Cristos, binele, adevărul spre o teologie mai aproape de real

BLESTEM ŞI BINECUVÂNTARE

- A lua răul drept Bine şi invers -

 

Pe cine binecuvântezi tu?

A ŞTI SĂ IERŢI

Este creştineşte şi îţi va face bine ţie personal să-l poţi ierta pe cel care ţi-a greşit. Dar există o condiţie. În special dacă individul acela nu merită să fie absolvit de vina pe care o are, atunci ar fi bine să îl ierţi în forul tău interior, dar să nu îi faci cunoscut acest lucru! Altfel, individul s-ar putea simţi încurajat să continue cu acelaşi comportament eronat. Ba chiar să te ia drept prost şi să te batjocorească şi mai grav. Asta nu l-ar ajuta nici pe el să-şi conştientizeze greşeala, nici pe tine să-l suporţi pe mai departe.

Iertarea creştinească este un ajutor psihologic pentru tine, să te elibereze de ură şi de legături karmice nefaste. Dar iertarea „la vedere” îi poate fi de ajutor celuilalt numai dacă este dispus să îşi recunoască şi vina lui (să se căiască – chiar dacă doar în sinea sa), dorind sincer să devină mai bun şi să scape de sentimentul obositor al duşmăniei (cu alte cuvinte, dacă este mânat de idealuri nobile în viaţă). În concluzie, fii rezervat cu iertarea exterioară, dar păstrează o inimă largă în interior, plină de compasiune şi înţelegere!

Acelaşi lucru se poate spune despre „întoarcerea obrazului celui care te pălmuieşte”. Este o atitudine lăuntrică de seninătate şi smerenie, dar nicidecum nu trebuie preluată şi aplicată ad literam. Nu provoca pe nimeni să te lovească! Masochismul nu-ţi va folosi nici ţie, nici celuilalt.
Vrei să fii un model de creştin, înţeleg... Fiindcă ai preluat un model cultural. Dar cine ţi-a impus acest model? Isus? Nu, El a fost foarte dur în fapte câteodată (vezi pilda smochinului neroditor sau izgonirea negustorilor din Templu). Şi în vorbe. Fii ferm precum Isus! Religiile rivale observă că impotenţa creştinilor vine din frica deghizată în cucernicie. Poţi fi un creştin curajos, luptător, isteţ, abil. Nu fii un creştin slab, temător de Dumnezeu, temător de diavoli, temător de Biserică, temător de oameni!

Spusele «Iartă-i, Tată, că nu ştiu ce fac!» arată nobleţea sufletului lui Isus în cele mai cumplite circumstanţe de viaţă. Atunci s-a vădit mai mult decât oricând că iubirea altruistă, compasiunea trebuie să prevaleze în faţa resentimentelor. Aceasta este esenţa mesajului cristic.

Încurajarea urâţeniei sufleteşti îţi arată însă ura ascunsă faţă de semeni. Iar pentru curăţarea sufletului celor care păcătuiesc este nevoie uneori de vorbe şi fapte aspre, severe. Din dragoste pentru scânteia divină din om. Uneori, oamenii trebuie mângâiaţi, alteori certaţi părinteşte… Isus era blând cu cei cu suflet blând, dar ferm cu cei având sufletul învârtoşat. O atitudine previzibil blândă întotdeauna, neadaptată împrejurărilor şi diversităţii oamenilor pe care îi întâlneşti îţi arată imperfecţiunea. Un sfânt este spontan şi adaptat realităţii diverse, precum o oglindă.

Cerând iertare de la Dumnezeu pentru ucigaşii Săi în clipele răstignirii, Isus nu le transmitea mesajul să păcătuiască în continuare, fiindcă ar fi iertaţi oricum. Nu!

Dacă vorbele n-au ajuns decât la apropiaţii Săi, atunci au fost un exemplu de atitudine lăuntrică în faţa vrăjmăşiei oamenilor.

Dacă ucigaşilor le-au ajuns la urechi ultimele cuvinte ale lui Isus, era ultima lor şansă de a se căi, văzând sfinţenia celui pe care l-au osândit. Dacă mai păstrau o fărâmă de umanitate în ei, s-au căit. Iar dacă erau copiii diavolului, atunci au fost puşi în inferioritate, umiliţi de imensa putere iertătoare a Celui umilit de ei. Practic, puterea diavolească cu care au acţionat ucigaşii nu a putut învinge puterea spirituală.

