Curtea de Apel Ploieşti

4. Pensie de urmaş solicitată de pe urma soţului care a avut calitatea de magistrat şi a beneficiat de pensie de serviciu. Aplicarea dispoziţiilor speciale din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant şi nu a dispoziţiilor generale din Legea pensiilor nr. 19/2000 .
-art.84 din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor

-art. 69 din Legea pensiilor nr. 19/2000.

Potrivit dispoziţiilor art.84 din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor soţul supravieţuitor al judecătorului sau procurorului are dreptul doar la împlinirea vârstei de 60 de ani la pensia de urmaş în condiţiile prevăzute de Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale cu modificările şi completările ulterioare, calculată din pensia de serviciu aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul la data decesului susţinătorului, actualizată, după caz.

Decizia nr 1276 din data de 18 iunie 2010 a

Secţiei Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale

Prin cererea introductivă, reclamanta G. E a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei prin care i s-a respins cererea de acordarea pensiei şi recunoaşterea dreptului la pensie de urmaş pe o perioadă de 6 luni.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a depus dosarul de pensionare, iar după examinarea acestuia, pârâta Casa Judeţeană de Pensii a emis decizia contestată prin care i se stabileşte pensie de urmaş numai fiicei sale.

A mai arătat reclamanta că în mod netemeinic şi nelegal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii nu i-a acordat dreptul de a beneficia de pensie de urmaş pe o perioadă de 6 luni de la data decesului soţului său, chiar dacă a făcut dovada că nu realizează venituri dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie.

Tribunalul a respins contestaţia formulată ca neîntemeiată.

Prima instanţă a reţinând că titularul decedat era beneficiarul unei pensii de serviciu stabilită conform prevederilor Legii nr.303/2004, casa teritorială de pensii a stabilit pensia de urmaş pentru fiica reclamantei începând cu data de 01.12.2008 şi a respins cererea de înscriere la pensie de urmaş a reclamantei deoarece aceasta nu îndeplinea condiţiile privind acordarea acestui tip de pensie, adică vârsta de 60 de ani.

S-a mai reţinut că potrivit disp. art.84 din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor, soţul supravieţuitor al judecătorului sau procurorului are dreptul, la împlinirea vârstei de 60 de ani, la pensia de urmaş în condiţiile prevăzute de Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale cu modificările şi completările ulterioare, calculată din pensia de serviciu aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul la data decesului susţinătorului, actualizată, după caz.

Tribunalul a apreciat că nu pot fi comparate condiţiile referitoare la vârstă în vederea înscrierii la pensie de urmaş prevăzute de Legea nr.19/2000 cu cele prevăzute de Legea nr.303/2004, deoarece în Legea nr.19/2000 vârsta pentru acordarea pensiei de urmaş este vârsta standard de pensionare de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi, ori în Legea nr.303/2004 vârsta este de 60 de ani atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi.

Aşa fiind, instanţa de fond a reţinut că prin emiterea deciziei contestate au fost respectate dispoziţiile legale în materie, în situaţia în care vârsta de 60 de ani este condiţia stabilită de dispoziţiile Legii nr.303/2004 în vederea acordării pensiei de urmaş soţului supravieţuitor.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat recurs reclamanta G.E. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Se arată că motivarea sentinţei este extrem de lapidară, fiind dată cu interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi aplicarea greşită a legii.

Arată de asemenea recurenta că în conformitate cu dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 19/2000, soţul supravieţuitor care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 67 şi art. 68 alin. 1 beneficiază de pensie de urmaş pe o perioadă de 6 luni de la data decesului, dacă în această perioadă nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau aceste sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.

Art. 67 din legea pensiilor consfinţeşte dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea vârstei standard de pensionare, când durata căsătoriei este de minim 15 ani iar prin art. 69 este consacrat dreptul la pensie de urmaş pentru soţul invalid grad I sau II, dacă durata căsătoriei a depăşit un an. Arată astfel recurenta, că având în vedere că nu se încadra în categoria persoanelor la care se referă disp. art. 67 – 68, cum dispoziţiile art. 69 sunt de strictă interpretare, nerealizând venituri, trebuia să beneficieze 6 luni pensie de urmaş, chiar dacă nu a îndeplinit vârsta de 60 de ani, întrucât nicio dispoziţie expresă a legii nu condiţionează acordarea pensiei de urmaş timp de 6 luni de împlinirea vârstei de 60 ani.

