Curtea de Apel Cluj Decizii relevante

documentaţia depusă de firma X. conţinea şi rapoartele de evaluare întocmite de inculpatul S.M.T. (f. 135, 148, vol. VI dosar urmărire penală).

Martorul C.C. a precizat că nu a fost de acord cu două rapoarte consecutive, întocmite de martora I.M., prin care se aviza favorabil schimbul, întrucât a apreciat că acesta era în dezavantajul Municipiului ..., iar terenul respectiv putea fi vândut, fără a fi nevoie de schimb.

Martora I.M. a declarat că martorul C.C. i-a solicitat să întocmească raportul, privind cererea de schimb a terenurilor, în regim de urgenţă şi i-a spus să prezinte situaţia concretă, fără a propune efectuarea schimbului şi nici raportul de schimb (f. 149, vol. VI dosar urmărire penală).

Audiaţi la Tribunalul Maramureş şi în faţa Curţii, ambii martori şi-au menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală.

În faţa Curţii, cu privire la acest aspect, inculpatul S.M.T. a relevat că „în rapoartele de evaluare întocmite de mine, am propus un raport de schimb de 1 la 2,37, fără nicio sultă, ulterior însă Consiliul Local a decis un raport de schimb de 1 la 3.”

Astfel, Curtea va reţine ca dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă, înţelegerile frauduloase dintre inculpaţi, atât în privinţa întocmirii rapoartelor de evaluare, cât şi a conţinutului acestora.

Referitor la susţinerea inculpatului H. că rapoartele de evaluare au fost efectuate de inculpatul S.M.T. în baza contractului încheiat între firma sa SC S. SRL şi firma X. la 17 aprilie 2003, înainte ca el să se fi întâlnit cu inculpatul S., în luna mai 2003, iar pe de altă parte, rapoartele de evaluare au fost întocmite doar pentru uzul conducerii X., că ele nu conţin valori nereale, nefiind falsificate, Curtea reţine următoarele:

Faptul că inculpatul S.M.T. a întocmit rapoartele de evaluare, formal, în numele SC S.M.T., care ar fi avut încheiat contract cu firma X., în acest sens, nu exclude vinovăţia sa în comiterea infracţiunii de fals intelectual, deoarece, fiind unic acţionar şi administrator al acesteia, faptele sale sunt faptele persoanei juridice însăşi, neprezentând relevanţă, că inculpatul S. nu a semnat din partea firmei X., contractul cu acesta, ci şeful său, W.A..

Curtea reţine că, inculpatul S. era mandatat de firma X. să-i reprezinte interesele, încă din 7 mai 2003. Nu s-a pus problema antrenării răspunderii penale a persoanei juridice SC S. SRL, câtă vreme, falsul intelectual nu a fost comis în exercitarea obiectului de activitate al firmei. De aceea, s-a apreciat că în speţă, este operantă răspunderea penală a persoanei fizice S.M.T., aceasta pentru că o condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii persoanei juridice se referă la comiterea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate al acesteia.

Aşa fiind, Curtea apreciază că rapoartele de evaluare au fost executate în speţă de către inculpatul S.M.T., ca persoană fizică – expert – şi nicidecum, în calitate de asociat şi administrator al persoanei juridice SC S. SRL, considerente în baza cărora, nu va fi avut în vedere, în cuprinsul materialului probator, contractul nr. 10 din 17 aprilie 2003, încheiat între firma inculpatului şi firma X..

Mai mult, sumele reprezentând contravaloarea rapoartelor de evaluare, au fost remise direct inculpatului S.M.T., în numerar, de către inculpatul S., în două tranşe, ceea ce justifică concluzia că a fost vizat patrimoniul persoanei fizice S.M.T. şi nicidecum cel al persoanei juridice, aspecte relevate chiar prin declaraţia inculpatului S.M.T. din faza de urmărire penală.

Contractul dintre SC S.M.T. şi X. a fost redactat formal pentru a masca incompatibilitatea în care se afla inculpatul S.M.T., după data de 19.04.2003, când a intrat în vigoare Legea nr. 161/2003.

De asemenea, în mod judicios Tribunalul Maramureş a reţinut, alături de Curte, că rapoartele de evaluare au fost comandate de inculpatul S..

Chiar dacă, potrivit clauzelor contractuale, lucrarea este comandată de SC X. ... SRL, prin reprezentant legal A.W., care şi semnează convenţia, nu trebuie omisă împrejurarea, esenţială, că la 7 mai 2003, firma X. l-a mandatat cu puteri depline pe inculpatul S., să-i reprezinte interesele şi să acţioneze în numele său, pentru dobândirea terenului de pe strada C. din ..., sens în care avea îndrituirea legală să solicite orice acte şi să îndeplinească orice activitate subsumată acestui scop.

Nu poate fi primită, critica inculpaţilor din cauză în sensul că rapoartele de evaluare fiind întocmite la comanda beneficiarului SC B.R., nu erau destinate publicităţii, şi nici însuşirii lor de către Consiliul Local.

Astfel, Curtea reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art.150 alin.2 din Cp., raportul de evaluare datat 15.05.2003, aparţine Consiliului Local ..., întrucât, real sau nu, fiind depus la mapa consilierilor, a stat la baza emiterii hotărârii de Consiliu Local.

Astfel, în referatul întocmit de SPAPLU se invocă acest raport, iar denumirea hotărârii de Consiliu Local este „de aprobare a raportului de evaluare".

Rezultă că raportul s-a întocmit la comanda unei entităţi de drept privat, devenind apoi al instituţiei de drept public, Consiliul Local ....

În concluzie, Curtea reţine că raportul de evaluare a inculpatului S.M.T., a condus la denaturarea valorii terenului inculpatului H., iar pe de altă parte, a fost aprobat, fără a avea anexate, actele de proprietate ale SC B.R. SRL.

Obligaţiile prevăzute în raportul de evaluare între evaluator şi beneficiar nu pot fi opozabile Consiliului Local. Câtă vreme, chiar beneficiarul, respectiv SC B.R. a depus rapoartele de evaluare la Consiliul Local, este evident că acestea au fost solicitate a fi efectuate, pentru a sta la baza schimbului de terenuri dintre primărie şi familia H., în sensul dovedirii valorii acestora.

Corespunde realităţii că în lunile mai-iunie 2003, nu exista un cadru legal specific, aplicabil operaţiunilor de schimb de terenuri din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, care să impună ca şi condiţie de valabilitate a hotărârii de consiliu de aprobare a schimbului, existenţa unui raport de evaluare, pe care autoritatea locală să-l însuşească, dar, în condiţiile în care, chiar beneficiarul raportului de evaluare, comandat, îl depune la consiliul local, pentru a fi avut în vedere la schimbul de terenuri, iar acesta îl însuşeşte, nu mai poate fi ignorat conţinutul său, independent de faptul că raportul de evaluare nu era de fapt necesar pentru validitatea hotărârii de consiliu.

În legătură cu acest aspect, martorul C.C., în declaraţia de la fila 101 vol. II Curte, relevă textual: „ca să se realizeze schimbul, întocmirea rapoartelor de evaluare era obligatorie, aceasta şi prin prisma Legii nr. 215/2001, modificată în anul 2006. Dacă Consiliul Local aprecia că era nevoie de un asemenea raport de evaluare, el trebuia întocmit de serviciul de administrare a patrimoniului din cadrul Consiliului Local. ”, deci nicidecum de către inculpatul S.M.T., funcţionar public în cadrul Primăriei ..., entitate angajată în contractul de schimb cu firma X., reţine Curtea.

În faţa Curţii, martorul V. A., în declaraţia de la fila 80 vol. IV, învederează că „în cazul schimbului de terenuri trebuia să existe raport de evaluare”.

Pe de altă parte, şi martora B.R. în declaraţia de la fila 103 Curte, volumul II, afirmă textual „până în anul 2006, nu exista obligativitatea întocmirii unui raport de evaluare în cazul schimbului de terenuri. Cu toate acestea, noi însă (primăria) ceream aceste rapoarte.”

Faţă de declaraţiile martorilor C.C. şi B.R., Curtea reţine nesinceritatea inculpaţilor S.M.T. şi H., care desfăşurându-şi activitatea în cadrul consiliului local, ştiau uzanţele, încetăţenite în cadrul acestuia, în sensul că schimburile de terenuri aveau la bază rapoarte de evaluare. Aşa fiind, susţinerile acestora în sensul lipsei de obligativitate a rapoartelor de evaluare, faţă de cutumele stabilite în cadrul consiliului local, apar ca nefondate, urmând a fi înlăturate.

Deşi nu exista o prevedere legală în sensul obligativităţii raportului de evaluare în cazul schimbului de terenuri, Curtea reţine din declaraţiile martorilor menţionaţi mai sus, că în cadrul Consiliului Local ..., cu toate acestea, se solicita prezentarea unui asemenea raport de evaluare, care să stea la baza tuturor schimburilor de imobile.