Dintotdeauna demonii s-au folosit de slăbiciunea fiinţei umane, de fricile ei, pentru a submina puterea spirituală inerentă oricărei fiinţe umane. Ei ştiu că doar inducând frica în cugetele oamenilor îi pot face să îşi uite originea şi forţa divină. Dispărând frica, demonii sunt învinşi, copleşiţi, li se topesc armele. Acesta este războiul nevăzut al lumilor.

În acelaşi timp, învingându-şi teama prin apelul la divinitatea lăuntrică, omul îşi atinge şi cunoaşte potenţialul infinit. Fără această provocare, poate că ar păstra o atitudine căldicică, mediocră, stagnantă. Învingerea fricilor (şi sunt nenumărate în fiecare dintre noi) este bărbăţia spirituală, numită virya în limbajul spiritual sanscrit. Nu e vorba de bravada prostească care vrea să culeagă faimă, ori de aroganţa de macho, ci de fermitatea pur interioară în lupta cu tendinţele şi impulsurile inferioare, ignobile.

 

A ŞTI SĂ TE FEREŞTI

«Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru...» (Ioan.8:44)

«Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.» (Ioan.8:47)

Nu e nevoie să îi trimiţi binecuvântări duşmanului. Prin asta, vei fi un creştin mai prevăzător şi mai informat. Duşmanul tău s-ar putea să fie animat de un spirit demonic. Şi atunci, ce se va întâmpla? Tu îi trimiţi lumină şi energie pozitivă, dar el o transformă automat în întuneric şi te va învinge cu propriile tale arme.

Alta e să te rogi la Dumnezeu pentru binele oamenilor, aşa, generic. Ruga îţi va face bine în primul rând ţie. Iar energia ta pozitivă va fi redirecţionată de Îngeri către persoanele care o merită şi o pot primi. Sau să îl rogi pe Dumnezeu să le lumineze inima şi mintea duşmanilor tăi, dar nu pentru că te temi de ei (!), ci pentru că iubeşti creaturile divine.

Însă dacă tu (ca om de Bine) forţezi nota şi trimiţi energia ta bună direct unei persoane fundamental rea (există şi astfel de persoane, deşi pot fi mai greu depistate!), subconştientul ei o va recepta ca pe un atac la intimitate şi poate că se va apăra cum ştie mai bine – inversându-i sensul ca polaritate şi ca direcţie. Şi atunci să nu te miri dacă te vei trezi cu o stare proastă!

INVERSAREA LUMINII

Astăzi, din păcate, constatăm că multe din lucrurile pe care Dumnezeu le-a revelat cu bunăvoinţă a fost inversat de adepţii Satanei. De exemplu, crucea pusă invers, care este simbolul religiei satanice. Aşijderea, pentagrama pusă cu vârful în jos. Sau simbolul ChoKuRei desenat invers, care scoate energia. Aceste exemple sugerează un mecanism subtil de acţiune. Este principiul universal al generării răului: oglindirea inversă a tot ceea ce ţine de Bine.

Iată un paradox incredibil şi grav. Sărbătorile religioase sunt zile cu mare risc de ghinion sau alte suferinţe... Se ştie că cele mai puternice vrăji se fac cu astfel de prilejuri... Dar să nu le ridicăm osanale vrăjitoarelor ignorante! Un teolog ar explica acest fenomen prin faptul că demonii ies în număr mare la suprafaţă, cu ocazia praznicelor, ca să împiedice răspândirea Luminii Sfinte. Dacă aceasta ar fi justa explicaţie, ar însemna că Lumina atrage Întunericul, ceea ce contrazice legile firii (e de bun simţ că lumina alungă întunericul)! Şi de ce nu ar fi mai eficiente puterile diavoleşti în celelalte zile obişnuite, când Lucifer nu mai întâlneşte opoziţia cristică?! Probabil că alta ar trebui să fie explicaţia.

Cei care au citit Evangheliile cu atenţie au remarcat faptul că şi Isus a avut mari încercări tocmai în preajma unor sărbători religioase. În acele zile, majoritatea drept-credincioşilor iudei se adunau în marile centre populate, mai ales în Ierusalim, unde participau la evenimentele organizate de cler. Desigur că o metodă rapidă de a învrăjbi mulţimea împotriva Mântuitorului era semănarea de zvonuri mincinoase, care erau uşor crezute de cei care nu Îl cunoşteau pe Isus. Dar nu toate problemele pe care le-a întâmpinat El pot fi explicate astfel.