Motivarea deciziei contestate ca şi a sentinţei, nu se referă la cele 6 luni din legea cadru, ci la faptul că soţul magistratului decedat are dreptul la pensie de urmaş la împlinirea vârstei de 60 ani conform Legii 303/2004. nici dispoziţiile art. 84 alin. 1, nici celelalte texte din Legea 303/2004 nu exclud expres dreptul soţului supravieţuitor al magistratului de a beneficia de pensie de urmaş pe o perioadă de 6 luni de la data decesului.

Se solicită în concluzie, admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate şi pe fond admiterea contestaţiei, modificarea în parte a deciziei în sensul recunoaşterii dreptului la pensie de urmaş pe o perioadă de 6 luni.

Intimata Casa Judeţeană de Pensii a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că în mod corect a respins instanţa de fond acţiunea formulată de reclamanta G. E., iar prin motivele de recurs aceasta încearcă să inducă în eroare instanţa invocând un alt temei legal, respectiv dispoziţii ale Legii nr. 19/2000 când , în realitate pretenţiile reclamantei formulate la instanţa de fond privesc numai dispoziţiile Legii nr. 303/2004 .

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs, a actelor şi lucrărilor dosarului, în raport de textele de lege incidente în cauză, Curtea de Apel Ploieşti l-a respins ca nefondat având în vedere următoarele considerente :

Prin decizia de pensionare aflată la dosarul cauzei, soţului recurentei-reclamante - actualmente decedat - i s-a stabilit pensie de serviciu conform art. 83¹ din Legea nr. 303/2004, astfel că şi soţiei acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile acestei legi speciale privind stabilirea şi plata pensiei de urmaş de pe urma acestuia .

În consecinţă, Curtea a apreciat că în mod legal şi întemeiat intimata, în aplicarea dispoziţiilor art.84 din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor, (potrivit cărora soţul supravieţuitor al judecătorului sau procurorului are dreptul doar la împlinirea vârstei de 60 de ani la pensia de urmaş în condiţiile prevăzute de Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale cu modificările şi completările ulterioare, calculată din pensia de serviciu aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul la data decesului susţinătorului, actualizată, după caz) a respins cererea recurentei-reclamante de acordare a pensiei de urmaş întrucât aceasta nu îndeplinea condiţia de vârstă reglementată de lege.

Curtea nu a reţinut motivul de recurs potrivit căruia recurenta-reclamantă trebuia să beneficieze timp de 6 luni de pensie de urmaş, chiar dacă nu a împlinit vârsta de 60 de ani, întrucât nicio dispoziţie expresă a legii nu ar condiţiona acordarea pensiei pe perioada de 6 luni de împlinirea vârstei de 60 ani, deoarece dispoziţiile legale care vizează situaţia sa juridică sunt cele din Legea nr. 303/2004, iar acestea condiţionează acordarea pensiei de urmaş de împlinirea vârstei de 60 de ani.

Potrivit principiului specialia generalibus derogant legea specială se aplică cu prioritate şi derogă de la legea generală, neputându-se cumula dispoziţiile mai favorabile din fiecare dintre aceste două legi.

5. Omisiunea instanţei de recurs de a cerceta unul dintre motivele de modificare sau de casare. Revizuire.

-art.318 Cod procedură civilă

-art.322 Cod procedură civilă
Nepronunţarea de către instanţa de recurs asupra tuturor motivelor de recurs nu este un motiv de revizuire a sentinţei, ci ar putea fi eventual unul de contestaţie în anulare, respectiv cel vizând omisiunea instanţei de recurs de a cerceta unul dintre motivele de modificare sau de casare.
Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale – decizia civilă nr.1073/26.05.2010
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel P., revizuienta G.M. a solicitat, în contradictoriu cu intimata intimata SC P.M. SRL, revizuirea deciziei civile nr.1525 din 30 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel P., în dosarul nr.6202/105/2008, solicitând instanţei ca prin decizia ce va pronunţa să anuleze în parte decizia atacată, să rejudece recursul şi să oblige intimata la plata sumei de 30.000 de euro, respectiv 114.000 lei daune morale şi 6.000 lei daune materiale.

