Curtea de Apel Ploiesti

6. Nesemnarea minutei de către unul dintre judecători. Sancţiunea nulităţii hotărârii.

Cod pr.civilă – art.258 alin.1

Potrivit art.258 alin.1 Cod pr.civilă, după deliberare, se redactează în scris dispozitivul hotărârii, care este denumit „minută”, ce se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători.

Prin decizia civilă nr.189/2.03.2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de petenta B.M. împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunţată de Tribunalul Prahova la data de 17.12.2008, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe - Tribunalului Prahova.

Potrivit art. 258 alin. 1 Cod pr.civilă, după deliberare, se redactează în scris dispozitivul hotărârii, care este denumit „minută”, ce se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători.

Cerinţa semnării minutei este menită să garanteze neschimbarea hotărârii pronunţate şi să ofere posibilitatea de a se verifica legalitatea completului de judecată.

În speţă, minuta încheierii de îndreptare a erorii materiale vizând decizia civilă nr. 626/19.11.2008 a Tribunalului Prahova a fost semnată numai de unul dintre judecători, ceea ce atrage, conform dispoziţiilor legal anterior menţionate, nulitatea hotărârii respective.

Nulitatea decurgând din nesemnarea minutei de către un judecător nu poate fi acoperită prin semnarea ulterioară a minutei, deoarece nu se poate şti dacă judecătorul respectiv a participat sau nu la deliberare.

7. STABILIREA PATERNITĂŢII DIN AFARA CĂSĂTORIEI
Potrivit art. 59 alin 1 din Codul familiei, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă este minor, ori de reprezentantul lui legal.

Art.60 alin. 4 al aceluiaşi cod prevede că acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.
Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2009

Dosar Nr. 1089/114/2008
Judecătoria Pătârlagele prin Sentinţa civilă nr.603/2007 a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele şi a respins acţiunea formulată de reclamanta C. L., în contradictoriu cu pârâtul D.A, întrucât a intervenit prescripţia dreptului la acţiunea în stabilirea paternităţii.

Pentru a pronunţa această sentinţă,instanţa de fond a reţinut că susţinerea reclamantei în sensul că pârâtul a acordat întreţinere minorului nu este confirmată cu niciuna dintre probele administrate în cauză

În această situaţie, termenul de prescripţie a început să curgă de la data naşterii copilului (22 februarie 2005) şi s-a împlinit la data de 22 februarie 2006, astfel că acţiunea este formulată tardiv,după împlinirea termenului special de prescripţie a dreptului la acţiune, de un an, prevăzut de art.60 alin.(1) din Codul familiei.

Prin decizia civilă nr. 311/2008, tribunalul a admis apelul declarat de apelanta C.L., împotriva sentinţei civile nr.603/2007 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis acţiunea civilă pentru stabilirea paternităţii formulată de reclamanta C.L., în numele şi ca reprezentant legal al copilului C.G.M., în contradictoriu cu pârâtul D.A.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.59 alin.(1) din Codul familiei, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi ea se porneşte în numele său,de către mamă chiar dacă este minoră, ori de reprezentantul legal.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art.60 alin.(1) din Codul familiei, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la naşterea copilului iar potrivit alin.(3) al aceluiaşi articol, în cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată, ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de 1 an curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii. Art.60 din Codul familiei a fost completat, prin Legea nr.288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.4/1953 (Codul familiei), introducându-se alineatul (4), în cadrul căruia se menţionează expres că acţiunea în stabilirea paternităţii aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, în motivarea cererii, arătând că în opinia sa, soluţia pronunţată de tribunal este nelegală pentru faptul că s-a dat în urma aplicării greşite a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 60 din Codul Familiei, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2007.

Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul, iar conform prevederilor art. 304 rap.la art. 312 alin.1 Cod pr.civilă, a modificat în tot decizia tribunalului, a admis excepţia de tardivitate, iar pe fond a respins acţiunea ca tardiv introdusă, reţinând că în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 59 alin.1 coroborate cu prevederile disp.art.60 alin.1 şi 60 alin.IV din Codul familiei întrucât mama a introdus acţiune de stabilire a paternităţii – care aparţine copilului – situaţie în care cererea trebuia promovată în termenul de un an, termen care curge din momentul naşterii, din momentul încetării convieţuirii cu pretinsul tată, ori din momentul încetării contribuţiei acestuia la întreţinerea copilului.

