Creatura Creature, 1989

Se cuibări într un fotoliu în faţa focului şi încercă să şi facă ordine în gânduri, lăsând, decisă, la o parte mânia.

Una peste alta trebuia să admită că Blake avea dreptate. Era clar că doctorul nu i făcuse nici un rău lui Mark. După toate aparenţele îi făcuse chiar un bine.

Iar din cele mărturisite de Mark pe drumul spre casă, Ames nici nu l chinuise prea tare. Amintindu şi acum, Sha­ron se trezi chicotind de exasperarea întipărită pe chipul lui Mark când ea îl presase cu întrebări privind cele petrecute la clinica sportivă.

El îi răspunsese la fel cum îi răspundea Kelly când era întrebată cum îi mergea la şcoală:

— Bine, spunea ea invariabil, la fel cum procedase Mark când avusese vârsta ei.

În cele din urmă, în acea după amiază, Mark se uitase la ea cu o îmbufnare tipic adolescentină:

— Ţi am spus, mamă, nu s a întâmplat nimic. Doctorul Ames m a examinat şi mi a făcut o injecţie cu codeină pen­tru coastele mele, apoi am făcut nişte exerciţii. Asta a fost tot.

— Exerciţii? repetase Sharon, privindu l cu îndoială. Doamne, Mark, dar ai trei coaste fisurate. Cred că te a durut ca...

— Nu m a durut deloc, o întrerupsese el, nevrând să re­cunoască în faţa maică sii că fusese pe punctul de a leşina în timp ce lucra la maşina de vâslit.

Dacă i ar fi povestit, ea ar fi devenit isterică şi l ar fi forţat să stea în pat pentru tot restul zilei. Pe lângă asta, nici măcar nu fusese mare scofală. Când se trezise, unul dintre asistenţii lui Marty Ames se uita la el şi i zâmbea. O clipă el se întrebase ce se întâmplase cu el, apoi memoria îi revenise treptat.

N avea nici cea mai mică idee de faptul că acele amintiri fuseseră plantate cu grijă în subconştientul lui în timpul lun­gilor ore petrecute pe masa de metal din camera de examinare. Despre tratamentul la care fusese supus nu păstra nimic în memorie.

Sharon abandonase subiectul când ajunsese acasă şi par­case maşina în garaj. Zăcând, somnoros, lângă uşa din spate, Chivas se ridicase leneş în patru labe. Când Mark se dădu jos de pe locul pasagerului, câinele lătrase, înveselit de neaştep­tata apariţie a stăpânului său. Se năpustise înainte, dând din coadă, apoi se oprise brusc.

Coada îi căzuse, iar părul de pe ceafă i se ridicase uşor în timp ce din gât începuse să i iasă un fel de mârâit.

— Hei, amice, nu mă recunoşti? rostise Mark.

Se ghemuise, iar Chivas, lăsându se foarte aproape de sol, se târâse înainte, adulmecând îngrijorat mâna întinsă a lui Mark.

— Ce i cu el? se mirase Sharon.

Mark se întinsese şi l scărpinase pe Chivas pe ceafă, apoi îi zâmbi maică sii.

— Eu ar fi trebuit să fiu la şcoală, şi pun pariu că miros cam ciudat după o noapte de spital. Probabil că am ceva din miasma de la biroul veterinarului, şi tu ştii cât urăşte el locul ăla.

Sharon nu uitase incidentul până la cină, când Mark, care stătuse închis mai toată după amiaza în camera lui, coborâse la masă. Pe timpul servirii mesei, Sharon observase cât de cu­minte stătuse Kelly. De câteva ori îşi surprinsese fiica privindu l suspicioasă pe Mark. Sharon o chestionă pe Kelly abia când rămăseseră amândouă singure în bucătărie, la spălatul vaselor.

— Nu ştiu ce să zic, rostise Kelly privindu şi serioasă mama. Pare puţin altfel.

— Mda, asta cam aşa e, o secondase Sharon. Are un ochi învineţit şi o tăietură urâtă.

— Nu m am referit la asta, protestase Kelly. Aspectul lui e altul. Nu mai seamănă cu el.