În motivarea cererii, revizuienta a arătat, în esenţă, că, prin cererea de recurs formulată împotriva sentinţei civile nr.299/04.02.2009 a Tribunalului P., a solicitat obligarea pârâtei intimate la plata despăgubirilor morale şi materiale şi, deşi instanţa a admis recursul şi a modificat hotărârea atacată, nu s-a pronunţat asupra motivelor de recurs privind obligarea la daune morale şi materiale.

Un alt motiv de revizuire îl reprezintă faptul că a descoperit înscrisuri noi deţinute de intimată, respectiv adresa nr.60/13.03.2009 şi fişa de identificare a factorilor de risc profesional, înscrisuri de care a luat cunoştinţă prin intermediul Tribunalului P. abia la data de 08.02.2010. A mai arătat că avocatul său a apărat-o cu viclenie şi nu a studiat dosarul în mod corespunzător. În drept, revizuienta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art.322 pct.2 şi 3 şi art.324 Cod procedură civilă, art.274 Codul muncii şi art.998 şi următoarele din Codul civil.

Prin întâmpinarea formulată, intimata SC P.M. SRL a invocat excepţia tardivităţii cererii de revizuire, iar pe fondul cauzei a răspuns criticilor revizuentei şi solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.

La termenul din 28.04.2010, revizuenta a arătat că cererea de revizuire are ca temei dispoziţiile art.322 pct.5 şi nu pe cele ale art.322 pct.3 C.pr.civ., aşa cum din eroare a arătat în cererea de revizuire.

În vederea soluţionării cauzei, Curtea a dispus ataşarea dosarului nr.6202/105/2008, soluţionat prin decizia civilă nr.1525 din 30 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel P., împotriva căreia s-a formulat prezenta cerere de revizuire.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, potrivit art.322 şi art.326 C.pr.civ., Curtea a constatat că prin cererea înregistrată sub nr.6202/105/2008 pe rolul Tribunalului P., contestatoarea G.M. a solicitat anularea deciziei nr.4005 din 21 august 2008 prin care a fost sancţionată disciplinar cu avertisment, emisă de intimata SC P.M. SRL, cu motivarea că în perioada 1-31 august 2008 contestatoarea se afla în incapacitate de muncă datorită faptului că se afla în concediu medical, fiind solicitată telefonic de şeful ierarhic să se prezinte la locul de muncă a dat răspuns solicitărilor efectuate, iar urmare suprasolicitărilor, în ziua de 20 august 2008, fiindu-i rău a fost nevoită să apeleze la serviciile de intervenţie medicală. De asemenea, nu este adevărat că a avut un limbaj şi un comportament neadecvat, agresiv şi tendenţios la adresa colegilor din cadrul departamentului şi în afara lui, cărora le-ar fi adresat cuvinte jignitoare. A mai solicitat şi obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 de euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentinţa civilă nr.299 din 4 februarie 2009, Tribunalul P. a respins contestaţia, reţinând, în esenţă, că, deşi contestatoarea se afla în concediu medical, aceasta s-a prezentat la serviciu, iar atribuţiile sale de serviciu au fost îndeplinite fără a fi afectată de condiţiile dificile de la locul său de muncă.

Împotriva acestei sentinţe, contestatoarea a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, cu motivarea, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o apreciere greşită a probelor, acestea au fost apreciate fragmentat, iar unele dintre ele nu au fost luate în considerare sau au fost apreciate în favoarea pârâtei. De asemenea, din aceste probe rezulta fără putere de tăgadă că pretenţiile solicitate, respectiv 114.000 lei daune morale şi 6.000 lei daune materiale, sunt întemeiate.

Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr.1525 din 30 iunie 2009, a admis recursul declarat de contestatoarea G.M., a modificat în tot sentinţa şi pe fond a admis contestaţia, anulând decizia de sancţionare.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că în motivarea deciziei de sancţionare s-a făcut referire, printre abaterile disciplinare pretins a fi săvârşite de contestatoare, şi la faptul că ,,în mai multe rânduri a avut un limbaj şi un comportament neadecvat, agresiv şi tendenţios la adresa colegilor, atât în cadrul compartimentului, cât şi în afara lui, adresându-le cuvinte jignitoare”. S-a mai precizat că ,,a avut un comportament neadecvat şi faţă de Directorul de Achiziţii şi Marketing în momentul în care a fost numită şef de departament”.