Este real, că orice contract de schimb se încheie în faţa notarului public, printr-un act semnat în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute, dar tot adevărat este, că orice raport de evaluare întocmit, pentru a sta la baza aprobării unui schimb de terenuri, trebuie să conţină date reale, veridice, deoarece pe baza concluziilor expertului, consilierii aprobă sau nu schimbul.

În speţă, inculpatul S.M.T. trebuia să menţioneze în rapoartele de evaluare, datele reale ale cauzei, respectiv că terenul evaluat nu era total în proprietatea beneficiarului, şi nici întru totul liber de sarcini, rămânând la latitudinea consilierilor, dacă aprobă sau nu schimbul, în raport de aceste împrejurări.

Chiar dacă, s-ar accepta ideea că rapoartele erau destinate exclusiv uzului firmei X., acestea trebuiau să conţină date reale.

Inculpatul S.M.T., putea să prevadă, ştiind că rapoartele de evaluare erau necesare schimbului de terenuri, că acestea ar putea fi depuse la consiliul local, de către firma X., pentru a justifica valoarea terenurilor, implicate în acea operaţiune juridică. Menţionarea în cuprinsul rapoartelor, a unor date nereale, avea tocmai menirea inducerii în eroare a consilierilor şi aprobarea schimbului.

Nu se poate accepta susţinerea inculpatului H. că inculpatul S.M.T. nu a supraevaluat valoarea terenurilor sale, câtă vreme s-a dovedit fără putinţă de tăgadă, prin audierea expertului B.Z., şi prin concluziile expertizei de evaluare a proprietăţii imobiliare din 17 decembrie 2014 – Curte şi prin actele depuse la dosarul Tribunalului Maramureş, emanând de la ANEVAR, din 29 martie 2012, că inculpatul S.M.T. a utilizat în cadrul rapoartelor de evaluare, metode „care nu sunt conforme cu Standardele Internaţionale de Evaluare (metoda experţilor tehnici prev. de H.G. nr. 834/1991 şi cea a comparaţiei prin bonitare)”. Astfel, s-a învederat în cadrul expertizei efectuate în faţa Curţii de către cei trei specialişti evaluatori că metodologia prevăzută prin H.G. nr. 834/1991 evidenţiază o valoare de utilizare valabilă numai pentru societăţile comerciale cu capital de stat, valoare care nu are nicio legătură cu valoarea de piaţă a terenurilor supuse schimbului. Prin această metodă, pentru evaluarea terenurilor intravilane se porneşte de la o „valoare de bază pe metru pătrat al terenului” stabilită strict administrativ, fără nici o legătură cu preţul de piaţă, la care se aplică mai multe corecţii procentuale şi coeficienţi (al căror mod de calcul nu este cunoscut), rezultatul fiind o valoare de tip administrativ care nu poate fi privită în nici un caz ca o reprezentare a valorii de piaţă.

Ori, utilizarea de către inculpatul S.M.T., în calitate de expert, cu o bogată experienţă profesională, de presupus, a unor valori stabilite strict administrativ, fără nicio legătură cu valoarea de piaţă a terenurilor supuse schimbului, pentru dovedirea valorii de circulaţie a acestora, rapoarte care au fost însuşite de consiliul local, nu poate duce Curtea la concluzia că, acesta a acţionat din culpă sau din neştiinţă.

Atâta vreme cât singur recunoaşte că inc. S. i-a comandat cele două rapoarte de evaluare, care trebuiau să stea la baza unui schimb de terenuri, între o firmă comercială şi o instituţie publică, era evident şi notoriu că se impunea stabilirea valorii de piaţă a acestora, pentru ca niciuna dintre părţi să nu fie prejudiciată, în urma schimbului.

Ori, menţionarea în cuprinsul rapoartelor, a unor date nereale, avea tocmai menirea inducerii în eroare a consilierilor, cu privire la valoarea terenurilor supuse schimbului, şi aprobarea acestuia. Pe de altă parte, reiese indubitabil chiar din titulatura rapoartelor, că acestea erau „de evaluare” , ceea ce presupunea, obligatoriu, stabilirea unei valori de piaţă a acestora, pentru a se cunoaşte dacă schimbul era echitabil sau nu pentru ambele părţi.

Aşa fiind, utilizarea de către S.M.T. a unor valori stabilite strict administrativ, în calitate de expert, în cuprinsul actelor întocmite, demonstrează fără dubiu intenţia acestuia de a-l favoriza pe inculpatul H. în aprobarea schimbului.

Susţinerea tribunalului în sensul că rapoartele de evaluare conţin valori nereale, care au dus la supraevaluarea terenurilor inculpatului H. este judicioasă, magistratul învederând că prin metoda comparaţiei prin bonitare uzitată de S.M.T. s-a ajuns la o valoare de 465.573 euro, respectiv 14,22 euro/mp, superioară valorii reale de piaţă a aceloraşi terenuri, aceea de 400.545 euro.

Prin urmare, afirmaţia apărătorilor inculpatului H. că „procedeul folosit de instanţă este incorect, întrucât s-au încălcat regulile ştiinţifice ale metodei comparaţiei, comparându-se ceea ce nu este de comparat”, este total nefondată, neputând fi primită.

Dovada că S.M.T. a supraevaluat terenurile inculpatului H. rezultă şi din concluziile experţilor evaluatori imobiliari inserate în proba ştiinţifică din 17 decembrie 2014 din faţa Curţii, care relevă că „valoarea de piaţă la 26 mai 2003 pentru terenurile din str. T. şi S. este de 5.93 euro/mp şi nicidecum 14,22 euro/mp cât a stabilit S.M.T. în raportul de evaluare.”

În legătură cu votul inculpatului H. în cadrul şedinţei Consiliului Local, şi omisiunea de a-i informa pe consilieri că are un interes în cauză, contrar disp. art. 47 din Legea nr. 215/2001, se reţin următoarele:

În actul de sesizare i se reproşează apelantului că a votat în cadrul şedinţei consiliului local, şi că nu a adus la cunoştinţa membrilor acestuia, faptul că are un interes, încălcând disp. art. 47 din Legea nr. 215/2001.

În faţa tribunalului, inculpatul H. a învederat că în momentul în care a aflat de iniţiativa SC B.R. SRL, de a efectua schimbul de terenuri „s-a abţinut de a participa la votarea” în Consiliul local a hotărârii de aprobare a schimbului. În faţa Curţii, în declaraţia de la fila 295, inc. H. arată că „la data de 26 mai 2003 s-a aprobat cererea formulată de firma X. şi s-a dispus schimbul de terenuri, între cele deţinute de B.R., cu terenul proprietatea primăriei, în urma votului consilierilor prezenţi.

Arăt că la această şedinţă, din 25 de consilieri, au fost prezenţi 24. Eu de la început fiind prezent, am învederat că nu particip la vot. În procesul verbal întocmit s-a menţionat însă, că sunt prezenţi 23 de consilieri, iar în dreptul numelui meu este menţionat H – cifra 1- A. Nu am considerat necesar să le explic celorlalţi consilieri, despre vânzarea anterioară a terenurilor mele, către B.R., deoarece în mapa fiecărui consilier erau depuse toate actele necesare aprobării schimbului.”

Curtea reţine că, în speţă, sunt operante prevederile art. 47 din Legea nr. 215/2001.

Potrivit art. 65 din aceeaşi lege „consilierii au dreptul să solicite ca în procesul verbal să se consemneze expres modul în care au votat, secretarul fiind obligat să se conformeze.” Astfel, inculpatul H., observând că în procesul verbal s-a strecurat o eroare privind modul în care şi-a exprimat dreptul de vot, trebuia de urgenţă şi de îndată, să ceară rectificarea acestuia. Nesolicitând corectarea procesului verbal, înseamnă că a acceptat tacit cele inserate în el. Faptul că inculpatul H. nu s-a retras de la vot, ci a votat abţinere, este dovedit prin declaraţia martorului P.M.O.R. din faţa Curţii de la fila 50, vol. II, care relevă: „H. a fost prezent, dar s-a abţinut de la vot”. La fel declară şi martorul S.R., în declaraţia din faţa Curţii de la fila 52 vol. II, care afirmă: „Inculpatul H. nu a votat şi s-a abţinut de la vot.”

Şi martora B.R., în faţa Curţii, fila 103 vol. II relevă : „ori de câte ori consilierii se abţineau nu îşi motivau abţinerea, pe cale de consecinţă nici H. nu a făcut-o. Cred că pe inculpatul H., dacă l-ar fi întrebat oricare dintre consilieri motivul abţinerii, presupun că ar fi răspuns”.

Şi martorul C. E., în faţa Curţii, la 13 mai 2015, a învederat că „H. a votat pentru schimbul de terenuri, în sensul că s-a abţinut. A învederat că abţinerea este considerată ca şi o exercitare a dreptului de vot”.

Rezultă astfel, din declaraţiile martorilor menţionaţi că inculpatul H. a votat „abţinere”.