De fapt, exact ăsta era şi motivul disputei ei cu Blake. Asta era concluzia la care ajunse acum Sharon, stând în faţa focului. Încercase să discute cu el, să i explice incidentul cu Chivas şi vorbele lui Kelly de după cină, dar el nici nu se obosise s o asculte.

— Bineînţeles că Mark e altfel, rostise el. A fost bătut măr şi e bandajat tot, şi chiar dacă rănile nu l au schimbat, n ai de unde să ştii dacă lupta nu l a afectat. Nu te poţi echi­libra după cât ai suferit fără să te schimbi pe dinăuntru.

— Dar nu e vorba de înăuntrul lui, insistă Sharon. Schimbarea a fost remarcată de Chivas, de Kelly şi chiar şi de mine. El nu mai e cum a fost.

În cele din urmă, ea nu fusese capabilă să numească exact cum anume se schimbase Mark şi renunţase să l facă pe Blake să înţeleagă ceea ce nu reuşea nici ea să descrie precis.

Poate că, de fapt, nu există o schimbare reală. Poate că era numai dorinţa ei să vadă ceva să şi justifice mânia faţă de comportamentul lui Blake.

Trase adânc aer în piept şi se ridică în picioare, făcând un enorm efort să se debaraseze de rămăşiţele furiei ei şi de va­gile ei temeri. Mark păruse toată ziua fericit, nepreocupat de orele petrecute la clinica sportivă. Ca şi cum i ar fi plăcut. Aşa că de ce să se mai agite ea?

Aranjă mai bine buşteanul în foc cu vătraiul, apoi puse ecranul în faţa căminului. Coborî scările şi o zări pe Kelly stând lângă fereastra din living şi privind visătoare ninsoarea ce curgea din cer afară. Ca şi cum i ar fi citit gândurile, Sharon zâmbi şi o întrebă.

— Vrei să ieşi la o plimbare?

Kelly o privi dornică.

— Putem?

— Hai, rosti Sharon ca răspuns.

Câteva minute mai târziu, încotoşmănate în cojoacele cumpărate de Sharon cu câteva zile înainte, mamă şi fiică păşiră afară în seara plină de fulgi de zăpadă mari şi pufoşi. Pornind pe alee, aerul rece le izbi obrajii şi tăcerea blândă a primei zăpezi le învălui rapid.

Kelly apucă mâna maică sii.

— Îmi place aici, rosti ea privind veselă în jur. Nu te bucuri că ne am mutat?

Sharon nu i răspunse pe moment, apoi pacea ninsorii o copleşi şi pe ea.

— Da. Cred că da.

În ciuda vorbelor ei, o umbră de îndoială îi rămăsese în suflet.

*
Charlotte LaConner fu scuturată de un fior de frig în timp ce privea cum creştea stratul de zăpadă pe pajiştea din faţa casei. În circumstanţe normale s ar fi bucurat enorm, căci însemna că sezonul de schi era foarte aproape şi că sărbătorile Crăciunului — perioada ei favorită — pândeau de după colţ. În seara asta, însă, albeaţa de afară reflecta doar răceala din sufletul ei. Într un târziu, se îndepărtă de fereastră şi se apropie de soţul ei. Simţea că ochii i se înroşi­seră de supărare şi obrajii îi erau încă pătaţi de lacrimi.

— Dar nu e drept, se plânse ea încă o dată. Sunt mama lui, Chuck. N am şi eu dreptul să l văd?

Având încă vie în memorie imaginea trăsăturilor defor­mate ale fiului lui, Chuck se forţă s o privească drept în ochi pe Charlotte şi i repetă discuţia pe care o avusese cu Ames cu o noapte înainte. Încă de atunci el îşi spusese că trebuia s o scutească pe Charlotte de viziunea de coşmar a fiinţei în care se transformase fiul ei. Era mai bine s o lase în necunoştinţă de cauză decât să aibă coşmaruri tot restul vieţii ei.

— Nu ţi ar face bine nici ţie nici lui, repetă el încă o dată. Nici măcar nu te ar recunoaşte, Char.