Instanţa de recurs a mai reţinut că rezultă fără îndoială că pretinsele abateri disciplinare nu au o bază faptică concludentă, nefăcându-se referiri concrete la pretinsele abateri, care nu au niciun fel de relevanţă fiind formulate sub forma unor generalizări lipsite de corectitudine, ceea ce demonstrează că nu au bază reală faptică, aşa cum prevăd dispoziţiile Codului muncii. Totodată, nu este lipsit de importanţă şi faptul că în chiar cuprinsul deciziei de sancţionare s-au făcut referiri şi la faptul că în ziua de 20 august 2008 contestatoarea a fost nevoită să părăsească locul de muncă întrucât s-a simţit rău, fără a anunţa superiorii, or în perioada respectivă este de necontestat că aceasta s-a aflat în concediu medical. Prin urmare, instanţa de recurs a reţinut că toate acestea demonstrează până la evidenţă modul vădit tendenţios de desfacere a contractului de muncă al contestatoarei, măsură nelegală.

În consecinţă, în baza art.304 şi 312 Cod pr.civilă, recursul a fost admis şi soluţia primei instanţe a fost modificată, iar pe fond contestaţia a fost admisă şi decizia de sancţionare a fost anulată.

Împotriva deciziei nr.1525 din 30 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel P., s-a formulat prezenta cerere de revizuire, aşa cum s-a arătat mai sus.

Cu privire la excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire, invocată de intimată, Curtea a reţinut că această excepţie este neîntemeiată, având în vedere că revizuenta a luat cunoştinţă de înscrisurile invocate în cererea de revizuire la data de 08.02.2010 (fila 9 dosar), astfel că cererea a fost formulată în termenul prevăzut de art.324 alin.1 pct.1 C.pr.civ.

În ceea ce priveşte adresa nr.60/13.03.2009, menţionată de revizuentă ca înscris nou deţinut de intimată, Curtea a reţinut că această adresă nu întruneşte cerinţele prevăzute de art.322 pct.5 C.pr.civ., având în vedere că a fost emisă după pronunţarea hotărârii instanţei de fond, astfel că nu putea fi cunoscută de această instanţă.

Cât priveşte susţinerea revizuentei potrivit căreia instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de recurs, respectiv asupra celui privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale şi materiale, Curtea a reţinut că acesta nu este un motiv de revizuire a sentinţei, ci ar putea fi eventual unul de contestaţie în anulare, respectiv pentru omisiunea din greşeală a instanţei de recurs de a cerceta unul dintre motivele de modificare sau de casare.

Faţă de considerentele expuse, în baza art.324 şi art.326 C.pr.civ., Curtea a respins atât excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire invocată de intimată, cât şi cererea de revizuire formulată de G.M., ca neîntemeiate.

6. Curs de formare profesională.Convenţie accesorie la contractul individual de muncă.
- art.969, art.1087 Cod civil

- art.195 Codul muncii

Dacă salariatul a beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională cu durată mai mare de 60 de zile, acesta poate avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă, dar cu respectarea obligaţiei asumate prin actul adiţional la contractul individual de muncă. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, salariatul suportă consecinţele prevăzute în acel contract, cu care a fost de acord înainte de începerea cursului sau a stagiului de formare profesională.

Salariatul nu poate iniţia încetarea contractului individual de muncă înainte de expirarea timpului prevăzut în actul adiţional, în care trebuie să presteze munca în folosul angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea sa profesională, însă acesta nu este ţinut forţat la acelaşi loc de muncă, dar poate fi obligat să restituie angajatorului cheltuielile suportate de acesta proporţional cu perioada nelucrată, sau cele convenite de părţi prin convenţia accesorie arătată mai sus, dacă nu îşi respectă angajamentul luat prin actul adiţional.
Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale–decizia civilă nr.1140/02.06.2010
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului D., reclamanta SC „O”. SA. l-a chemat în judecată pe pârâtul O.G., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să oblige pârâtul la plata sumei de 2375 euro, plătibili în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune, ca urmare a nerespectării obligaţiilor convenite cu salariatul legate de formarea profesională.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost salariatul său din data de 02.10.2007, în baza contractului individual de muncă nr.378/02.10.2007, şi până la data de 17.04.2009, când raporturile de muncă au încetat ca urmare demisiei salariatului, astfel cum a rezultat din decizia nr.209/2009 şi cererea de demisie nr.3298/02.04.2009.