Mama copilului nu poate promova oricând o astfel de acţiune, acest drept avându-l exclusiv copilul după împlinirea vârstei de 14 ani când dobândeşte capacitatea procesuală activă, capacitatea de exerciţiu, aptitudinea de a-şi exercita dreptul şi de a-şi asuma obligaţii prin acte juridice.

În opinia curţii, justa interpretare a art. II din Legea nr. 288/2007, aceasta este, într-adevăr dispoziţiile legale aplicându-se şi în acţiunile privind copii născuţi anterior intrării ei în vigoare, dar termenul de introducere a acestei cereri fiind de un an când se introduce de mamă sau reprezentantul legal şi nu oricând atunci când se formulează de către copilul care are 14 ani.

Revenind la speţă, intimata nu a reuşit în cele două cicluri procesuale să facă dovezi prin probe concludente, pertinente cauzei nici că a întreţinut relaţii cu recurentul, nici că acesta a prestat întreţinere copilului, dată de la care ar fi putut curge termenul de un an, în situaţia în care intimata dovedea cu probe că recurentul a contribuit la creşterea şi întreţinerea copilului, ca un adevărat tată.

Recapitulând, acţiunea a fost introdusă la 13 noiembrie 2006, cu mult după 22.02.2005 când s-a născut copilul, iar argumentul invocat de tribunal, art.8 din Convenţia CEDO coroborat cu art.20 alin.(2) din Constituţie nu operează în speţă, întrucât realitatea biologică a legăturilor dintre recurent şi copil nu s-a probat în faţa niciunei instanţe.

Motivarea nelegală şi injustă a tribunalului nu-şi găseşte corespondent în textul Legii nr. 288/2007, în sensul că acţiunea, chiar dacă repetăm, poate fi introdusă oricând numai de copil, după ce împlineşte 14 ani şi nu de mamă, de reprezentantul legal pentru care termenul de prescripţie este indiscutabil cel de un an ,aşa cum s-a explicat în precedent.

8. REÎNCREDINŢAREA MINORI
În cauzele cu minori prioritar este interesul superior al acestora, practica naţională şi europeană fiind constantă în acest sens, dar în situaţia cererilor de reîncredinţare a minorilor, conform art.44 Cod familie, instanţele vor aprecia în funcţie de probele administrate, în ce măsură s-au schimbat condiţiile avute în vedere la data încredinţării spre creştere şi educare a copiilor la data soluţionării cauzelor deduse judecăţii.

Practica multor instanţe este de a audia în prezenţa psihologului şi a minorilor care încă nu au împlinit vârsta de 10 ani, (7-8 ani) extinzând în acest mod norma naţională la cea europeană, tocmai pentru a fi siguri că se respectă principiul conform căruia în cauzele cu minori, primordial este interesul superior al acestuia.
Decizia nr. 90 din 3 februarie 2009

Dosar nr. 3383/200/2008
Prin cererea înregistrată la instanţă sub nr. 3383/2008 la data de 13.05.2008, reclamantul I.M. a chemat în judecată pe pârâta B.M., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună reîncredinţarea minorilor I.Ş şi I.R..

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că minorii au fost încredinţaţi mamei-pârâte, dar că aceştia refuză să locuiască împreună cu mama lor, chiar dacă aceasta, prin diferite forme de constrângere, a încercat să-i determine să plece de lângă el.

Legal citată, pârâta B.M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de reîncredinţare formulată de reclamant.

În urma probelor administrate, Judecătoria Buzău a pronunţat sentinţa civilă nr. 4042/22.07.2008, prin care a admis cererea reclamantului I.M. şi a dispus reîncredinţarea minorilor Ş şi R spre creştere şi îngrijire acestuia.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta B.M., care o critică pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând desfiinţarea acesteia, iar pe fond respingerea acţiunii de reîncredinţare a minorilor formulată de reclamantul I.M.

În cauză a formulat apel şi reclamantul I.M., care o critică sub aspectul stabilirii cuantumului pensiei de întreţinere şi a modului de calcul al acesteia.

Apelantul I.M. a depus la dosar întâmpinare cu privire la apelul formulat de apelanta B.M. prin care a solicitat respingerea apelului acesteia ca neîntemeiat.

