârsta aceea că m-a întrebat dacă mi-a venit în minte să omor vreun om, că nu-mi venise niciodată un gând de acesta, nici până atunci, şi nici de atunci încoace, dar i-am mai auzit pe oameni zicând: «Te omor, fire-ai …» şi nu ştiu ce. Şi nu m-am gândit decât după aceea că Părintele a vrut să vadă de unde vin, care sunt străfundurile existenţei mele. De ce? Pentru că Părintele avea în gândurile lui şi după aceea în afirmaţiile lui, zicerea aceasta că copilul e oglinda părinţilor, că moştenim din străfunduri de existenţă lucruri pozitive şi negative, că fiecare dintre noi aducem o încărcătură în existenţa noastră.

A zis odată părintele către unul: «Mă, tu eşti sinteza harababurii din casa voastră». Deci, părintele îşi dădea seama de anumite lucruri, pe care ceilalţi nu le observau, sau treceau pe lângă ele, sau, în orice caz, nu aveau posiblitatea să le formuleze aşa de fain: «Tu eşti sinteza harababurii din casa voastră».

Deci, dacă vrei să ştii cine eşti, cercetează-te şi vezi de unde ai venit! Şi părintele, bineînţeles că ştia toate lucrurile acestea, că noi nu începem propriu-zis de la conceperea noastră, ci începem cu rădăcini, mai departe, Dumnezeu ştie de unde, îi cumulăm pe părinţii noştri, pe bunicii noştri.

Eu aveam o bunică, mama mamei, şi când zicea câte cineva de un nepot al ei: «Seamănă cu dumneata», ea răspundea: «Păi numai de-ar semăna cu mine, că-i bine».

Vedeţi, sunt nişte lucruri pe lângă care noi trecem uşor. Adevărul este că fiecare dintre noi suntem o sinteză, a unei harababuri, a unei linişti, Dumnezeu ştie cum suntem, cine suntem. Dar lucrurile acestea trebuie rezolvate, şi dacă nu le rezolvăm noi, nu le rezolvăm niciodată şi nu le rezolvă nimeni. Şi atunci părintele ştiind lucrul acesta, şi având capacitatea aceasta de a intui esenţialul în orice chestiune, ca şi când ar fi zis către mine: «Uite ce-i, tu vrei să te faci călugăr? Păi îţi spun eu ce să faci tu, dacă vrei să te faci călugăr. Nu te faci călugăr, dar faci ce fac călugării: zici rugăciunea cu care se mântuiesc călugării». Şi mi-a spus să zic: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Mi-a zis aşa: «S-o zici cu gândul, deci cu cuvântul gândit, nu cu cuvântul vorbit, deşi se poate şi cu cuvântul vorbit, e voie, dar s-o zici cu cuvântul gândit». Nu mi-a dat nici o explicaţie, bineînţeles că s-a gândit la asta, ca să o zic cu cuvântul gândit, pentru că lupta se dă în gând, şi atunci, ca să scoatem din lucrare gândurile negative, trebuie să avem gânduri pozitive; nu mi-a făcut nici un fel de teorie, ci mi-a zis aşa: «Zici în gând, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», lipeşti de respiraţie rugăciunea, în felul următor: între respiraţii zici «Doamne», trăgând aerul în piept, o dată cu asta zici «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu», şi dând aerul afară din piept, o dată cu asta zici «miluieşte mă pe mine, păcătosul». Atât mi-a spus, despre altceva nu mi a spus nimic. Am mai vorbit noi de una, de alta, am plecat, mi-am văzut de şcoală, am făcut liceul, am făcut Teologia şi după unsprezece ani m-am făcut călugăr. Deci, înainte cu unsprezece ani de a mă face călugăr, ştiam rugăciunea cu care se mântuiesc călugării şi foloseam rugăciunea cât o puteam folosi.

Interesant, însă, că Părintele nu mi-a dat directiva să iau legătura cu vreun practicant al rugăciunii, cu vreun duhovnic, cu cineva care să mă îndrumeze, doar mi-a spus să mă angajez la rugăciune. Nu mi-a spus cât să zic, de câte ori să zic, cât timp să stau în rugăciune, să am o pravilă, cât timp să zic rugăciunea, dar s-o zic. Bineînţeles că mi-am văzut de treabă, nu m-am gândit niciodată că trebuie să o fac cu exclusivitate, dar am ştiut de rugăciune şi de câte ori îmi aduceam aminte ziceam: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», cum m a învăţat părintele: între respiraţii: «Doamne»; trăgând aerul în piept: «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu»; dând aerul afară: «miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Bineînţeles, nu e absolut necesar să se facă aşa, dar aşa m-a învăţat părintele, şi eu aşa am făcut.”⁶⁶

Au ales calea călugăriei mulţi dintre tinerii care l-au căutat pe Părintele Arsenie. Amintim aici pe cei mai cunoscuţi: Leonida Plămădeală, viitorul Mitropolit al Ardealului, Stelian Manolache, devenit vestitul duhovnic de la Râmeţi, Julieta Constantinescu, ajunsă stareţă la Prislop, şi lista ar putea continua.⁶⁷

Petru tinerii de atunci, dar şi pentru tinerii de azi care doresc să urmeze calea monahală, cât şi pentru cei care au făcut deja acest pas, Părintele Arsenie Boca a lăsat o scriere care se referă la creşterea duhovnicească a doritorilor de desăvârşire. Este vorba despre Trepte spre vieţuierea în monahism, o lucrare destul de puţin cunoscută, din pricină că încă nu a fost editată.

Dar negrăit mai importantă decât această scriere este pilda vieţii Părintelui Arsenie⁶⁸, care arată călugărilor că pot trăi ca Părinţii din vechime, „că le poate fi viaţa aşa cum le este şi numele” (Arhimandritul Teofil Părăian), adică pot fi „bătrâni frumoşi”, chiar şi în mijlocul unei lumi plină de confuzie, disperare şi abandonare a adevărului.⁶⁹