Chiar dacă potrivit art. 64 alin.(2) din Legea nr. 215/2001 abţinerile se contabilizează la voturile „contra”, acest fapt nu prezintă relevanţă, câtă vreme inculpatul H. nu s-a retras de la vot, participând la acesta, dovedindu-se că avea un interes patrimonial în problema supusă dezbaterii consiliului local.

Interesul său rezidă din faptul că la data de 26.05.2003, B.R. avea în proprietate numai 26.257 mp şi nu 32.734 mp, cum apare în H.C.L.

Suprafaţa diferenţă de teren, până la 32.734 mp urma să fie dobândită de B.R. abia la 28.05.2003, când la Biroul Notarului Public C.N., sub nr.1635, s-a autentificat actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare nr.1474 din 16.05.2003 (vol.VI u.p., filele 408-409).

Conform acestui document, H. P.A. şi H. A., prin mandatarii H.I. şi H. S., transmit către S.C. B.R., în considerarea preţului iniţial plătit şi un teren în suprafaţă de 6.477 mp, rezultat ca urmare a parcelării suprafeţei de 14.477 mp, fapt materializat în actul de parcelare autentificat sub nr. 1636/28.05.2003, la acelaşi birou notarial (vol.VI u.p., fila 107).

Explicaţia acestui fapt constă în existenţa unei ipoteci asupra acestei suprafeţe de teren, în favoarea Băncii ….

Deci, rezultă fără dubiu că suprafaţa de 6477 mp a fost vândută către B.R. după data şedinţei de consiliu local, interesul patrimonial fiind astfel evident şi actual.

Existenţa interesului cu privire la proiectul de hotărâre supus votului, este relevată şi prin declaraţia martorului F.B. F., avocat al firmei X., de la fila 106 vol. II Curte şi din faza de urmărire penală, care susţine că „înainte de 26 mai 2003, inclusiv în perioada premergătoare efectuării schimbului între B.R. şi Consiliul Local ..., deci când terenul lui H. era deja vândut, a purtat discuţii cu inculpatul H. în cursul cărora inculpatul i-a relatat că s-au întreprins demersurile necesare schimbului, constând în schiţe de dezmembrare, rapoarte de evaluare”, afirmaţii din care reiese clar implicarea, ulterioară înstrăinării terenului a lui H., în procedurile Consiliului Local, precum şi promisiunile făcute lui S.B..

Martorul F. menţionează că la 26 mai 2003, B.R. nu era proprietar pe întreaga suprafaţă supusă schimbului.

Martorul F.B., în faţa Curţii a învederat că menţine declaraţiile date în faza de urmărire penală, la DNA, şi că la începutul anului 2003 l-a cunoscut pe S.B., director al firmei X., şi de la el a aflat că societatea urmează să achiziţioneze un teren în ..., ce urma să facă apoi obiectul unui schimb, susţinând inculpatul S. că schimbul este singura modalitate de obţinere a terenului.

Revenirile martorului din faţa Curţii, în sensul că a ştiut că inculpatul H. este consilier numai la 28 mai 2003, când s-a semnat actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare, vor fi înlăturate prin chiar susţinerile acestuia, din cuprinsul aceleiaşi declaraţii, unde învederează că „îmi menţin declaraţiile date la DNA în anul 2008, respectiv toate declaraţiile din faza de urmărire penală.” Ori, în acele declaraţii martorul recunoaşte că ştia că H. este consilier şi că a purtat discuţii cu acesta înainte de 26 mai 2003.

Martorul precizează că atunci când B.R. a revândut terenul din str. C. către firma X.... cu suma de peste 1.000.000 euro, s-au luat în considerare, toate cheltuielile avute de B.R. cu acel proiect, respectiv preţul terenului cumpărat de la familia H., cheltuielile cu autorizaţiile, proiectarea, plata avocaţilor şi onorariile notarilor, intabularea în cartea funciară, şi dobânda aferentă finanţării, precum şi costurile de administrare ale proiectului B.R..

De asemenea, şi martorul C.C., în declaraţia de la fila 101 vol. II Curte susţine că „înainte de 26 mai 2003 l-a sunat la telefon inculpatul H., pentru a se interesa dacă actele sunt gata, pentru a se discuta schimbul în luna mai 2003, telefonul vizând urgentarea întocmirii actelor necesare aprobării schimbului.”

Martorul învederează că „schimbul s-a aprobat rapid, fără exprimarea vreunui punct de vedere şi a niciunui comentariu din partea consilierilor, atitudine care, în cazul altor proiecte, nu era întâlnită, existând discuţii şi întrebări.”

Martorul precizează că îşi menţine integral declaraţiile din faza de urmărire penală.

Mai mult, precizează că în vederea realizării schimbului, întocmirea raportului de evaluare era obligatorie, aceasta şi prin prisma Legii nr. 215/2001, modificată în anul 2006. Susţine martorul că , dacă Consiliul Local aprecia că este nevoie de un asemenea raport de evaluare, el trebuia întocmit de Serviciul de administrare a patrimoniului din cadrul Consiliului Local. Precizează totodată că metoda de calcul uzitată de S.M.T. nu a fost corectă, pentru că a folosit la preţul de bază aceeaşi valoare de pornire de 95.050 lei pentru suprafeţele supuse schimbului, ceea ce s-a reflectat într-un raport de schimb de 2 la 1, pe care nu l-a apreciat ca fiind favorabil Consiliului Local ..., însă ulterior, prin raportul de schimb de 1 la 3 a considerat că Primăria nu mai este păgubită cu nimic.”

Şi martora B.R. în declaraţia din faţa Curţii , fila 103 vol. II, relevă că „înainte de 26 mai 2003, I.M. i-a spus că inculpatul H. a întrebat-o dacă este întocmită documentaţia pentru şedinţa din 26 mai 2003. ” Martora învederează că în 26 mai 2003, inculpatul H. a afirmat că „nu participă la vot”, fără să dea nicio explicaţie. Martora precizează că din bârfe a auzit că H. era interesat în schimbul de terenuri, deoarece urma să-şi vândă terenurile în favoarea firmei X.. Martora afirmă că lui H. i-a aparţinut ideea schimbului de teren, acesta făcând pledoarii pentru investiţii în ....

Martora precizează că „la 26 mai 2003 , când s-a aprobat schimbul, B.R. nu avea depuse la Consiliul Local toate actele doveditoare necesare schimbului. Le-am pus în vedere să le depună, în caz contrar putând să revocăm hotărârea de Consiliu.” În cuprinsul aceleiaşi declaraţii, martora B.R. nu recunoaşte susţinerea iniţială din faza de urmărire penală, cum că ea cunoştea faptul că înainte de 26 mai 2003 B.R. cumpărase de la H. terenuri. A învederat Curţii că explică declaraţia de la procuror ca fiind dată sub imperiul stresului emoţional, soţul său suferind o intervenţie chirurgicală.

Cu toate acestea însă, a învederat Curţii că îşi menţine ambele declaraţii date în faza de urmărire penală, în cuprinsul cărora a afirmat că lui H. i-a aparţinut ideea schimbului de terenuri şi că tot el a făcut pledoarie pentru investiţii în municipiul ..., dar şi în privinţa susţinerii că inculpatul H. a interogat-o pe I.M. despre întocmirea documentaţiei pentru şedinţa din 26 mai 2003 a Consiliului Local.

Martora B., în declaraţia de la Curte, a precizat că „B.R. nu avea extras CF pentru 32.734 mp teren, ci doar pentru 3 ha, dar în schiţa de dezmembrare apărea această suprafaţă de teren, condiţii în care s-a menţionat în hotărâre, că se vor prezenta actele doveditoare ale proprietăţii, până la data efectuării schimbului, în mod efectiv.”

Nu trebuie omis faptul că inculpatul H. recunoaşte în faţa Curţii, că la 19 mai 2003, a fost prezent în Comisia de urbanism, când s-a dat şi implicit şi-a dat şi el un aviz consultativ pentru PUD –ul de pe str. C.. Recunoaşterea inculpatului se coroborează perfect cu susţinerea procurorului, din actul de sesizare, în sensul că, la data de 19.05.2003, Comisia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului din cadrul Consiliului Local ..., a avizat favorabil Planul Urbanistic de Detaliu din zona C., pentru construirea Supermarket-ului X.. Inculpatul H.I., membru al acestei comisii, a fost prezent la şedinţa din 19 mai 2003, a votat şi nu a relatat nimic despre interesul său în afacere.

Nu-i poate fi reproşat secretarei B.R. că nu a avizat consilierii şi pe preşedintele de şedinţă despre incidenţa art. 47 din Legea nr. 215/2001, in privinţa inculpatului H., deoarece aşa cum susţine în faţa Curţii, aceasta „la 26 mai 2003, nu a ştiut că terenurile aparţinuseră inculpatului H.. Dacă ar fi ştiut că anterior schimbului, terenurile cumpărate de B.R. aparţinuseră lui H.I., i-ar fi încunoştinţat pe consilieri.”