Prin decizia civilă nr. 287/ 2008, tribunalul a respins ambele apeluri.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, părţile au divorţat, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 435/2005, iar cei doi minori au fost încredinţaţi reclamantei spre creştere şi educare.

Susţinerile apelantei că soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică deoarece împrejurările avute în vedere la încredinţarea celor doi copii minori nu s-au schimbat sunt neîntemeiate, dat fiind că toate eforturile depuse de aceasta – de a-i determina pe minori să locuiască împreună cu ea au fost zadarnice şi, ca atare, instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt.

Prin soluţia pronunţată, instanţa nu a făcut decât să confirme o stare de fapt, respectiv că cei doi minori locuiesc cu tatăl lor de peste 2 ani.

În realitate, măsura încredinţării celor doi copii mamei nu s-a materializat, aceasta nu a fost niciodată realizată, practic exista formal.

Hotărârea nu a putut fi pusă în executare datorită atitudinii celor doi minori, care au refuzat constant să stea cu mama lor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta B.M. şi reclamantul I.M.

În motivarea cererii de recurs, reclamantul susţine că timp de patru ani a plătit 1/3 din venitul lunar net pensie de întreţinere pârâtei în condiţiile în care copii erau crescuţi numai de reclamant, iar recurenta pârâtă a folosit pensia de întreţinere în interesul ei personal cât şi al concubinului acesteia, fără ca din venitul ei să participe măcar cu o câtime la creşterea copiilor.

În motivarea cererii de recurs, pârâta critică decizia tribunalului în temeiul art. 304 pct.9 Cod pr.civilă.

Susţine recurenta prin apărător, că instanţele nu au administrat un probatoriu suficient, nu s-au audiat martori, hotărârile pronunţate bazându-se doar pe opţiunea minorilor, aceea de a rămâne la tată, fără ca vreuna să facă referire la punctul de vedere al autorităţii tutelare, acela de a rămâne la mamă, sau la celelalte înscrisuri depuse de pârâtă. Astfel, hotărârea se bazează doar pe opţiunea minorilor, instanţele puteau să facă o comparaţie cu cele precizate de minorul Ş. cu doar o lună înainte când a declarat în faţa judecătorului că el va sta cu ce părinte va dori.

Învederează recurenta că din raportul întocmit de psihologi şi depus la dosar concluzionează că minorii manifestă faţă de tată un ataşament de tip insecurizat, iar într-un alt raport este explicat ce înseamnă acest lucru. Tot astfel instanţa nu a ţinut seama de punctul de vedere al autorităţii tutelare, acela că minorii să rămână în continuare la mamă.

Curtea de Apel Ploieşti, a respins recursul reclamantului I.M., a respins recursul reclamantului I.M. ca fiind tardiv formulat şi a admis recursul pârâtei, a casat decizia tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare în vederea administrării de noi probe de către acelaşi tribunal, pentru următoarele considerente:

Este incontestabil că în cauzele cu minori prioritar este interesul superior al acestora, practica naţională şi europeană fiind constantă în acest sens, dar în situaţia cererilor de reîncredinţare a minorilor, conform art. 44 Cod familie, instanţele vor aprecia în funcţie de probele administrate, în ce măsură s-au schimbat condiţiile avute în vedere la data încredinţării spre creştere şi educare a copiilor la data soluţionării cauzelor deduse judecăţii.

La dosar, în afară de înscrisuri depuse de cele două părţi nu s-a administrat nicio probă pentru a da eficienţă textului imperativ al art. 44 Codul familiei, probe din care să rezulte în ce măsură s-au schimbat condiţiile avute în vedere la reîncredinţarea copiilor.

Audierea copiilor în prezenţa unui psiholog a fost solicitată chiar de recurentul-reclamant în faţa instanţei de recurs manifestându-şi disponibilitatea în acest sens.

Practica multor instanţe este de a audia în prezenţa psihologului şi a minorilor care încă nu au împlinit vârsta de 10 ani, (7-8 ani) extinzând în acest mod norma naţională la cea europeană, tocmai pentru a fi siguri că se respectă principiul conform căruia în cauzele cu minori, primordial este interesul superior al acestuia.