— Dar nu se poate, scânci Charlotte, dând înapoi în faţa cuvintelor lui ca şi cum ar fi fost lovită. Sunt mama lui, Chuck — el are nevoie de mine!

— Are nevoie de odihnă, insistă Chuck. Iubito, ştiu că pare o nebunie, dar uneori se întâmplă şi astfel de lucruri. În ultima vreme Jeff a fost ţinut sub presiune...

— Şi e vina mea? se oprise brusc Charlotte. Îţi aminteşti că eu am vrut să părăsească echipa.

Chuck înjură în sinea lui. Să şi amintească? Dar cum putea să uite? Avusese în fiecare zi o ceartă cu ea, încă din ziua în care ea îl vizitase pe acel băiat la spital, şi nici acum el nu fusese în stare s o convingă că Jeff nu era responsabil de nimic. În acea clipă, pricepu că exista şansa de a întoarce propriile cuvinte împotriva ei şi de a încheia odată pentru totdeauna această discuţie.

— Te ai întrebat vreodată dacă nu cumva văicăreala ta a contribuit la tot ce s a întâmplat? întrebă el cu un ton in­tenţionat de gheaţă.

Văzând că ea dă înapoi, el îşi repetă că nu o făcea decât spre binele ei.

Charlotte se prăbuşi pe canapea şi se holbă la el.

— Aşa ţi a spus el? rosti ea cu voce spartă. Că totul a fost din vina mea?

Chuck îşi linse buzele nervos.

— Poate că nu în atâtea cuvinte, căută el s o liniştească. Ceea ce e important, însă, e că, momentan, cel mai bun lucru pe care l putem face, amândoi, e să i lăsăm pe doctori să aibă grijă de Jeff. Situaţia asta nu e definitivă, draga mea. După o vreme, când se va face mai bine...

Lăsă cuvintele în suspensie. O parte a lui îl admonesta pentru că tocmai rostise o minciună sfruntată; Jeff n avea să se mai facă niciodată bine. Cealaltă parte, însă, nutrea spe­ranţa că Marty Ames avea să găsească o soluţie la chinurile prin care trecea fiul lor.

Pentru el, cel mai important lucru era s o ţină pe Char­lotte departe de Jeff. Oricum n avea să se ierte pentru cele petrecute, pentru că l înrolase pe Jeff într un program medi­cal riscant, indiferent cât de mici ar fi fost riscurile.

Îşi pierduse fiul. Înţelesese asta în orele negre de dinain­tea acelei dimineţi, când Marty Ames îi permisese să l vadă pe Jeff. Primul lui impuls fusese să l apuce pe Ames de gât şi să i ceară socoteală pentru tot. În cele din urmă, însă, învin­sese raţiunea, ca întotdeauna în cazul lui. Înţelesese că în ul­timă instanţă el era cel vinovat, el, care luase decizia finală de a l lăsa pe Jeff să fie tratat cu preparatele experimentale ale lui Ames.

Îşi dorise atât de mult ca tratamentul să funcţioneze! Îşi dorise atât de mult ca Jeff să fie la fel ca şi ceilalţi băieţi, mai ales ca aceia din Silverdale, încât refuzase cu obstinaţie să ţină cont de posibilele efecte secundare ale substanţelor lui Ames.

Astfel îşi pierduse unicul copil.

Iar dacă Charlotte ar fi aflat ce a făcut el, dacă ar fi aflat ce s a întâmplat în realitate cu Jeff, ar fi pierdut o şi pe ea.

Nu trebuia să se întâmple aşa ceva. Era necesar s o convingă că problemele lui Jeff nu erau de natură fizică, ci că suferise o cădere psihică şi avea nevoie de o perioadă de odihnă. Poate că aşa ea n ar fi aflat niciodată adevărul.

Poate că Ames va găsi o cură care să l vindece pe Jeff.

Sau poate...

Îndepărtă intenţionat cealaltă posibilitate, spunându şi că n avea cum să se materializeze. Va fi exact aşa cum îi pre­zisese Jerry Harris în acea după amiază.

— Vreau să nu ţi faci nici o grijă, zise Harris după ce l chemase pe Chuck în biroul lui. Am vorbit cu Marty Ames şi el crede că sunt şanse să rezolvăm nenorocirea asta. Poţi conta pe TarrenTech. Jeff o să beneficieze de tot ce are ne­voie.