Curtea reţine că şi I.M., în faza de urmărire penală a declarat la fel: „Nu am cunoscut de existenţa contractului de vânzare-cumpărare din 16 mai 2003 şi niciunul din documentele aflate la dosar, nu sugera faptul că H.I. ar fi fost proprietar anterior.” În faţa Curţii, în declaraţia de la fila 75 vol. IV, martora relevă că „îşi menţine integral declaraţiile date la DNA, precizează că nu a cunoscut existenţa contractului de vânzare-cumpărare din 16 mai 2003 încheiat între familia H. şi B.R., deoarece din actele depuse în mapa consilierilor nu rezultau aceste aspecte.” Precizează că, „la data schimbului de terenuri, din 26 mai 2003, lipsea un extras CF în privinţa dovezii proprietăţii terenurilor aparţinând B.R..”

Rezultă astfel, fără echivoc, din probele testimoniale şi scrise, că inculpatul H. nu le-a comunicat colegilor săi consilieri interesul patrimonial ce-l avea, respectiv că terenurile supuse schimbului cu Primăria ... îi aparţinuseră, că acestea fuseseră vândute doar parţial către B.R. la 26 mai 2003, iar pe de altă parte, era moral să informeze despre aceste aspecte şi pe secretarul municipiului, care să poată proceda conform art. 34 lit. h) din OUG nr. 35/2002.

Reiese că atitudinea inculpatului H., pe lângă faptul că a dus la încălcarea dispoziţiilor legale, a fost una formală, deoarece potrivit art. 64 din Legea nr. 215/2001, hotărârile şi alte propuneri se adoptă cu votul majorităţii consilierilor prezenţi. Ori, inculpatul H. ştia înaintea începerii şedinţei că toţi consilierii, fiind entuziasmaţi de brandul X. – aceasta fiind printre primele investiţii din municipiu, vor vota favorabil adoptării proiectului, astfel că exprimarea votului său prezenta relevanţă doar pentru S.B. şi nicidecum pentru luarea hotărârii în cadrul Consiliului local. Votul său a contribuit doar la realizarea cvorumului. Chiar votând „abţinere”, dar neexplicând adevăratul motiv, şi mai ales, neretrăgându-se de la vot, inculpatul H. i-a arătat inculpatului S. că are situaţia sub control şi chiar se expune, votând cu încălcarea dispoziţiilor legale, pentru realizarea schimbului de terenuri.

Curtea reţine atitudinea contradictorie a inculpatului H. în această speţă. Astfel, a susţinut de la început proiectul X.; apoi în Comisia de urbanism a votat favorabil, iar pe de altă parte, în şedinţa din 26 mai 2003 a votat „abţinere” în prezenţa mituitorului S.B., în loc să se retragă de la vot.

Examinând hotărârea Consiliului Local nr. 297/2003, se reţine că şi potrivit raportului de expertiză contabilă, efectuată în cauză, Municipiul ... şi S.C. B.R. S.R.L. au convenit ca schimbul de terenuri obiect al contractului nr. 1831/11.06.2003 să fie efectuat la preţul de 17.476.683.000 lei (echivalentul a 465.573,10 Euro) la care se adaugă TVA, iar pentru diferenţa valorică a terenurilor municipiul să nu fie obligat la plata vreunei sulte. Astfel, s-a schimbat suprafaţa de 10.895 mp proprietatea Municipiului ... cu terenul de 32.734 mp proprietatea S.C. B.R. S.R.L., cu un raport de schimb de 1 la 3, fără a rezulta o diferenţă de valoare şi fără a fi datorată sultă.

Împrejurarea că Primăria ... a modificat raportul de schimb în privinţa terenurilor supuse acestei operaţii juridice, nu exclude caracterul fals al rapoartelor de evaluare, întrucât ele au valoare probatorie şi semnificaţie juridică, respectiv raportat la conţinutul lor, ele puteau genera consecinţe juridice. În speţă, rapoartele de evaluare au fost întocmite pentru a stinge un raport juridic intervenit între Primăria ... şi B.R..

Mai mult, infracţiunea de fals se consumă în momentul realizării acţiunii de denaturare a adevărului, de falsificare a înscrisurilor. Ori, câtă vreme în conţinutul lor s-a menţionat că B.R. era proprietar pe întreaga suprafaţă de teren de 32.734 mp în loc de 26.257 mp, fără a se face vorbire de ipoteca existentă, alături de menţiunea nereală că terenul este liber de sarcini, concluzii însuşite de consiliul local, cu excepţia raportului de schimb, nu justifică apărarea inculpatului H. că „rapoartele de evaluare au avut o valoare orientativă”. În acest sens, se va înlătura din ansamblul probator declaraţia martorului P.M.O.R. din faţa Tribunalului, care a susţinut că „rapoartele de evaluare au avut o valoare orientativă”.

Şi în cazul schimbului, copermutanţii trebuie să fie proprietari integrali ai bunurilor supuse acestei operaţii juridice, ceea ce rezidă din formularea „copermutantul prim lasă şi predă deplina proprietate copermutantului secund”, ceea ce înlătură apărarea inculpatului H., de unde rezultă că cerinţa deplinei proprietăţi trebuia îndeplinită atât la 26 mai 2003, cât şi la 11 iunie 2003, legea nedistingând în această privinţă.

În acest sens, vor fi înlăturate de către Curte din ansamblul probator, declaraţiile martorilor B.R., din 18.01.2010, din faţa Tribunalului şi P.M.O.R. din 14 decembrie 2010, din faţa instanţei, care relevă: „când Consiliul Local a aprobat schimbul de terenuri, nu era necesar ca B.R. să fi fost proprietar al terenurilor oferite la schimb.”

De altfel, susţinerea martorei B.R., din faţa Tribunalului, vine în contradicţie cu afirmaţia din faţa Curţii, în care relevă că la 26 mai 2003 , când s-a aprobat schimbul, B.R. nu avea depuse la Consiliul Local toate actele doveditoare necesare schimbului, condiţii în care le-a pus în vedere să le depună, în caz contrar putând să revoce hotărârea de Consiliu.”

Deci, iată că secretarul municipiului recunoaşte în faţa instanţei de apel, că la 26 mai 2003, la data aprobării schimbului de către Consiliul local, B.R. trebuia să fie proprietarul terenurilor schimbate, cu cel al primăriei.

Pe cale de consecinţă, la pronunţarea deciziei judecătoreşti în această speţă, magistraţii vor avea în vedere declaraţia martorei B. din faţa Curţii,în integralitatea ei.

Dacă rapoartele de evaluare ar fi avut un caracter obiectiv şi veridic, în cuprinsul acestora inculpatul S.M.T. trebuia să menţioneze că la data de 26 mai 2003, B.R. nu era proprietar asupra întregii suprafeţe de teren schimbate, dar acest aspect se va remedia până la data încheierii contractului în formă autentică; mai trebuia să învedereze existenţa ipotecii în legătură cu care se impunea menţiunea că va fi radiată în câteva zile.

Este evident că dacă rapoartele de evaluare ar fi conţinut datele reale ale speţei, consilierii nu ar mai fi aprobat schimbul. Rezultă fără dubiu că, inserarea datelor nereale, inclusiv în privinţa valorii terenurilor supuse schimbului, au avut drept unic scop inducerea în eroare a consilierilor, în vederea aprobării schimbului.

Nu poate fi primită susţinerea că Primăria ... nu a solicitat B.R. să anexeze la cererea de efectuare a schimbului, actele din care să rezulte că este proprietarul terenului, această apărare fiind combătută prin declaraţia martorei B.R. din faţa Curţii, de la fila 103 vol. II în care aceasta relevă că „B.R. nu avea extras CF pentru 32.734 mp teren, ci doar pentru 3 ha, dar în schiţa de dezmembrare apărea această suprafaţă de teren, condiţii în care s-a menţionat în hotărâre că se vor prezenta actele doveditoare ale proprietăţii, până la data efectuării schimbului în mod efectiv. La 26 mai 2003 , când s-a aprobat schimbul, B.R. nu avea depuse la Consiliul Local toate actele doveditoare necesare schimbului, condiţii în care le-a pus în vedere să le depună, în caz contrar putând să revoce hotărârea de Consiliu.”

Rezultă că B.R., neavând anexate actele de proprietate, cum era firesc într-o tranzacţie, Consiliul local a fost de acord să amâne depunerea acestora, până la data încheierii contractului în formă autentică, la notar.

În privinţa instigării la abuz în serviciu în dauna intereselor publice, pentru a nu fi reiterate, se vor avea în vedere considerentele şi motivarea evocate de către Curte, în privinţa apelului formulat de DNA, care îşi păstrează întru totul valabilitatea.

În mod judicios a fost calculată valoarea mitei la suma de 149.455 euro de către Tribunalul Maramureş, ca fiind diferenţa între valoarea de piaţă a terenurilor proprietatea inculpatului H., stabilită prin expertiza judiciară efectuată în faţa Tribunalului Maramureş, de 400.545 euro, şi suma de 550.000 euro încasată de inculpatul H. de la SC B.R., cu titlu de preţ al terenului înstrăinat, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 1474 din 16 mai 2003, la BNP Niculina Căpuşan.