Curtea, a apreciat cu atât mai mult în speţa de faţă că se impune în afară de alte probe şi audierea minorilor în prezenţa unui psiholog, tocmai pentru a se stabili cu certitudine dacă s-au schimbat sau nu condiţiile care au dus la încredinţarea copiilor mamei, care aşa cum a reţinut instanţa, s-a preocupat de copii şi şi-a manifestat afecţiunea faţă de aceştia, permanent.

Argumentul instanţei de fond că minorul Ş. în vârstă de 14 ani are maturitatea necesară pentru a discerne cu privire la viitorul său, nu primează şi nu înlătură necesitatea administrării probelor la care face trimitere art. 44 Codul familiei, din care se va stabili în ce măsură, condiţiile şi împrejurările iniţiale s-au schimbat.


9. TIMBRAJ
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 3, 4 din Legea 146/1997 cu modificările şi completările ulterioare, privind taxele judiciare de timbru, instanţele nu se poate pronunţa asupra acţiunilor şi cererilor cu care a fost investită fără ca în prealabil să fie achitată taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar.
Decizia nr. 219 din 10 martie 2009

Dosar nr. 71/259/2007

Prin decizia civilă nr. 9/2009, tribunalul a anulat apelurile declarate de apelantul pârât D.M., şi apelantul intervenient D.V., împotriva sentinţei civile nr. 1072/2008 pronunţată de Judecătoria Mizil in dosarul nr. 71/259/2007, în contradictoriu cu intimata reclamantă D.C., ca netimbrate.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, deşi apelantul-pârât si apelantul intervenient au fost încunoştiinţati despre obligativitatea de a timbra apelurile corespunzătore cu suma de 100,00 lei taxă judiciară de timbru şi 0,15 lei timbru judiciar, aceştia nu au dat curs solicitărilor instanţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal, pârâtul D.M. şi intervenientul D.V., solicitând admiterea recursurilor, casarea deciziei civile nr.9/2009 pronunţată de Tribunalul Prahova şi trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.

În motivarea recursurilor, recurenţii au arătat că la data de 8 ianuarie 2009 se aflau la Tribunalul Prahova, în sala de şedinţă, dar pentru faptul că în timpul şedinţei de judecată s-au tot schimbat completele de judecată iar apărătorul lor încă nu se prezentase în instanţă, recurentul D.M. a ieşit pentru puţin timp din sală să-l contacteze pe avocat şi pentru acest motiv nu a răspuns când s-a făcut apelul în dosarul în care era parte. Taxa judiciară de timbru o achitase din data de 17 dec. 2008 (fila 15 dosar apel), dovada o avea asupra sa şi trebuia depusă la dosar dar pricina s-a judecat în lipsa sa.

Curtea de Apel Ploieşti, a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, constatând că ambele recursuri, vizează aceeaşi critică referitoare la timbrarea cererii de apel.

Din actele de la dosar, rezultă că recurentul D.M. a depus dovada achitării taxei de timbru aşa cum a fost fixată prin rezoluţie, adică suma de 10 lei, taxă judiciară de timbru şi 0,15 lei timbru judiciar.

La fila 15 din dosarul cauzei se află xerocopia chitanţei pe care s-a aplicat timbrul judiciar, din acest punct de vedere, prevederile art. 20 din Legea 146/1997, modificată, fiind îndeplinite.

Instanţa de apel nu a verificat acest act, deşi a fost depus la dosar la data de 8 ianuarie 2009, taxa fiind achitată la 17 dec. 2008, cu mult înainte de termenul fixat.

În virtutea rolului activ, conform art. 129¹ pct. 5 Cod procedură civilă, judecătorii aveau îndatorirea să stăruie, prin mijloace legale pentru aflarea adevărului în cauză, lăsând pricina la a doua strigare, să verifice dovada achitării taxei de timbru, chiar şi în xerocopie, atâta timp cât partea s-a prezentat la instanţă, depunând acest act în ziua procesului.

Recurentul D. V., în vârstă şi nevăzător, însoţit de fiul său, recurentul D. M., prezent, a invederat instanţei de recurs că într-adevăr taxa judiciară de timbru a fost achitată şi că susţine motivele de recurs, interesele celor doi, fiind aceleaşi în cauza dedusă judecăţii.