Discutaseră o vreme, iar Harris îl asigurase că, indiferent ce s ar fi întâmplat, firma va avea grijă de întreaga familie LaConner.

— Iar după ce toate astea se vor fi încheiat, concluzio­nase Harris, o vei putea duce pe Charlotte oriunde vei dori. Nu mi imaginez că ţi vei dori să rămâi în Silverdale. Lumea, însă, e mare, iar noi suntem o companie puternică, care are grijă de oamenii noştri.

Cu toate că era îndurerat şi se autoînvinovăţea, Chuck pricepuse prefect mesajul. Cele petrecute cu Jeff aveau să fie introduse la secret şi nimic din situaţia lui n avea să fie făcut public.

O clipă îl urâse pe Jerry Harris, însă imediat esenţa raţio­nală a fiinţei lui — acea latură rece şi analitică a persona­lităţii sale ce l făcuse să fie de nepreţuit în cadrul TarrenTech şi care îl condusese cu trei ani în urmă la decizia de a pune viaţa fiului lui în joc — îşi spuse cuvântul.

N avea nici un sens să l urască pe Jerry. În definitiv, oare nu şi asumase şi el aceleaşi riscuri cu viaţa lui Robb? Şi Tom Stevens cu Randy? Şi câţi alţii?

Erau la fel cu toţii. Toţi aveau aceleaşi speranţe şi aspi­raţii pentru fiii lor; aceleaşi ambiţii pentru ei înşişi. Toţi ris­caseră.

Majoritatea lor câştigaseră.

Tom Stevens pierduse.

Acum îi venise lui rândul să piardă.

Nu trebuia, însă, să piardă totul. Îşi mai avea încă cariera şi nevasta. N avea intenţia să o piardă pe nici una, indiferent cât l ar fi costat.

Se duse lângă Charlotte şi îşi petrecu braţele în jurul ei.

— O să se facă mai bine, promise el. Atunci o să vrea să te vadă. Acum, însă, trebuie să l lăsăm aşa cum e.

O îmbrăţişă strâns şi îi simţi oftatul din rărunchi.

— O să încerc, rosti ea.

Îl privi cu ochii plini de lacrimi.

— Dar mi e dor de el. Chuck, continuă ea cu voce moale. Mi e atât de dor de el, şi nu lipseşte decât de o zi.

Chuck nu i răspunse, brusc incapabil să i vorbească sau să se uite la ea.

*
Mark închise cartea pe care o citea şi se întinse pe pat cu ochii închişi. Nu se putea concentra asupra temei de la şcoală şi ştia că trebuia să recitească pasajul mâine seară.

Nu i păsa, însă, căci, în timp ce parcurgea paginile, văzând cuvintele dar nereţinându le, mintea lui relua în continuu evenimentele nopţii trecute şi ale zilei ce urmase.

Îşi amintise de bătaie, de fiecare moment umilitor al ei. De la început n avusese nici o şansă. Când se trezise în am­bulanţă, pe drumul către spital, crezuse că avea să moară. Nu se simţise cu mult mai bine nici de dimineaţă.

Acum, însă, după orele petrecute în clinica sportivă, to­tul era perfect. Bineînţeles că mai avea câteva semne pe faţă, dar durerea dispăruse, iar rănile păreau să se vindece rapid.

Cândva în cursul dimineţii luase o decizie: n avea să mai permită niciodată, nimănui, să l bată în halul în care îl bătuse Jeff LaConner. Chiar şi acum amintirea faptului îl înfurie. Îşi făcu palma dreaptă pumn şi îşi plezni palma stângă cu un trosnet sec.

Deranjat de sunet, Chivas mârâi uşor. Mark se ridică şi îşi dădu jos picioarele de pe pat.

— Lucrurile o să se schimbe, băiete, mormăi el către câine, întinzându se să l scarpine pe cap.

Urechile lui Chivas se lipiră de ţeastă. Pufni încet, apoi se îndepărtă de atingerea lui Mark. Băiatul se încruntă, supărat de comportarea animalului. În aceeaşi clipă, însă, observă ninsoarea de afară. Uită de supărare şi se duse lângă fereastră ca să privească afară.