Prin actul de trimitere în judecată, s-a reţinut că obiectul mitei ar fi reprezentat de suma de 490.000 euro, calculată prin scăderea din suma de 550.000 euro primită de inculpatul H., a valorii reale a terenurilor proprietatea acestuia, astfel cum a fost stabilită prin raportul de constatare economico-financiară a specialistului DNA.

Pentru a stabili valoarea reală a terenului, a fost efectuat în faza de urmărire penală un raport de constatare tehnico-ştiinţifică, în baza rezoluţiei procurorului din 11 iunie 2007.

Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nu îndeplineşte însă exigenţele impuse de art. 112 C.pr.pen.. Conform art. 112 C.pr.pen., „când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt, şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice.” Aşa cum reiese din analiza articolului mai sus menţionat, ceea ce caracterizează constatarea tehnico-ştiinţifică este urgenţa. Un atare mijloc de probă se impune a fi administrat în vederea procurării datelor oportune rezolvării cauzei, întrucât este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale speţei şi trebuie să se facă, într-un moment apropiat de cel al săvârşirii infracţiunii, deoarece numai aşa constatarea tehnico-ştiinţifică poate surprinde aspecte cu relevanţă deosebită în rezolvarea cauzei penale.

Ori, reiese în mod indubitabil că dispunerea efectuării constatării tehnico-ştiinţifice la 4 ani de la comiterea infracţiunilor, este netemeinică şi nelegală, făcând-se cu încălcarea disp. art.112 C.pr.pen..

Sancţiunea care intervine într-o asemenea situaţie este cea prevăzută de art. 64 alin.(2) C.pr.pen., constatarea tehnico-ştiinţifică fiind un mijloc de probă obţinut ilegal, astfel că nu poate fi folosită în procesul penal.

Pe cale de consecinţă, cele statuate în rapoartele de constatare ale DNA, nu pot fi însuşite de către Curte, judecătorul fondului învederând corect, că acestea au fost efectuate în faza actelor premergătoare, de către specialişti care nu erau independenţi faţă de autoritatea care le-a dispus. Curtea, în apel, a respectat întru totul dreptul la apărare al inculpaţilor, precum şi principiul egalităţii de arme, dispunând administrarea mai multor probe ştiinţifice, la efectuarea cărora au participat şi experţi propuşi de către inculpatul H. şi DNA, conform statuărilor din Deciziile CEDO „Foucher vs. Franţa”, 1997, „Dima vs. România”, 2006, „Coltin vs. Belgia”, 2005.

Rapoartele de constatare ale DNA, fiind efectuate în faza actelor premergătoare, puteau fi luate în considerare de către magistraţi, doar dacă în speţă se respectau de către procuror, prevederile art. 224 alin.(3) C.pr.pen..

Curtea reţine că de la dosarul de urmărire penală lipseşte procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare, ce constituie mijloc de probă conform art. 224 C.pr.pen.. Curtea va retine în speţă, incidenţa dispoziţiilor Deciziei 126 din 26 aprilie 2001 a Curţii Constituţionale care statuează în al. 3 al. art. 224 din Codul de procedura penală că „procesul verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Rezultă, prin urmare, că în această fază, cu excepţia procesului verbal menţionat, nu pot fi efectuate acte de procedura care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedura penala şi care să vizeze o anumita persoană bănuită ca fiind autorul infracţiunii”.

Pe cale de consecinţă, în lipsa procesului-verbal menţionat, rapoartele de constatare ale DNA trebuie înlăturate din ansamblul probator administrat.

De asemenea, declaraţiile martorilor C. şi M. (specialiştii DNA), date în faţa Curţii de Apel Cluj , care au susţinut în faţa magistraţilor, concluziile rapoartelor de constatare, vor fi înlăturate, pentru aceleaşi considerente, ele derivând dintr-un mijloc de probă administrat ilegal.

La data de 26 martie 2012, în faţa Tribunalului Maramureş a fost întocmit un raport de expertiză tehnică judiciară de către experta B.Z., cu participarea expertului parte S.G., care avea ca obiective stabilirea valorii de circulaţie pentru terenurile din str. T. şi S., şi C. în perioada mai-iunie 2003.

La data de 19 aprilie 2012 s-a efectuat şi o completare la acest raport de expertiză, care a concluzionat că terenurile din str. T. şi S. aveau o valoare de piaţă de 400.545 euro, iar cel din C. o valoare de 360.733 euro.

Din declaraţiile expertei B.Z., audiată în faţa Curţii, la fila 105 vol.II, rezultă că în privinţa terenului de pe str. C. „natura terenului de fundare este foarte bună”. Aceeaşi martoră relevă că „însemnătatea valorii unui teren este determinată de scopul în care este achiziţionat şi al utilizării finale”. Precizează că îşi menţine întru totul concluziile statuate în expertiza ataşată dosarului şi în care relevă că terenurile din str. T. şi S. aveau o valoare de piaţă de 400.545 euro, iar cel din C. o valoare de 360.733 euro.

În faţa Curţii, pentru verificarea valorii de piaţă a terenurilor supuse schimbului, s-au efectuat două expertize de evaluare a proprietăţii imobiliare.

Prin expertiza specialistului B.V. s-a statuat că cele de pe str. T. şi S. au o valoare de piaţă de 672.700 euro, iar pentru cel de pe strada C. este de 516.000 euro.

Prin concluziile expertizei întocmite la 17 decembrie 2014, de către o comisie formată din 3 experţi, s-a stabilit o valoare de piaţă pentru terenurile din str. T. şi S. la 194.112 euro, iar pentru cel de pe strada C. la 150.242,05 euro. Concluziile expertizei şi a completării la aceasta efectuate de B.V. vor fi înlăturate, deoarece valorile de piaţă stabilite sunt exagerate, raportat la importanţa economică a terenurilor aparţinând inculpatului H., şi insuficient fundamentate ştiinţific pentru a sta la baza unei hotărâri judecătoreşti.

Având în vedere că valoarea de piaţă stabilită prin expertiza din 17 decembrie 2014 pentru terenurile situate în str. T. şi S. este de 194.112 euro, iar cea din expertiza efectuată de B.Z. este de 400.545 euro, nu se poate agrava situaţia inculpaţilor în propria cale de atac, rezultând o valoare a avantajelor patrimoniale de care a beneficiat inculpatul H., mai mare decât cea avută în vedere de magistraţi la pronunţarea hotărârii de către Tribunalul Maramureş.

Din aceste considerente, valoarea de piaţă a terenurilor de pe str. T. şi S., precum şi a celui de pe str. C., avută în vedere de către Curte la judecarea cauzei, va fi cea stabilită prin expertiza tehnică judiciară efectuată de expertul B.Z. în faţa Tribunalului Maramureş.

Susţinerea judicioasă a Tribunalului Maramureş va fi însuşită de către Curte în sensul că, deşi în aparenţă un contract de vânzare-cumpărare de tipul celui încheiat în cauză este supus principiului libertăţii contractuale, conform art. 969 C.civ. aplicabil la acea dată, părţile fiind libere să stabilească preţul bunului vândut, acesta nu înlătură răspunderea penală a inculpaţilor în condiţiile în care ei aveau cunoştinţă despre operaţiunile ce urmau să fie efectuate. Astfel, beneficiind de complicitatea inculpatului S.M.T., prin raportul de evaluare întocmit de acesta, s-a stabilit o valoare a terenurilor ce îi aparţineau inculpatului H.I. la un nivel nereal, de 465.573 Euro, cu intenţia de a asigura realizarea ulterioară a schimbului de terenuri cu Municipiul ....

În aceste condiţii, suma de 149.455 Euro reprezentând diferenţa de preţ dintre valoarea reală a terenului de 400.545 euro şi suma efectiv încasată de inculpatul H.I., constituie un avantaj patrimonial obţinut de acesta, în sensul art. 254 C.pen., de la inculpatul S.B..

Cu privire la existenţa infracţiunii de luare de mită, raţiunea legiuitorului prin edictarea normei juridice incriminatoare prev. în art. 254 cp, este de a preveni şi combate corupţia unor funcţionari, aspect ce periclitează grav normala evoluţie a relaţiilor de serviciu, precum şi prestigiul instituţiei respective. În îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu, funcţionarul public sau orice alt funcţionar, nu trebuie să fie influenţat de interese materiale, de obţinere a unor foloase ce nu i se cuvin. El este ţinut să-şi îndeplinească îndatoririle în mod corect, să nu le trafice, să nu facă din exercitarea lor o sursă de venituri ilicite. Orice act contrar îndatoririlor legal stabilite - ce intră în competenţa funcţionarului – prin care acesta urmăreşte obţinerea unui profit sau satisfacerea unui interes, are ca rezultat perturbarea gravă a relaţiilor de serviciu, şi a intereselor generale ale societăţii, inducând un sentiment de neîncredere în rândul opiniei publice, în autorităţile statului, ori alte persoane juridice.