A mai arătat că, în cadrul raporturilor de muncă, s-a convenit de către părţi, conform art.5 din actul adiţional la contractul individual de muncă nr.1/02.10.2007, ca în cazul în care într-o perioadă de 5 ani de la data încheierii stagiului de formare profesională contractul de muncă al angajatului va înceta din iniţiativa salariatului, acesta se obligă să plătească către angajator despăgubiri în cuantum de 3000 euro plătibili în lei la cursul BNR din ziua plăţii. Totodată, a arătat că pârâtul a participat la cursul de formare profesională în perioada 08.10.2007 – 31.01.2008, curs organizat de către angajator cu scoaterea din producţie câte 15 ore pe săptămână timp de 16 săptămâni. Raportând data terminării cursului la data încetării contractului de muncă prin demisie, rezultă că salariatul nu a respectat obligaţiile convenite în cadrul raporturilor de muncă, consecinţa fiind aceea a plăţii daunelor convenite conform art.6 din actul adiţional la contractul individual de muncă al pârâtului.

Reclamanta a mai arătat că suma de 3000 euro, convenită ca despăgubiri, a fost micşorată proporţional cu perioada lucrată în societate de la finalizarea cursului până la încetarea raporturilor de muncă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.270, art.195, art.194 alin.2 lit.b şi art.281 din Codul muncii.

La termenul de judecată din data de 29.09.2009, pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamant. A arătat pârâtul că participarea la cursul de formare profesională nu a presupus scoaterea sa din producţie pentru o perioadă mai mare de 25% din durata timpului normal de lucru şi nici scoaterea integrală din activitate, că tot timpul a îndeplinit sarcini de serviciu pentru care nu era necesară instruirea sa pe post de către un formator care era doar maistru, în timp ce el avea calitatea de inginer. Actul adiţional invocat de către angajator este lovit de nulitate, deoarece, în conformitate cu dispoziţiile art.38 din Codul muncii, salariatul nu poate renunţa la drepturile recunoscute de lege.

A mai arătat că altor persoane cărora le-au încetat raporturile de muncă prin demisie de la acelaşi angajator nu li s-au solicitat asemenea sume de bani cum de altfel nu s-a solicitat nici de la pârât prin nota de lichidare.

La acelaşi termen de judecată, pârâtul O.G. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 8100 lei, reprezentând contravaloarea a circa 350 ore suplimentare pe care le-a prestat reclamantei în perioada în care a fost angajat cu contract individual de muncă.

În motivarea cererii reconvenţionale, pârâtul reclamant a arătat că, deşi prezenţa sa la serviciu a fost necesară de multe ori, fie în zilele libere, fie în cele de sărbătoare legală, angajatorul nu a dat eficienţă dispoziţiilor art.119 alin.1 din Codul muncii şi nici alternativei prevăzută de dispoziţiile art.120 din codul muncii de a primi un spor de salariu prin negociere sau prin contractul individual de muncă.

La data de 13.10.2009 s-au depus la dosarul cauzei de către reclamanta pârâtă copii de pe fluturaşii de salariu ai pârâtului reclamant pe perioada octombrie 2007 – aprilie 2009, fişa postului numitului M.B. şi decizia nr.175/02.04.2008 privind încheierea perioadei de adaptare profesională a pârâtului reclamant.

Prin sentinţa nr.109 din 14 ianuarie 2010, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamanta-pârâtă SC “O”. SA, a obligat pârâtul reclamant O.G. la plata sumei de 500 euro echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii şi a respins cererea reconvenţională.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că pârâtul a fost salariatul societăţii reclamante, potrivit contractului individual de muncă nr.378/2.10.2007 pe durată nedeterminată, şi la data încheierii contractului individual de muncă acesta a semnat actul adiţional nr.1/02.10.2007 privind efectuarea unui stagiu de adaptare profesională de minim 65 de zile, conform art.189 lit.b din Codul muncii, la art.6 prevăzându-se că, în cazul în care într-o perioadă de 5 ani de la data terminării stagiului se va desface contractul de muncă din motive disciplinare sau din iniţiativa salariatului, angajatul se obligă la plata sumei de 3000 euro către angajator cu titlu de despăgubiri. La aceeaşi dată pârâtul salariat a semnat şi un contract de adaptare profesională cu nr.103/02.10.2007, stagiul de formare profesională fiind încheiat prin decizia nr.175/02.04.2008.