Pe cuşca iepurilor stratul de zăpadă atinsese deja câţiva centimetri. De unde se afla, Mark putea vedea micile creaturi înghesuindu se una într alta într un colţ al cuştii.

— La naiba! murmură băiatul. O să îngheţe şi o să moară. Hai, Chivas.

Părăsi dormitorul şi apucă grăbit pe scări, cu Chivas ţopăind, cam fără tragere de inimă, după el. Când ajunse la cuierul din hol şi îşi luă haina din cui remarcă liniştea bizară din casă. Strigă, apoi dădu cu indiferenţă din umeri când nu i răspunse nimeni. Îşi puse haina pe el, traversă sufrageria şi bucătăria, apoi deschise uşa din spate. Chivas lătră vesel, dis­poziţia schimbându i se brusc când aerul rece de afară îi izbi nările. Ţopăi până dincolo de uşă şi se opri instantaneu când se trezi cu labele în stratul rece de zăpadă pe care o vedea pentru prima dată în viaţa lui.

Adulmecă cu prudenţă materia aceea ciudată şi albă, apoi scoase limba şi linse, ezitând, pătura umedă şi moale ce acoperea curtea. Făcu un pas înainte, şovăi, apoi sări tocmai în mijlocul curţii, se rostogoli de trei ori în zăpadă şi începu să ţopăie vesel prin ea. După asta, fugi înspre Mark şi se tu­pilă jos, lipit de sol, dând nebuneşte din coadă. Mark îi zâmbi.

— Îţi place, nu? rosti băiatul. Atunci lasă mă să am grijă de iepuri şi după aia o să ţi găsesc mingea.

Înţelegând referirea la jucăria lui favorită, Chivas o luă la goană către gardul din spate, pufnind zgomotos pe nări în timp ce începu să caute una dintre mingile de tenis, bine molfăite până acum de gingiile lui, pe care le ascunsese prin curte.

Mark îşi încheie fermoarul hainei până la gât şi se îndreptă cu paşi mari spre cuşca iepurilor. Tremurând înghe­suite unele într altele, rozătoarele păreau că l aşteptaseră.

— Hei, amicilor, vi s a făcut cam frig, nu? zise Mark. Ei bine, o să aranjăm noi chestia asta, nu? Bineînţeles, însă, adăugă el cu severitate prefăcută, că v ar fi fost mai cald dacă v aţi fi gândit să vă duceţi acasă la voi.

Deschise uşiţa cuştii, îşi băgă mâna înăuntru şi apăsă pe comutatorul ce comanda becul suspendat de acoperiş în colţ. Lumina se aprinse, dar iepurii rămaseră pe loc.

— Haideţi, îi zori Mark. Nu fiţi tâmpiţi să staţi aici şi să îngheţaţi!

Întinse mâna către ei ca să i împingă spre compartimen­tul de adăpost al cuştii. O clipă nu se întâmplă nimic. Apoi, înainte ca Mark să şi poată trage mâna, unul dintre masculii mari, cu blană albă pătată cu negru, îl muşcă de deget. Ins­tinctiv, Mark îşi smulse mâna şi îşi băgă degetul însângerat în gură. Îl supse câteva secunde, apoi şi l scoase din gură şi se uită la el.

Rana era mică, dar adâncă, şi sângera din belşug.

— La dracu'! înjură Mark cu voce tare, fixând iepurele cu privirea în timp ce se simţi cuprins de un val de furie. Te învăţ eu minte!

Reintroduse mâna în cuşcă, înşfăcă iepurele obraznic de urechi şi l smulse de lângă tovarăşii săi. Animalul se zbătu în palmele lui şi dădu din picioare încercând să scape. Mark, însă, era complet indiferent la agitaţia micii creaturi.

Se uită la ea o clipă, cu o privire rece şi golită de orice ex­presie, apoi o apucă de gât.

Începu s o strângă. Iepurele se porni să ţipe ascuţit. Su­netul fu brusc oprit când Mark dădu drumul urechilor şi răsuci puternic capul animalului.