Obiectul juridic generic al infracţiunii de luare de mită este constituit din relaţiile sociale privitoare la normala evoluţie a raporturilor de serviciu, în acest sens pretinzându-se, prin intermediul dispoziţiei normei juridice penale, o anumită conduită funcţionarilor sau oricărei persoane care prin acţiunea sa poate periclita aceste relaţii sociale.

Obiectul juridic special al infracţiunii de luare de mită îl constituie segmentul de relaţii sociale a căror normală formare , desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără a asigura exercitarea cu probitate de către funcţionari a atribuţiilor de serviciu încredinţate lor, şi fără a combate faptele de venalitate prin care se aduce atingere bunului mers al unităţilor şi autorităţilor publice, persoanelor juridice de interes public, şi se lezează, implicit, interesele legale ale persoanelor particulare. Este vorba de o dublă garanţie, pe de o parte, prin asigurarea probităţii în comportamentul funcţionarilor, probitate care constituie o valoare socială indispensabilă pentru buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu, iar, pe de altă parte, prin apărarea intereselor legale ale persoanelor particulare.

Infracţiunea de luare de mită este o infracţiune cu subiect activ calificat, autor al acesteia putând fi doar un funcţionar public, sau un alt funcţionar. Potrivit art. 147 C.penal, prin "funcţionar public" se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.

În ceea ce priveşte calitatea de funcţionar public a inculpatului H.I., Curtea reţine că acesta a deţinut în cursul anului 2003 funcţia de consilier local în Consiliul Local ..., fiind totodată membru al Comisiei de urbanism şi amenajare a teritoriului din cadrul aceleiaşi instituţii.

Pentru a putea fi reţinută infracţiunea de luare de mită, fapta trebuie comisă în una dintre modalităţile alternative (pretinde, primeşte, acceptă promisiunea sau nu o respinge) în scopul de a îndeplini , a nu îndeplini ori de a întârzia îndeplinirea unui act, acţiunea sau inacţiunea trebuie să aibă loc în legătură cu un act privitor la atribuţiile funcţionarului şi fapta trebuie comisă înainte sau în cursul îndeplinirii actului solicitat de mituitor.

Se mai arată în doctrină că banii sau celelalte foloase trebuie să fie necuvenite, adică inculpatul să nu fie îndreptăţit a le pretinde, primi. Banii sau foloasele trebuie să fie pretinse,primite cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care inculpatul se angajează să o aibă, adică pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ori pentru efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de luare de mită, Curtea reţine că inculpatul H.I., în cursul lunii martie 2003 a acceptat promisiunea inculpatului S.B. M. constând în acordarea unor foloase, pe care le-a şi primit, deşi nu i se cuveneau, ele implicând şi obţinerea unei sume de bani nedatorate, în schimbul îndeplinirii unor atribuţii de serviciu.

Astfel, din probele administrate în cauză, inclusiv declaraţia inculpatului H.I. din faţa Curţii, a rezultat că acesta, în perioada menţionată intenţiona să vândă mai multe bunuri imobile care îi aparţineau, pentru a obţine lichidităţi necesare finanţării unui hotel (f. 157, vol. V). Totodată, inculpatul cunoştea prin prisma funcţiei deţinute că firma X. ... era deosebit de interesată în a obţine un teren situat pe str. C. din ... şi totodată, reticenţa autorităţilor legale în a-l înstrăina.

În acest context, inculpatul H.I. a acceptat promisiunea inculpatului S.B. M., reprezentant al firmei menţionate să cumpere terenurile ce îi aparţineau, promiţându-i în schimb că îl va sprijini şi respectiv, nu se va opune unui schimb de terenuri cu Municipiul ..., schimb a cărui aprobare intra în competenţa decizională a Consiliului Local ..., conform art. 123 alin. 4 din Legea nr. 215/2001.

Potrivit art. 254 C.pen., una dintre cerinţele esenţiale ale elementului material al infracţiunii de luare de mită este ca obiectul mitei să constea în bani sau alte foloase, această din urmă noţiune incluzând orice profit sau avantaj patrimonial sau nepatrimonial.

Sfera noţiunii de foloase este largă, incluzând, aşa cum se arată în practica judiciară, ca obiect al acţiunii de mituire chiar „achiziţionarea de către mituitor, de la funcţionar, a unui imobil supraevaluat, în raport cu valoarea de piaţă a acestuia.”

Este corectă în acest sens, susţinerea procurorului „că însuşi faptul vânzării în sine a unui astfel de teren, constituie un folos necuvenit, dobândit de inculpatul H., idee ce trebuie raportată la lipsa de atractivitate a acelor loturi, şi la rapiditatea cu care le-a înstrăinat”.

Mai mult, Curtea reţine că inculpatul H.I. a realizat dincolo de „folosul” menţionat şi un avantaj patrimonial cuantificabil, constând în diferenţa dintre preţul încasat, de 550.000 Euro şi valoarea de circulaţie (de piaţă) reală a imobilului înstrăinat, aceea de 400.545 euro, respectiv suma de 149.455 euro.

Desigur că inculpatul H. era îndrituit la plata preţului terenului vândut firmei X., dar aici se pune problema de moralitate a unei asemenea convenţii, dată fiind calitatea părţilor implicate în tranzacţie. Astfel, nu poate fi omis faptul că firma X. încercase şi anterior, dar fără succes, dobândirea terenului din str. C.. Apoi, trebuie observat că cealaltă parte contractantă era tocmai familia inculpatului H. – consilier local şi membru în Comisia de urbanism – cu atribuţii de serviciu în aprobarea schimbului de terenuri, intervenit ulterior cumpărării acestora, de către firma X., de la el.

Mai mult, câtă vreme probele ştiinţifice au dovedit o valoare de piaţă de 400.545 euro pentru terenurile aparţinând inculpatului H., dar acesta a încasat de la firma X. suma de 550.000 euro, apare evident că suma de 149.455 euro nu este datorată de către cumpărător, fiind întrunite cerinţele art. 254 C.pen., în sensul ca „foloasele să nu fie datorate”.

Nu se poate susţine că nu există infracţiunea de luare de mită, pentru că terenurile inculpatului H., vândute către B.R. au fost mai valoroase decât cel situat în str. C., astfel că neexistând diferenţă de valoare între cele două terenuri, nu subzistă obiectul mitei,deoarece probele ştiinţifice atestă fără echivoc că valoarea de piaţă a terenurilor inculpatului H. a fost de 400.545 euro.

Ori, câtă vreme, pe un asemenea teren, firma X. i-a achitat în plus 149.455 euro, fără nicio justificare, este evident că mita a fost camuflată în preţul de vânzare al terenurilor, reprezentând „contravaloarea” votului în Comisia de urbanism şi plenul Consiliului Local.

Pe de altă parte, faptul că mita a fost disimulată în preţul terenului înstrăinat către B.R., rezultă fără echivoc din împrejurarea că, deşi contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat la 16 mai 2003, când era normală achitarea contravalorii bunurilor înstrăinate, plata s-a făcut de către B.R. doar la 19.06.2003, când inculpatul H. îşi îndeplinise în totalitate obligaţiile asumate faţă de inculpatul S., deşi firma X., potrivit susţinerilor inculpatului S., dispunea de cei 550.000 euro încă din luna martie 2003.

Curtea reţine că în practica constantă a instanţei supreme s-a hotărât că „infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul pretinderii folosului sau acceptării lui, sau nerespingerii promisiunii, şi nu în acela în care este primit, că este suficientă simpla acceptare a promisiunii făcute, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea dacă fapta a fost sau nu urmată de primirea banilor pretinşi sau promişi.”

Rezultă fără dubiu că infracţiunea de luare de mită s-a consumat la finele lunii martie 2003, la prima discuţie dintre inculpaţii S. şi H., avută pe terasa restaurantului inculpatului H..

Referitor la cea de-a doua cerinţă a elementului material specific infracţiunii de luare de mită, respectiv ca foloasele pretinse sau acceptate de funcţionar să nu fie datorate acestuia în mod legal, Curtea constată că în cauză nu exista un raport juridic în baza căruia inculpatului S. sau firmelor în interesul cărora acesta acţiona, să le incumbe obligaţia de a cumpăra imobile aparţinând inculpatului H.I. sau familiei acestuia, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că nu au fost achiziţionate pentru construirea unui supermarket, ci pentru a forma obiectul unui viitor schimb.

Înalta Curte a statuat că „fapta funcţionarului de a pretinde, accepta sau a nu respinge, direct sau indirect, foloase materiale în condiţiile prev. în art. 254 cp, constituie infracţiunea de luare de mită, indiferent dacă a dobândit sau nu, efectiv folosul, numai după îndeplinirea actului privitor la îndatoririle sale de serviciu.”

Tot în practica judiciară s-a statuat că „atunci când infracţiunea de luare de mită se comite în modalitatea „pretindere, acceptare sau nerespingere”, ea se consumă odată cu acţiunea respectivă a inculpatului, chiar dacă banii sau foloasele pretinse sau promise nu se predau de către cel căruia i s-au pretins sau care le-a promis”.