Din contractul încheiat între părţi, instanţa de fond a reţinut că acesta este un contract de adaptare profesională, aşa cum a şi fost denumit, căruia îi sunt aplicabile prevederile art.201 din Codul muncii, în sensul că a fost încheiat în vederea adaptării salariatului debutant la o funcţie nouă şi a fost încheiat odată cu încheierea contractului individual de muncă, purtând aceeaşi dată, respectiv 02.10.2007. Tribunalul a mai reţinut că, în cadrul formării profesionale a salariaţilor, potrivit art.189 lit.b din Codul muncii, se pot realiza şi stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă, una dintre modalităţile de realizare a formării profesionale fiind adaptarea profesională.

Tribunalul a constatat că adaptarea profesională a pârâtului reclamant s-a făcut cu ajutorul unor formatori, salariaţi ai aceluiaşi angajator, în timpul programului de lucru. Adaptarea profesională a presupus atât desfăşurarea de activităţi productive în folosul angajatorului, respectiv repararea efectivă a liniilor tehnologice, dar şi un program de învăţare efectivă a particularităţilor acestor linii tehnologice. Conform declaraţiilor martorilor M.B., principalul formator al pârâtului reclamant, şi I.C., alt formator, dar care se află în litigiu cu angajatorul pentru aceeaşi cauză ca şi pârâtul, nu s-a primit de către salariaţii formatori o plată diferită pentru orele de formare profesională, ci doar un eventual spor la salariu, intrând în atribuţiile lor de serviciu formarea profesională a noilor angajaţi.

Instanţa de fond a reţinut că nu se poate stabili din probele administrate care a fost proporţia exactă de timp în care salariatul a participat la cursul de adaptare profesională şi intervalul de timp cât acesta a lucrat efectiv în beneficiul angajatorului. Actul adiţional prin care s-a stabilit un cuantum al despăgubirilor în situaţia în care salariatul va avea iniţiativa încetării raporturilor de muncă înainte de a se împlini un termen de 5 ani de la data terminării cursului de adaptare profesională nu a fost un act nul conform susţinerilor pârâtului reclamant, ci a reprezentat un acord de voinţă al părţilor care a conţinut o evaluare a despăgubirilor în caz de nerespectare a unor obligaţii asumate. Tribunalul a constatat că în cauză nu poate fi vorba de o renunţare a salariatului la drepturile sale recunoscute de lege, renunţare sancţionată de Codul muncii cu nulitatea absolută, ci de o clauză calificată, conform dispoziţiilor art.1066 Cod civil, ca fiind o clauză penală. O astfel de clauză penală nu este nulă decât în cazul contractelor de împrumut, fiind valabilă în dreptul muncii.

Prima instanţă a mai reţinut că, în materie de drept al muncii, clauza penală trebuie să ţină seama de dispoziţiile art.3 din Codul muncii care garantează libertatea muncii precum şi de cheltuielile efective reprezentate în cazul de faţă de cursul de adaptare profesională. În această situaţie, suma stipulată de comun acord de către părţi este disproporţionată faţă de cheltuielile efectiv dovedite de către angajator, astfel că instanţa de fond a apreciat că se impune reducerea la o sumă care rezultă din actele depuse şi din probele administrate.

A mai reţinut că poziţia angajatului a fost una vulnerabilă în raport cu angajatorul deţinător de capital, astfel că dispoziţiile legale trebuie să asigure un echilibru între cele două părţi contractante. Cum cursurile de adaptare profesională urmate de către pârâtul reclamant nu au reprezentat un efort financiar deosebit pentru unitatea reclamantă, suma pe care unitatea angajatoare ar urma să o primească drept despăgubire pentru pierderea unui angajat specializat prin efortul angajatorului trebuie să fie proporţională cu acest efort financiar şi să nu reprezinte un obstacol insurmontabil care să lege pentru 5 ani angajatul de angajator, fără posibilitatea unei renunţări unilaterale la raporturile de muncă.