10. Revizuire întemeiată pe disp. art. 322 alin.1 pct.2 cod pr.civilă. Nepronunţarea asupra unei excepţii invocată după închiderea dezbaterilor.
Motivul de revizuire întemeiat pe disp. art.322 alin.1 pct.2 cod pr.civilă are în vedere ipoteza în care nu s-a soluţionat o cerere principală, accesorie sau incidentală, nu şi atunci când nu a fost analizată o cerere de probatorii , o excepţie sau un motiv de apel sau de recurs, deci nu poate privi o excepţie invocată după închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, astfel încât nefiind pusă în discuţia părţilor potrivit dispoziţiilor procedurale, excede cadrului procesual cu care a fost investită instanţa.

decizia civilă nr. 73/29.01.2009
Prin decizia civilă nr. 73/29.01.2009 pronunţată în dosarul nr. 8188,2/105/2007, Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de revizuire a deciziei civile nr. 921 pronunţată la 15 octombrie 2008 de Curtea de Apel Ploieşti, întemeiată pe diapoziţiile art. 322 pct. 2 c.pr. civ. şi pe faptul că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra unui lucru care s-a cerut, respectiv asupra cererii de constatare pe calea excepţiei a nulităţii recursului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a constatat că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 c.p.civ., dat fiind faptul că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat o completă rezolvare a cererilor formulate de părţi, în limita cadrului procesual cu care a fost investită instanţa.

Astfel, se observă că intimatul a depus la data de 09.09.2008 în dosarul Curţii de Apel Ploieşti nr. 8188/105/2007 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, dar nu a invocat şi excepţia nulităţii recursului prin întâmpinare şi nici cu ocazia concluziilor orale susţinute în faţa instanţei.

Această excepţie a fost invocată după închiderea dezbaterilor, declarată în condiţiile art. 150 c.pr.civ., prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, astfel încât nefiind pusă în discuţia părţilor potrivit dispoziţiilor procedurale, excede cadrului procesual, neputându-se considera că instanţa a omis a se pronunţa asupra unui lucru cerut.

Mai mult, de esenţa instituţiei revizuirii, diferită de cea a recursului, care are în primul rând în vedere erorile de drept, este că revizuirea vizează îndreptarea erorilor de fapt, cu alte cuvinte se urmăreşte retractarea hotărârii în care starea de fapt nu corespunde adevărului obiectiv.

Revizuientul invocă ipoteza de „minus petita” fără să ţină cont de faptul că art.322 alin.1 pct.2 cod pr.civilă are în vedere ipoteza în care nu s-a soluţionat o cerere principală accesorie sau incidentală, nu şi atunci când nu a fost analizată o cerere de probatorii , o excepţie sau un motiv de apel sau de recurs, astfel cum s-a stabilit în doctrina şi practica judiciară( M.Tăbârcă. Drept procesual civil editura Universul 2005, Vol.II, pa.178).

11. Revocare contract de donaţie ce are ca obiect un bun a cărei valoare nu depăşeşte 100.000 lei. Calea de atac incidentă raportat la dispoziţiile art. 282¹ C.pr.civilă.

Judecarea căii de atac declarată împotriva sentinţei prin care a fost soluţionată o acţiune avand ca obiect revocarea unui contract de donaţie referitor la un bun a cărei valoare nu depăşeşte 100.000 lei, de către Tribunal în complet de apel şi nu de recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 282¹ C.pr.civilă şi art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 conduce la pronunţarea unei hotărâri afectată de nulitate absolută şi supusă casării potrivit art. 312 alin. 3 C.pr.civilă, dat fiind incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct.1 şi 5 C.pr.civilă.

Decizia civilă nr. 177 din data de 26 februarie 2009
Prin decizia civilă nr. 177 din data de 26 februarie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de reclamanta împotriva deciziei civile nr.436 pronunţată la 23 septembrie 2008 de Tribunalul Prahova şi pe cale de consecinţă a casat decizia şi a trimis cauza la Tribunalul Prahova pentru soluţionarea acesteia ca instanţă de recurs, în complet legal constituit.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a constatat că soluţionarea cauzei s-a efectuat de către Tribunalul Prahova cu încălcarea dispoziţiilor art. 282¹ C.pr.civilă şi cu neobservarea formelor de procedură cu privire la competenţa materială a acestei instanţe şi de către un complet ce nu a fost alcătuit potrivit dispoziţiilor legale.