Sub aspectul celei de-a treia cerinţe esenţiale a elementului material, respectiv ca pretinderea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii, sau primirea foloaselor să fie realizată anterior sau concomitent îndeplinirii atribuţiei de serviciu a funcţionarului, instanţa reţine următoarele:

Din probele administrate în cauză a rezultat că înţelegerea dintre inculpatul H.I. şi inculpatul S.B. M. s-a realizat în luna martie 2003, la momentul când aceştia s-au întâlnit pe terasa unui restaurant ce îi aparţinea primului. Potrivit propriilor declaraţii ale inculpaţilor, cu ocazia acelei întâlniri aceştia au căzut de acord cu privire la imobilul ce urma să fie vândut şi preţul ce trebuia plătit.

Or, în raport de dispoziţiile art. 254 C.pen. simpla acţiune de acceptare a promisiunii şi nerespingerea acesteia, urmată apoi de primirea efectivă a banilor, ca modalitate alternativă de realizare a elementului material a infracţiunii de luare de mită este suficientă pentru ca infracţiunea să se consume, situaţie aplicabilă şi în cauza de faţă.

Luarea de mită este o infracţiune instantanee, care se consumă în momentul în care funcţionarul a primit, pretins, a acceptat sau nu a respins banii, sau alte foloase necuvenite, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia efectuarea unui act la care era obligat potrivit îndatoririlor sale de serviciu, ori a efectua un act contrar acestor îndatoriri.

Practica judiciară a confirmat constant acest punct de vedere, statuând repetat că atâta vreme cât infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul acceptării de către funcţionari a promisiunii unor sume de bani sau alte foloase, în scopurile arătate mai sus, este lipsit de relevanţă faptul că banii sau foloasele promise, au fost date după efectuarea actului.

Astfel, rezultă fără dubiu că data acceptării promisiunii cumpărării terenurilor supraevaluate şi a nerespingerii acesteia, este cea a primei întâlniri dintre inculpaţii S. şi H., la sfârşitul lunii martie a anului 2003. Primirea foloaselor necuvenite s-a realizat la data plăţii prin bancă a sumei de 149.455 euro, respectiv 19.06.2003.

Curtea reţine că primirea s-a făcut în mod direct.

Referitor la cea de-a patra cerinţă esenţială a elementului material a infracţiunii de luare de mită, respectiv ca actul a cărui îndeplinire, neîndeplinire sau întârziere a îndeplinirii se condiţionează de primirea banilor sau altor foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, Curtea reţine următoarele:

Din probele administrate în speţă, scrise şi testimoniale, a rezultat cu certitudine că inculpatul H.I., prin prisma funcţiilor deţinute era la curent cu interesul deosebit manifestat de către firma X. ... pentru dobândirea terenului situat pe str. C..

Curtea reţine că acceptarea promisiunii foloaselor necuvenite s-a făcut în scopul de a efectua un act de serviciu (inculpatul H.I. a votat favorabil în şedinţa Comisiei de Urbanism, astfel cum rezultă din foaia de prezenţă şi avizul favorabil al acestei comisii); totodată, primirea s-a făcut şi în scopul de a face un act contrar îndatoririlor de serviciu, aspect ce rezultă din încălcarea dispoziţiilor art.47 alin.l din Legea nr.215/2001, întrucât el nu a anunţat existenţa interesului patrimonial personal existent, astfel cum textul de lege îl obliga.

Astfel, prezenţa şi votul în comisie, cât şi în cadrul şedinţei Consiliului Local din 26.05.2003, sunt acte de serviciu ce intră în sfera noţiunii de „competenţă parţială", admisă de practică şi jurisprudenţă, ea făcând parte din actele de serviciu ale funcţionarului. Astfel, votul din Comisia de Urbanism a fost determinant, având ca efect unanimitatea şi avizul pozitiv, aşa cum au arătat martorii S.D., B.R., C. E., iar abţinerea exprimată ca şi vot (şi nu retragerea, conform legii) a contribuit la realizarea cvorumului, deoarece conform art. 64 din Legea nr. 215/2001, hotărârile se adoptă cu votul majorităţii consilierilor prezenţi.

Curtea reţine că relevante sub aspectul atribuţiilor de serviciu ale inculpatului H.I. condiţionate de primirea foloaselor sunt două aspecte: în primul rând, în calitate de membru în Comisia de urbanism şi amenajare a teritoriului din cadrul Consiliului Local ..., inculpatul H.I. s-a pronunţat în mod expres în şedinţa din data de 15.04.2003, după perfectarea înţelegerii cu inculpatul S.B. M., în favoarea avizării trecerii terenului situat pe str. C. din domeniul public al Municipiului ... în domeniul privat, însă nu şi pentru vânzarea acestuia, întrucât cunoştea că vânzarea nu s-ar fi putut realiza decât prin licitaţie publică, existând riscul ca imobilul să fie cumpărat de altcineva.

Al doilea aspect care dovedeşte existenţa înţelegerii frauduloase dintre inculpaţi, este faptul că deşi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1474/03 s-a încheiat la data de 16.05.2003, plata preţului de 550.000 Euro de către S.C. B.R. S.R.L. s-a realizat prin virament bancar abia la data de 19.06.2003, respectiv numai după aprobarea schimbului de terenuri de către Consiliul Local în şedinţa din data de 26.05.2003 şi încheierea contractului de schimb la data de 11.06.2003.

Aceasta în condiţiile în care inculpatul B. S. a precizat prin declaraţia dată că S.C. B.R. S.R.L. avea aprobat un buget pentru achiziţionarea terenurilor de către firma X. ..., iar preţul de 550.000 Euro fusese acceptat de către reprezentanţii firmei germane încă din luna martie 2003.

Referitor la competenţa decizională a inculpatului H.I. în îndeplinirea actului de serviciu, condiţionat de primirea banilor sau altor foloase, judicios a reţinut Tribunalul Maramureş că din interpretarea dispoziţiilor art. 254 C.pen. reiese că împrejurarea că funcţionarul are numai o competenţă parţială în cadrul uneia colective, nu înlătură prezenţa cerinţei speciale a elementului material a infracţiunii de luare de mită.

Mai mult, Curtea reţine că ÎCCJ a hotărât că „acea condiţie prevăzută în art. 254 alin.(1) Cp, ca fapta funcţionarului să fie săvârşită în legătură cu îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu, este realizată şi în situaţia în care îndeplinirea actului cade în atribuţiile altui funcţionar, sau structură deliberativă şi de decizie – consiliul local – dar inculpatul, prin modul în care îşi realizează propriile sarcini de serviciu, poate influenţa îndeplinirea actului de către funcţionarul competent.”

În speţă, inculpatul H., făcând propagandă investiţiei X., a contribuit însă, nu determinant, la influenţarea adoptării hotărârii de către consilieri, privind schimbul de terenuri.

De asemenea, ÎCCJ s-a pronunţat în sensul că „pretinderea, acceptarea promisiunii sau primirea de foloase de către un funcţionar, pentru a îndeplini un act, în privinţa căruia are atribuţii de serviciu, chiar limitate, pentru realizarea actului final, constituie infracţiunea de luare de mită”.

Tot Înalta Curte a statuat că „infracţiunea de luare de mită subzistă în cazul în care faptele la care se referă textul de lege se săvârşesc in scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului şi în situaţia când actul nu constituie decât componenta unei activităţi finale, la care participă şi alţi funcţionari, având atribuţii legate de aceasta.” (consilierii în cadrul consiliului local).

Sub aspectul laturii subiective, Curtea reţine că inculpatul H. a acţionat cu intenţie directă, calificată prin scop, conform art. 19 pct. 1 lit.a) Cod penal, respectiv acesta a acceptat promisiunea cumpărării terenurilor şi ulterior a primit folosul şi suma de bani aferentă, în scopul de a vota în comisia de urbanism şi în şedinţa consiliului local din 26 mai 2003.

Infracţiunea de luare de mită se săvârşeşte numai cu intenţie directă, deoarece inculpatul îşi dă seama, în momentul săvârşirii faptei, că banii, sau foloasele pe care le pretinde sau le primeşte sau care constituie obiectul promisiunii pe care o acceptă sau nu o respinge, nu i se cuvin şi, cu toate acestea, el vrea să le pretindă sau să le primească ori să accepte sau, să nu respingă, promisiunea ce i s-a făcut; în acelaşi timp, inculpatul are reprezentarea stării de pericol care se produce pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu, urmare pe care o doreşte.

În sinteză, în sarcina inculpatului H., Curtea va reţine infracţiunea de luare de mită, dovedindu-se că suma de bani primită, de 149.455 euro s-a constituit în contraprestaţia reţinută în rechizitoriu, adică votul în comisia de urbanism şi în plenul consiliului local. De asemenea, raportul de expertiză şi completarea la acesta efectuat de B.Z., au demonstrat că valoarea de piaţă a terenurilor din str. T. şi S. este de 400.545 euro, dar inculpatul H. a încasat de la firma X. 550.000 euro.