Reclamanta pârâtă nu a dovedit care a fost cuantumul cheltuielilor făcute cu acest curs de adaptare profesională. Astfel, în calculul efectuat a fost trecut tot salariul angajatului pe un total de 240 ore de curs, deşi din probe a rezultat că o parte din aceste ore au fost reprezentate de activitate efectivă în folosul reclamantei, au fost trecute ca fiind plătite către formatorul M.B. un număr total tot de 240 ore, deşi acesta nu a fost tot timpul cu O.G., ci şi-a desfăşurat şi propria activitate, nefiind plătit cu salariu separat pentru aceste ore ci doar cu un spor la salariul său, spor al cărui cuantum nu a fost dovedit de către unitatea reclamantă. În plus, în orele când pârâtul a fost instruit de către ceilalţi formatori, respectiv I.C. şi N.D., nu era prezent şi M.B., conform declaraţiei acestuia, situaţie în care calculele prezentate de către reclamantă nu au putut fi privite ca obiective.

Cum însă este cert că unitatea angajatoare a suferit un prejudiciu prin plecarea pârâtului după un an de la terminarea cursului de adaptare profesională, tribunalul, prin interpretarea actelor depuse şi a declaraţiilor de martori, a obligat pârâtul la plata unei sume stabilită în mod rezonabil prin compararea calculelor făcute de reclamantă cu situaţia obiectivă rezultată din declaraţiile martorilor, dând eficienţă clauzei penale cuprinsă în actul adiţional la contractul individual de muncă încheiat de părţi. Tribunalul a considerat că suma de 500 euro este o sumă rezonabilă şi a obligat pârâtul la plata acestei sume la cursul în lei al BNR din ziua plăţii.

Cu privire la cererea reconvenţională formulată de către pârâtul reclamant, tribunalul a constatat că aceasta nu a fost dovedită. Deşi s-a susţinut de către martorul V.O. că salariatul lucra peste program, acesta nu a putut aprecia câte ore s-a lucrat peste program pentru ca instanţa să aibă elemente privind cuantificarea orelor suplimentare. În plus, salariatul nu a făcut nici un fel de dovezi că a solicitat plata unor ore suplimentare angajatorului sau că a primit aviz pentru efectuarea acestora. În aceste condiţii cererea reconvenţională a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta-pârâtă SC „O”. SA cât şi pârâtul-reclamant O.G., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.

În motivarea recursului, pârâtul O.G. a arătat, în esenţă, că participarea sa la cursul de formare profesională nu a presupus scoaterea din producţie pe o perioadă mai mare de 25% din durata timpului normal de lucru şi nici scoaterea integrală din activitate, reclamanta nefăcând vreo dovadă în acest sens. De asemenea, deşi nu s-a făcut vreo probă, prima instanţă l-a obligat la plata sumei de 500 de euro.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, pârâtul a arătat că prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că a depus la dosar copia unei corespondenţe purtate prin email, cu privire la plata orelor suplimentare.

În motivarea recursului său, reclamanta SC O. SA a arătat, în esenţă, că prima instanţă a determinat în mod nelegal prejudiciul pe care l-a suferit, încălcând dispoziţiile art.270 din Codul muncii şi pe cele ale art.969 şi art.1087 Cod civil.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, potrivit art.304¹ C.pr.civ., Curtea a constatat că recursul declarat de reclamanta SC O. SA. este fondat, iar recursul declarat de pârâtul O.G. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că pârâtul a fost salariatul societăţii reclamante, potrivit contractului individual de muncă nr.378/02.10.2007 încheiat pe durată nedeterminată. La data încheierii contractului individual de muncă, reclamanta şi pârâtul au semnat şi actul adiţional nr.1/02.10.2007, privind efectuarea de către pârât a unui stagiu de adaptare profesională la cerinţele postului de minim 65 de zile, conform art.189 lit.b din Codul muncii.

La aceeaşi dată, părţile au încheiat şi contractul de adaptare profesională nr.103/02.10.2007, anexă la contractul individual de muncă nr.378/02.10.2007.

Perioada de formare profesională a fost încheiată la data de 02.04.2008, aşa cum rezultă din decizia nr.175/02.04.2008 emisă de conducerea societăţii.

Curtea a mai reţinut că la data de 17.04.2009, contractul individual de muncă nr.378/02.10.2007 a încetat din iniţiativa salariatului O.G., potrivit art.79 alin.1 şi 7 din Codul muncii, aşa cum rezultă din decizia nr.209/16.04.2009 emisă de conducerea SC O. SA T.

