„E un cuvânt apărut relativ recent în peisajul argotic. Giumbabezul este de obicei un adolescent, un liceean, care încearcă să iasă din comun prin comportament şi limbaj” (Ora, 271, 1993)
„E un cuvânt apărut relativ recent în peisajul argotic. Giumbabezuleste de obicei un adolescent, un liceean, care încearcă să iasă din comun prin comportament şi limbaj” (Ora, 271, 1993).
Înregistrările de elemente argotice făcute de persoane din afara mediului argotizant nu sunt întotdeauna reuşite: adunarea de material, inclusiv prin anchete, e adesea perturbată de comunicarea imperfectă dintre cercetător şi vorbitorul de argou. Răspunsurile pot fi incomplete, greşite (pentru că sensurile lexicului argotic sunt deseori deduse din contexte ambigue); uneori, sunt chiar intenţionat false (din dorinţa argotizantului de a nu trăda secretul sau din plăcerea de a-l înşela pe investigator). Descrierile din interior sunt în general amatoristice. pentru că un vorbitor obişnuit de argou nu ia distanţă faţă de limbajul său şi nu are competenţe de analiză semantică. Calea cea mai bună de descriere ar presupune observarea îndelungată a uzului, de către un cercetător-antropolog integrat în mediile argotizante; e o metodă anevoioasă şi de durată, care nu a fost aplicată deocamdată în investigarea argoului românesc.
Dicţionarele de argou trebuie folosite cu prudenţă, pentru că încearcă să introducă instabilitatea argotică în cadrele tradiţionale ale culturii standardizate: cuvintele sunt izolate din contextul care le atribuie semnificaţie, variantele sunt tratate ca şi când ar fi cuvinte separate, iar sensurile sunt departajate artificial.
Dicţionarele de argou trebuie folosite cu prudenţă, pentru că încearcă să introducă instabilitatea argotică în cadrele tradiţionale ale culturii standardizate: cuvintele sunt izolate din contextul care le atribuie semnificaţie, variantele sunt tratate ca şi când ar fi cuvinte separate, iar sensurile sunt departajate artificial.
4.1. Trăsături generale
4.1. Trăsături generale
Orice limbaj argotic este fundamental oral, ceea ce determină o mare instabilitate a formelor şi a semnificaţiilor. Cuvintele argotice circulă în multe versiuni fonetice (bididiu, bidiviu sau bidighiu, ogeac, ogeag sau hogeac, diribau sau dilibau, topardos, tapardos, tabardos sau papardos „rachiu”, husen, husăn sau husân; icsivă, exivă sau chisivă, bahniţă sau bafniţă, oha sau hoha etc.), între care variaţiile, minimale, nici nu sunt percepute de vorbitori. Şi mai mare este variaţia semantică: sensurile cuvintelor nu sunt fixate, stabilizate de nicio normă explicită, şi de cele mai multe ori nu sunt definite nici conversaţional, ci sunt desprinse şi deduse de vorbitori din context, cu destulă aproximaţie. Acest proces, tipic oralităţii, asociat cu rolul important al factorului afectiv, face ca adesea cuvintele să circule cu sensuri foarte diferite, ba chiar să oscileze între interpretări contrare (penal – „foarte rău” sau „foarte bun”).
Se ştie demult şi că argoul are o evoluţie rapidă, cu înlocuiri spectaculoase de termeni uneori în decursul câtorva decenii. Fenomenul se poate explica deopotrivă prin nevoia de expresivitate (repetarea banalizează cuvintele, chiar dacă s-au produs prin cele mai spectaculoase metafore sau jocuri sonore), ca şi prin intenţia criptică: odată ce secretul unor termeni este dezvăluit tuturor, ne putem aştepta să se creeze alte cuvinte cu cheie. Cuvintele preferate pentru a exprima aprecierea pozitivă sau negativă (mişto – marfă – belea; nasol – naşpa – penal) pot data un mesaj. Fenomenul e totuşi mai vizibil în limbajul colocvial (şperţ dispare aproape total din uz, în favoarea lui şpagă) şi mai ales în limbajul tinerilor, care au mai multă nevoie să se delimiteze de generaţiile precedente: înnoirea este astfel motivată mai ales identitar. Într-adevăr, de la o generaţie la alta, denumirile pentru petrecere se substituie reciproc (ceai, party, chindie, iureş, paranghelie etc.). Pe de altă parte, există cuvinte care s-au păstrat cel puţin un secol şi jumătate, fiind astăzi la fel de vii ca la data primei atestări: gagiu, mol, mardeală, lovele, a pili, a vrăji etc.
Se ştie demult şi că argoul are o evoluţie rapidă, cu înlocuiri spectaculoase de termeni uneori în decursul câtorva decenii. Fenomenul se poate explica deopotrivă prin nevoia de expresivitate (repetarea banalizează cuvintele, chiar dacă s-au produs prin cele mai spectaculoase metafore sau jocuri sonore), ca şi prin intenţia criptică: odată ce secretul unor termeni este dezvăluit tuturor, ne putem aştepta să se creeze alte cuvinte cu cheie. Cuvintele preferate pentru a exprima aprecierea pozitivă sau negativă (mişto – marfă – belea; nasol – naşpa – penal) pot data un mesaj. Fenomenul e totuşi mai vizibil în limbajul colocvial (şperţ dispare aproape total din uz, în favoarea lui şpagă) şi mai ales în limbajul tinerilor, care au mai multă nevoie să se delimiteze de generaţiile precedente: înnoirea este astfel motivată mai ales identitar. Într-adevăr, de la o generaţie la alta, denumirile pentru petrecere se substituie reciproc (ceai, party, chindie, iureş, paranghelie etc.). Pe de altă parte, există cuvinte care s-au păstrat cel puţin un secol şi jumătate, fiind astăzi la fel de vii ca la data primei atestări: gagiu, mol, mardeală, lovele, a pili, a vrăji etc.
În fine, analizele lingvistice consideră argoul ca fiind în primul rând, dacă nu exclusiv, un fenomen lexical. De fapt, dacă nu există decât puţine trăsături morfosintactice specifice (gramatica argoului fiind cea a oralităţii populare), se poate vorbi de un specific la nivel pragmatic: atitudini, comportamente lingvistice, acte de limbaj prototipice (vezi infra), reflectând un comportament lingvistic agresiv, negativist, depreciativ, dar şi indirect, ironic, evaziv – în orice caz orientat către competiţia verbală (împărţirea în şmecheri şi fraieri).