Se auzi un trosnet slab de oase rupte. Iepurele rămase inert în mâinile lui Mark.

Băiatul se uită prostit o clipă la rozătoare, ca şi cum n ar fi înţeles ce făcuse.

Apoi îl introduse înapoi în cuşcă, se răsuci pe călcâie şi porni încet înapoi spre casă.

Cu o minge în bot, Chivas îl prinse din urmă la uşă şi scheună pofticios.

Mark nu i dădu nici o atenţie.
16
Charlotte LaConner îşi privi imaginea din oglindă cu nepăsare. Oare ceea ce vedea era chiar ea? Ştia, însă, deja răspunsul. Charlotte LaConner cu care se obişnuise — blânda şi zâmbitoarea femeie — care privea cu ochii ei căprui, lumea cu calmă înţelegere — dispăruse aproape complet în ultima săptămână. În locul ei apăruse o fantomă palidă. Îi dispăruse zâmbetul, iar în jurul buzelor i se formase o serie întreagă de linii subţiri. Înfundaţi în or­bite din cauza lipsei somnului, ochii ei trădau suspiciunea. Păreau în alertă chiar şi când se odihneau, căutând tot timpul un inamic nevăzut, gata să sară asupra ei la orice semn de slăbire a vigilenţei.

Imaginea din oglindă era nemachiată lăsând expus privi­rilor tenul palid şi trăsăturile încadrate de o şuviţă inertă de păr nespălat ce lucea, uşor unsuros. Nu conta însă, ce aspect avea această imagine, căci n o vedea nimeni. De mai bine de o săptămână, Charlotte nu ieşise din casă.

Era sâmbătă după amiază, deşi Charlotte nu prea era conştientă de asta. Pentru ea timpul îşi încetinise ritmul. Îndepărtându se de oglindă şi de ciudata reflecţie a unei per­soane practic necunoscute, Charlotte simţi că se deplasează cu viteza de melc a cuiva prins într o mlaştină. Avea de făcut câteva treburi; întocmise o listă în minte, adăugind noi pro­bleme în fiecare zi, cu toate că nici una din problemele zilei anterioare nu era executată. Curăţenia, de exemplu.

Pe scaunul favorit al lui Chuck zăceau împăturite frumos o mulţime de ziare, iar stiva crescuse în fiecare zi în înălţime. De fiecare dată îşi amintea să le arunce din casă, dar n o făcuse niciodată. Peste mobilă se aşezase un strat subţire de praf şi ghemotoace de scame se adunaseră pe la colţuri. Cu un efort disperat, Charlotte încercă să se adune ca să şi înceapă munca, dar se prăbuşi în faţa televizorului, căutând instinctiv cu mâna telecomanda ca să l pornească. Rămase nemişcată, cu ochii fixaţi pe ecran, dar incapabilă să priceapă ce vede; peste creier i se lăsase o ceaţă deasă care i bloca orice capacitate de percepţie a acţiunii ce se desfăşura pe ecran.

Chuck avusese răbdare cu ea, acceptându i, fără a scoate o vorbă, explicaţiile de la începutul săptămânii cum că zăpada o împiedica să iasă din casă. Până marţi dimineaţă, însă, zăpada se topise. Cu toate astea, Charlotte rămăsese închisă în casă, retrasă din ce în ce mai adânc în ea, disperată din pri­cina despărţirii ei bruşte şi definitive de fiul său.

Deveni vag conştientă de faptul că uşa din spate se des­chide şi se închide la loc. Curând, în micul salonaş în care stătea ea, ţeapănă pe scaun ca şi cum i ar fi fost frică să nu se prăbuşească dacă şi ar fi permis să se destindă îşi făcu apa­riţia Chuck. Privirea ei se mută dinspre televizor către soţul ei.

Chuck se uită, îngrijorat, la ea. Arăta mai rău azi, mai rău chiar decât de dimineaţă, când o părăsise ca să aibă o dis­cuţie fulger cu Jerry Harris. De câteva zile de abia îi mai vor­bea. Mai devreme o urmărise stând la masa din bucătărie şi amestecând încet cu linguriţa într o ceaşcă cu cafea care se răcise. În acele clipe se întrebase dacă nu cumva o pierduse şi pe ea. Acum, însă, după întâlnirea cu Jerry, avea o vagă scânteie de speranţă.