Potrivit art.6 din actul adiţional nr.1/02.10.2007, în cazul în care, într-o perioadă de 5 (cinci) ani de la data încheierii stagiului de formare profesională, contractul individual de muncă va înceta la iniţiativa salariatului, conform art.79 din Codul muncii sau ca urmare a concedierii pentru motive disciplinare în temeiul art.61 lit.a din Codul muncii, angajatul se obligă să plătească către angajator despăgubiri în cuantum de 3000 euro, plătibili în lei la cursul BNR din ziua plăţii. Actul adiţional încheiat reprezintă de fapt o convenţie accesorie (clauză penală), prin care părţile au convenit ca partea care nu-şi execută obligaţia asumată să plătească celeilalte părţi o sumă de bani. Prin stipularea acestei clauze, părţile au hotărât anticipat daunele-interese compensatorii în cazul neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei asumate de angajat.

În acest mod, pe baza principiului disponibilităţii, părţile, prin voinţa lor, au stabilit cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate, potrivit prevederilor art.1087 din Codul civil.

Curtea a mai reţinut că reclamanta SC O. SA T. a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2375 euro, ca urmare a nerespectării obligaţiilor convenite cu salariatul, legate de formarea profesională, rezultată din diminuarea sumei de 3000 de euro proporţional cu perioada lucrată de pârât în societate, de la finalizarea cursului şi până la încetarea raporturilor de muncă.

De asemenea, clauza din actul adiţional nr.1/02.10.2007 a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile art.195 alin.2 şi 3 din Codul muncii şi cu cele ale art.969 alin.1 din Codul civil, potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Susţinerea pârâtului O.G., potrivit căreia participarea sa la cursul de formare profesională nu a presupus scoaterea din producţie pe o perioadă mai mare de 25% din durata timpului normal de lucru, este neîntemeiată, având în vedere documentele semnate de acesta privind programul de formare profesională, din care rezultă că, timp de 16 săptămâni, a efectuat câte 15 ore de instruire săptămânal, deci mai mult de 25 % din durata zilnică a timpul normal de lucru.

Curtea a mai reţinut că, în condiţiile în care salariatul a beneficiat de un curs sau de un stagiu de formare profesională cu durată mai mare de 60 de zile, acesta poate avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă, dar cu respectarea obligaţiei asumate prin actul adiţional la contractul individual de muncă. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, salariatul suportă consecinţele prevăzute în acel contract, cu care a fost de acord înainte de începerea cursului sau a stagiului de formare profesională. Art.195 alin.1 din Codul muncii îi interzice salariatului doar iniţierea încetării contractului individual de muncă înainte de expirarea timpului prevăzut în actul adiţional, în care trebuie să presteze munca în folosul angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea sa profesională. Salariatul nu este ţinut cu forţa la acelaşi loc de muncă, dar, dacă nu îşi respectă angajamentul luat prin actul adiţional, poate fi obligat să restituie angajatorului cheltuielile suportate de acesta din urmă, proporţional cu perioada nelucrată, sau cele convenite de părţi prin convenţia accesorie arătată mai sus.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în speţă, condiţiile stabilite de părţi au atât o justificare morală, cât şi una juridică temeinică, ce impune celui care a beneficiat de formarea profesională pe cheltuiala angajatorului să lucreze pentru acesta un număr de ani, ca urmare firească a efortului depus de angajator în vederea pregătirii sale, ori să restituie suma astfel investită în cazul în care iniţiază încetarea contractului individual de muncă înainte de scurgerea acestei perioade de timp, pentru a-l despăgubi astfel pe angajator.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului potrivit căreia prima instanţă nu a ţinut cont de corespondenţa purtată prin email cu privire la plata orelor suplimentare, Curtea a reţinut că înscrisul depus la dosar confirmă numai faptul că pârâtul a adresat o întrebare conducătorului serviciului resurse umane, al cărei răspuns a fost că pentru funcţiile de conducere nu se acordă ore suplimentare, aceste funcţii presupunând muncă suplimentară.

Faţă de aceste considerente, Curtea a reţinut ca fiind întemeiate criticile recurentei reclamante SC O. SA astfel că, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, a admis recursul acesteia şi a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în totalitate cererea reclamantei şi l-a obligat pe pârâtul O.G. la plata sumei de 2375 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, către reclamantă.

Pentru aceleaşi considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul O.G.