Aşa fiind, rezultă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare se află într-o legătură de cauzalitate directă cu votul exprimat de către inculpatul H., în cadrul Comisiei de urbanism şi al Consiliului local, rezultând astfel intenţia directă a acestuia în săvârşirea infracţiunii.

De aceea, confiscarea sumei de 149.455 euro este judicioasă, ea provenind din infracţiunea comisă de inculpat.

Expertiza geotehnică depusă la dosar de către inculpatul H., având caracter extrajudiciar, nu va fi avută în vedere la pronunţarea soluţiei.

Apărarea inculpatului în sensul că nu poate fi acuzat că şi-ar fi îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, fapt ce rezultă din împrejurarea că proiectul de hotărâre şi hotărârea prin care s-a aprobat schimbul de terenuri a purtat viza de legalitate a secretarului, nu poate fi primită, deoarece secretarul nu avea de unde să cunoască, înţelegerile secrete, clandestine, intervenite între inculpaţii H. şi S. privind vânzarea şi schimbul de terenuri, pentru a-şi da seama dacă votul exprimat de apelant a fost corect sau nu, iar pe de altă parte, martora B. chiar declară că „nu a cunoscut că terenurile B.R. aparţinuseră anterior inculpatului H..”

Aşa fiind, secretarul nu putea cunoaşte resorturile psihice ce l-au determinat pe inculpatul H. să se abţină de la vot, şi să poată aprecia caracterul ilegal al hotărârii aprobate, cu atât mai mult cu cât hotărârile se adoptă cu votul majorităţii consilierilor prezenţi, deci nu numai cu votul lui H..

Pe de altă parte, este evident că toate proiectele de hotărâri ale Consiliului local sunt legale, aspectele infracţionale putând surveni în modul de exprimare a votului de către consilieri, la adoptarea lor.

Curtea reţine că aprecierea probelor într-o cauză dedusă judecăţii, este rezultatul unui proces de cunoaştere a realităţii obiective, in cadrul căruia probele dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, confirmarea sau absenţa vinovăţiei persoanei trimise în judecată.

Potrivit disp. art 103 NC.PR.PEN., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, în urma examinării tuturor celor administrate, in scopul aflării adevărului.

Relativ la aprecierea probelor se impune a se reţine că aceasta este operaţiunea finală a activităţii de probaţiune, care permite instanţei de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor celor administrate, în ansamblul lor, instanţa îşi formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumţia de nevinovăţie a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăţie, dacă se impune sau nu achitarea inculpaţilor pentru faptele deduse judecăţii. Mai mult, orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege, dacă organul judiciar şi-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza dedusă judecăţii.

Pe de altă parte, prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este reglementată şi în dispoziţiile art.6 paragr.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, produce, în principal, două categorii de consecinţe: a) în privinţa organelor judiciare, care trebuie să manifeste prudenţă în examinarea actului de trimitere în judecată şi să analizeze, în mod obiectiv, argumentele în favoarea şi în defavoarea inculpatului; b) în privinţa inculpatului, prezumţia de nevinovăţie implică dreptul său de a propune probe în apărarea sa şi acela de a nu depune mărturie contra lui însuşi.

În sistemul nostru de drept, prezumţia de nevinovăţie – astfel cum este reglementată prin disp.art. 4 NCCP şi art.99 NC.PR.PEN. – îmbracă două coordonate: administrarea probelor şi interpretarea acestora. În ceea ce priveşte interpretarea probelor, pentru a putea fi operantă prezumţia de nevinovăţie, este necesar ca instanţa să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximaţiile, pentru că atunci când infracţiunea nu este dovedită cu certitudine, prezumţia de nevinovăţie împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare.

În cauza dedusă judecăţii, Curtea constată că prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată în privinţa celor trei inculpaţi, probele administrate de organele judiciare demonstrând, fără echivoc, vinovăţia acestora.

Folosirea ca probe a declaraţiilor administrate în faţa procurorului nu este în sine incompatibilă cu prevederile art. 6 paragraf 1 şi paragraf 3 lit. d din Convenţie, în condiţiile în care dreptul la apărare a fost respectat. Ca regulă, aceste drepturi impun ca inculpaţii să fi avut o oportunitate adecvată să conteste sau să interogheze un martor ce a dat declaraţii împotriva lor, fie la momentul audierii acestuia, fie într-o fază ulterioară a procedurii, aşa cum se arată în cauzele CEDO „Craxi contra Italiei prg.86 din 5 decembrie 2002; Birutis contra Lituaniei din 28 martie 2002 prg.28; cauza SN contra Suediei prg. 44 din 2 iulie 2002; Artner contra Austriei prg.2 din 28 august 1992”.

Corolarul acestora constă în aceea că dreptul la apărare al unei persoane este restrâns într-o măsură incompatibilă cu prevederile art. 6, dacă hotărârea de condamnare a fost întemeiată în exclusivitate sau într-un mod determinant pe o declaraţie dată de o persoană căreia inculpatul nu a avut posibilitatea să-i pună întrebări sau să solicite audierea acesteia în vederea confruntării, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii, aşa cum se învederează în deciziile CEDO „Dănilă contra României din 8 martie 2007; Guilloury contra Franţei prg.53 din 22 iunie 2006; Sadak contra Turciei din 17 iulie 2001 prg.67; Hulki Gunes contra Turciei prg. 86 din 8 aprilie 2004, dispoziţii respectate în speţa de faţă, martorii acuzării şi ai apărării fiind ascultaţi nemijlocit în faţa inculpaţilor şi a instanţei.

Comisia Europeană a precizat că prevederile art. 6 prg.1 nu interzic instanţei ca în scopul stabilirii adevărului în cauză să se bazeze şi pe probe indirecte, atâta timp cât utilizarea acestora nu se realizează de o manieră neloială, aşa cum se arată şi în decizia din 4 iulie 1979 în cauza „X contra Germaniei nr. 8414/1978”, dispoziţie respectată în prezenta speţă.

Declaraţiile inculpaţilor făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speţă.

Aşadar, declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpaţilor apelanţi făcute în faţa Tribunalului Maramureş şi ale Curţii, sunt simple afirmaţii, care au ca scop doar disculparea acestora de consecinţele penale ale faptelor lor, fiind vădit pro cauza, motiv pentru care curtea le va aprecia ca atare.

Dând sens şi dispoziţiilor art.5 din NC.PR.PEN. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţa de apel a reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.

Deşi inculpaţii apelanţi, în faţa judecătorilor, au negat constant comiterea faptelor, afirmând că au fost condamnaţi pe nedrept, susţinerile acestora nu au suport probator.

Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpaţi, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.

Aşa fiind, nu poate fi acceptată o soluţie de achitare totală a inculpaţilor (inc. H.), condamnarea lor pronunţându-se de către Curte, deoarece instanţa a constatat dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele imputate există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de către apelanţi.

Deoarece infracţiunea de luare de mită a fost dovedită fără echivoc, iar în privinţa individualizării judiciare a pedepsei aplicate a fost admis apelul DNA, fiind majorat cuantumul sancţiunii şi schimbată modalitatea de executare a pedepsei, este evident că apare admisibil apelul inculpatului, doar cu privire la incidenţa art. 16 lit. b) CPP, rap. la art. 396 alin.(5) CPP pentru cea de-a doua infracţiune imputată prin actul de sesizare al instanţei.

Pentru motivele ce preced, apelul inculpatului H.I. este fondat doar în privinţa stabilirii lipsei vinovăţiei prevăzută de lege referitor la instigarea la abuz în serviciu contra intereselor publice, constând în inexistenţa prejudiciului, şi încadrarea juridică a acestei fapte, deoarece de la data trimiterii în judecată şi până în prezent, articolul 17 din Legea nr. 78/2000, invocat în rechizitoriu a fost abrogat, de pct. 10 al art. 79 din Legea nr. 187/2012, sens în care în baza art. 421 pct. 2 lit.a) CPP, se va admite împotriva Sentinţei penale nr. 323 din 18 iunie 2012 a Tribunalului Maramureş, pe care o va desfiinţa în aceste limite, şi judecând:

În baza art. 16 lit.b) rap. la art. 396 alin.(5) CPP, va achita pe inculpatul H. de sub învinuirea comiterii instigării la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prev. de art. 25 VCP rap. la art.248 şi 248¹ VCP, cu referire la art. 254 alin.(1)VCP, rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, şi cu art. 31 VCP, şi cu art. 5 NCP, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 25 CP, art. 248, 248¹ CP, rap. la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 254 alin.(1) CP, rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, şi cu art. 31 CP.

Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate, ca urmare a stabilirii vinovăţiei inculpatului pentru infracţiunea de luare de mită.

Întrucât toate probele ştiinţifice efectuate în apel au fost dispuse din oficiu de către instanţă, acestea vor fi suportate din sumele avansate de stat, în baza art. 272 alin.(1) C.proc.pen.

Cheltuielile judiciare în apelul inculpatului vor rămâne în sarcina statului în baza art. 275 alin.(3) CPP. (….) (Judecător Delia Purice)