— Iubito? rosti el încet. Cum te simţi?

Charlotte schiţă un început de zâmbet.

— Sunt atâtea de făcut..., replică ea, examinând absent ca­mera cu privirea. Nu mă pot aduna să le fac.

Chuck inspiră adânc, apoi traversă încăperea, se aşeză pe braţul scaunului şi şi strecură un braţ protector în jurul ei.

— Nici nu trebuie, murmură el.

Ea se întoarse şi se uită drept în ochii lui.

— Plecăm, draga mea, continuă el. Am fost transferat. Pe chipul soţiei lui se citi confuzia, ca şi cum ea n ar fi

Înţeles sensul exact al vorbelor lui.

— T transferat? Dar nu putem pleca nicăieri acum — suntem la mijlocul anului. Jeff...

Vocea i se stinse, ca şi cum simpla rostire a numelui fiu­lui lor i ar fi adus aminte că el nu se mai ducea la şcoală.

— O să fie bine, căută Chuck s o asigure. Au fost făcute toate aranjamentele necesare. Plecăm la Boston.

Acolo crescuse Charlotte, iar el spera că perspectiva de a reveni pe meleagurile natale s o scoată din depresia care o cu­prinsese în ultima săptămână. Femeia se uită fix la el o clipă, apoi clătină din cap.

— Dar e clar că nu putem pleca.

Rostise cuvintele cu voce spartă, ca şi cum ar fi repetat un lucru pe care Chuck să l fi ştiut deja.

— Nu, dragă, o contrazise el. Ăsta e motivul întâlnirii mele cu Jerry. E totul aranjat — putem pleca oricând. Chiar şi azi, dacă vrei.

Vorbele lui părură, în sfârşit, să sfâşie ceaţa din jurul creierului ei. Îl privi din nou, bănuitoare, ca un şoarece care adulmecă brânza din cuşcă înainte de a încerca s o înşface. Ochii i se limpeziră.

— Dar n o putem face! explodă ea.

Dădu braţul lui Chuck la o parte şi se ridică în picioare.

— Nu putem să împachetăm şi să plecăm aşa simplu — cum rămâne cu Jeff? Trebuie să facem ceva pentru el — să i găsim un spital...

Văzând apatia din ochii soţului ei, îşi dădu seama de înţe­lesul adevărat al vorbelor lui.

— Doamne! exclamă ea. Tu nu vrei să l luăm cu noi, nu i aşa? Crezi că o să plecăm pur şi simplu şi o să l părăsim aici...

— Nu! protestă Chuck, deşi ea rostise adevărul. Nu tre­buia, însă, ca acest adevăr să sune atât de aspru pe cât îl făcuse ea să sune. Acum nu l putem lua cu noi, recunoscu el, dar Jerry spune că atunci când se va face mai bine...

— Jerry! izbucni din nou Charlotte. Trebuia să mi dau seama că Jerry Harris e vârât în porcăria asta!

Ochii îi scânteiau de furie.

— Totul nu e decât una dintre marile scheme TarrenTech, nu i aşa?

Vocea i se ridicase periculos de sus, iar ochii cercetau înfriguraţi camera, ca şi cum ea s ar fi aşteptat cumva să l vadă pe Jerry Harris spionând o din vreun colţişor.

— Aşa e? insistă ea poruncitor. I au făcut ceva lui Jeff, nu i aşa? Iar acum vor să te mituiască. Ce au de gând să întreprindă, Chuck? Vor să dispărem, aşa cum au procedat cu Tom şi Phyllis Stevens?

Era o lovitură murdară şi ea îşi dădu seama că izbise în plin. Când văzu privirea din ochii lui Chuck îşi duse palma la gură. Bărbatu său era îndurerat şi speriat.

— Nu fii ridicolă! reacţionă Chuck, prea târziu însă.

Charlotte rămase pironită locului câteva clipe, ascultând minciunile pe care începu el să le debiteze.