Cred că factorul esenţial în atragerea forţelor malefice este omul. Pe Pământ, oamenii sunt cei care cheamă atât Lumina, cât şi Întunericul, conştient sau inconştient. Sărbătorile religioase sunt prilejuri de adunare şi întâlnire, de reculegere, meditaţie şi rugăciune, adică de „lucru mental şi spiritual”. Problema este că unii oameni lucrează cu energii malefice chiar şi atunci când au impresia că se roagă la Dumnezeu!

De exemplu, se trezesc gândind despre vreun inamic real sau închipuit „să îl blesteme Dumnezeu!”... Iniţiatul O. D. Argeşanu spune că pe timpul Sfintei Liturghii se deschid cerurile şi oricine îşi poate lua lumină (energie care vine de la Dumnezeu), pe care o poate folosi în bine sau în rău (de exemplu, să lovească cu săbii de lumină, în planul astral). Aş zice că, nu numai la slujbe, oamenii (şi cei buni, şi cei răi) se alimentează permanent cu energie de la Divinitate, dar faptele lor nu sunt neapărat în concordanţă cu sursa Vieţii. E posibil ca de sărbătorile religioase puterea mentală să le crească...
Cineva se crede a fi om bun, dar de fapt e plin cu energii negative, diavoleşti. Gândurile sale, aparent bune, îndreptate asupra altei persoane, chiar şi rugăciunile sale la biserică, vor fi molipsite de mâzga demonică şi vor avea un efect contrar. Mai de folos ar fi ca un astfel de om să nu se roage deloc pentru „binele” celuilalt, fiindcă îi va aduce numai ghinioane. Din nefericire, nu ai nici cum să depistezi, nici să îi spui acest adevăr omului respectiv, care crede că acţionează moral... Soluţia imediată ar fi ca acest nefericit să îşi purifice mintea, emoţiile şi trupul, prin orice fel de metode: creştine, yoghine, naturiste etc.

Găsim astfel de exemplare umane în SECTELE de toate credinţele. Adepţii sunt ţinuţi sub control de mecanismele fizice şi psihologice ce susţin orice grup astfel creat, dar mai ales de către anumite spirite inferioare cărora le place să batjocorească, condiţioneze, manipuleze fiinţa umană şi care, practic, coordonează „mişcarea”. De aceea devine foarte greu pentru un membru să renunţe la sectă: fiindcă, pe lângă părăsirea obişnuinţelor, a prietenilor, renegarea propriului trecut, ei mai trebuie să învingă şi opoziţia acestor spirite călăuzitoare, care i-au vegheat ani de zile şi le-au alimentat fanatismul, naivitatea, adoraţia şi cultul personalităţii liderului. „Meditaţiile” pe care le practică în sectă sunt mai ales deschideri involuntare ale sufletului către energia acelor spirite dubioase ce stau la cârma organizaţiei şi care le dau iluzia unor trăiri exaltate. Nu e de mirare că aura adepţilor se murdăreşte cu energii nefaste, viziunea lor este opacizată de doctrina impusă, iar rugăciunea lor trece prin filtrul spiritelor care le-au luat în posesie liberul arbitru. Acţiunile lor mental-spirituale sunt colorate de mentalitatea de sectă şi de „ajutorul” acelor spirite prostuţe, dar îngâmfate, care vor să contribuie la succesul dorit de adept, pentru a câştiga drepturi suplimentare asupra sa...

Omul cu gânduri necurate merge în Casa Domnului fără a se smeri cu inima în faţa Sa. Dacă este animat de influenţe satanice, pe care nu le recunoaşte ca atare şi nu şi le inhibă, atunci cel mai probabil este că rugile sale către Cer nu îşi vor atinge destinaţia! Sună groaznic, dar se întâmplă! Pentru a preveni posibilele urmări contrare ale rugăciunilor se recomandă creştinilor să se spovedească (adică, în esenţă, să se căiască de greşeli) şi să se împărtăşească (adică, în esenţă, să se simtă copii ai Dumnezeului Tată, fraţi cu ceilalţi oameni). Unii se roagă cu mintea la Dumnezeu, dar duhul şi inima e de partea Satanei. Unde credeţi că le vor ajunge dorinţele, intenţiile? Dacă nu îşi iau minime măsuri de sănătate spirituală, meditaţiile şi rugile ambigue ale acestora şi-ar putea inversa destinatarul şi efectul.

«Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea ; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea.» (1 Corinteni 14.14,15)