Astfel, obiectul prezentei cereri de chemare în judecată în constituie, potrivit acţiunii introductive înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina, revocarea contractului de donaţie autentificat sub nr. 1053/13.03.2007 la Biroul Notarului Public SV şi obligarea pârâţilor de a restitui reclamantei bunul imobil donat, precum şi obligarea acestora la plata veniturilor nerealizate, capăt de cerere la care reclamanta a renunţat la termenul din data de 6.02.2008.

Ca atare, singurul capăt de cerere cu care reclamanta a investit instanţa, îl constituire revocarea donaţiei către pârâţi a apartamentului său şi repunerea în situaţia anterioară, respectiv redobândirea proprietăţii şi a posesiei asupra acestui bun litigios.

Raportat la limitele investirii instanţei, se poate constata că revocarea donaţiei cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară, tinde la redobândirea, readucerea în proprietate a unui bun, drept patrimonial, evaluabil în bani.

Potrivit art. 112 pct. 3 C.pr.civilă, cererea de chemare în judecată trebuia să cuprindă, pe lângă obiectul sus-arătat, şi valoarea lui după preţuirea reclamantei, atunci când preţuirea era cu putinţă.

Deşi reclamanta nu a indicat în mod expres valoarea bunului litigios al cărui drept de proprietate tindea a-l redobândi, această omisiune a fost complinită prin ataşarea la cererea de chemare în judecată a unor înscrisuri, respectiv contractul de donaţie nr. 1053/13.03.2007 şi actele cadastrale aferente din care rezultă că valoarea imobilului, declarată de ambele părţi, este de 60.000 lei, valoare care nu a fost contestată şi nici nu s-a dovedit contrariul pe parcursul soluţionării prezentei cauze.

Potrivit art. 282¹ C.pr.civilă, hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală, privind litigii al căror obiect are o valoare de până la un miliard lei vechi, inclusiv, (100.000 lei noi) sunt supuse numai căii de atac a recursului, nu şi a apelului.

Aceste aspecte au fost analizate şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţiile unite, care, pronunţând decizia în interesul legii nr. 32/2008, a stabilit că aceste litigii , de genul celui prezent, sunt evaluabile în bani şi, ca atare, în cazul unei valori sub 100.000 lei pot fi atacate numai cu recurs la tribunalul judeţean.

Este adevărat că dispoziţiile acestei decizii în interesul legii sunt obligatorii numai pentru viitor, de la data publicării în Monitorul Oficial, dar trebuie observat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat pentru lămurirea unor aspecte interpretate în mod diferit de către instanţele judecătoreşti în cazul acţiunilor în constatarea nulităţii, rezoluţiunii sau revocării donaţiilor, pentru care reclamanţii nu ceruseră repunerea în situaţia anterioară.

Ori, anterior pronunţării acestei decizii, practica judiciară a fost constantă în a declara caracterul patrimonial, evaluabil în bani al acestui gen de acţiuni în cazul în care se solicită şi repunerea în situaţia anterioară cum s-a cerut în speţa de faţă.

Soluţionarea de către Tribunalul Prahova a cauzei cu încălcarea dispoziţiilor art. 282¹ C.pr.civilă şi cu neobservarea formelor de procedură cu privire la competenţa materială a acestei instanţe, a condus la pronunţarea unei hotărâri afectată de nulitate absolută, în condiţiile art. 105 alin. 2 C.pr.civilă şi, ca atare, este supusă casării, potrivit art. 312 alin. 3 C.pr.civilă, dat fiind incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C.pr.civilă.

Mai mult, se poate constata că, în speţă, au fost încălcate şi dispoziţiile 54 alin .2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora calea de atac a recursului se judecă de un complet format din trei judecători, şi nu de doi judecători cum a procedat Tribunalul Prahova.

Judecarea cauzei de o instanţă ce nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C.pr.civilă, iar pe cale de consecinţă, în baza art. 312 alin. 3 C.pr.civilă, raportat la art. 304 pct. 1 şi 5 C.pr.civilă, Curtea de Apel a admis recursul declarat în cauză, şi a trimis cauza pentru rejudecarea de către Tribunalul Prahova în complet legal constituit a recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 499/2008 a Judecătoriei Câmpina.