Forma, dimensiunea, culoarea şi desenul de pe o bancnotă sau de pe o monedă determină în mod constant denumirea argotică a respectivei unităţi monetare. Dimensiunea e în genere tratată metaforic: o bancnotă exagerat de mare e numită cearşaf. Bancnota de 100 de lei, din anii ’60-’80, pe care era reprezentată imaginea lui N. Bălcescu, era numită – după culoarea desenului – o albastră. Dolarii sunt verzi sau verzişori, denumiri de la care se ajunge, prin joc de cuvinte, la verdeaţă şi – prin substituţie sinonimică sau direct metaforică – la zarzavat. Culoarea monedelor era relevantă în trecut, pentru că diferenţia valori mari: galbeni e termenul vechi şi popular pentru monedele de aur, în vreme ce albi, albişori sau albituri desemnau monedele de argint. Desenul de pe bancnote intră cel mai uşor în uitare. În anii ’20-’30, au fost atestate denumirile fată-mare şi ţărăncuţă pentru bancnota de 500 de lei, pe care era reprezentată o tânără în costum popular; în perioada comunistă, bancnota de 100 de lei era numită şi un Bălcescu.
Un alt tip de metonimie constă în definirea unei părţi a corpului, a unui obiect sau a unei fiinţe prin una dintre acţiunile lor principale (formal, printr-un derivat cu sufixul de agent şi de instrument -tor). Astfel, gura este mâncătoare, mestecătoare (sau, cu alt sufix, mestecău), scuipătoare, cântătoare sau cârâitoare; urechile sunt ascultătoare, ochii – căutători, iar capul – filozof. Din punct de vedere cognitiv, acest tip de metonimie presupune o viziune care autonomizează sau mecanicizează corpul: părţile sale acționează independent sau sunt instrumente, mecanisme funcţionale. În cazul obiectelor, rezultatul metonimiei poate fi un fel de personificare: pantofii sunt mergători, umblători, alergători. În mod asemănător, banii sunt zornăitori, iar păduchii – mişcători.
Metonimia care constă în desemnarea obiectului printr-una din calităţile sale e mai puţin spectaculoasă; ea se întâlneşte în cuvinte ca: tărie („băutură alcoolică tare”), răcoare („închisoare” – în asociere cu eufemismul) sau prospătură („prostituată tânără” – în asociere cu metafora, prin analogie cu produsele alimentare). Desemnarea calităţii prin obiect e mai rară; ar putea fi ilustrată de salon „elegant, generos” („îmi pare rău, e un tip salon! Ce dacă a mai înjurat şi el un pic?”, sport.365.ro).
Metonimia care constă în desemnarea obiectului printr-una din calităţile sale e mai puţin spectaculoasă; ea se întâlneşte în cuvinte ca: tărie („băutură alcoolică tare”), răcoare („închisoare” – în asociere cu eufemismul) sau prospătură („prostituată tânără” – în asociere cu metafora, prin analogie cu produsele alimentare). Desemnarea calităţii prin obiect e mai rară; ar putea fi ilustrată de salon „elegant, generos” („îmi pare rău, e un tip salon! Ce dacă a mai înjurat şi el un pic?”, sport.365.ro).
Metonimia (sinecdoca) „întreg pentru parte” se întâlneşte în cuvântul anatomie, folosit cu sensul „corp”. Mai productiv e reversul ei, tiparul „partea pentru întreg”. În sintagma pe sticlă – apărută în limbajul colocvial şi care a cunoscut o răspândire spectaculoasă în ultimii ani – , metonimia reţine materialul ecranului pentru a desemna nu atât obiectul întreg (televizorul), cât conţinutul şi funcţia lui (emisiunile de televiziune). Transferul e comic, pentru că operează o concretizare şi o reducere drastică a importanţei unui fapt; formula s-a banalizat însă, devenind aproape neutră; o vedetă de televiziune declară: „Zvonul că revin pe sticlă la Kanal D e neadevărat” (Cotidianul, 12.01.2009).
Asemănătoare sunt expresiile metonimice glumeţe şi ingenioase care au circulat cu câteva decenii în urmă, dar par să fi ieşit din uz, în formulele: Te fac o pânză? – ca invitaţie la cinematograf (filmele fiind proiectate pe un ecran de pânză); Te fac o talpă? – ca invitaţie la plimbare şi Te fac o spumă la varice? – ca invitaţie la o bere băută la bar, în picioare (spuma fiind metonimie „pars pro toto” pentru bere, iar varicele – o metonimie de tipul „rezultat pentru cauză” pentru statul în picioare). Regăsim mecanismul metonimic şi în expresia a băga o sârmă „a da un telefon” (în care sârmă e o desemnare metaforic depreciativă a firului de telefon).
Tot un fel de „parte pentru întreg” se manifestă în referirea umoristică la mers (şi de aici la plecare) prin formula joc de gleznă, folosită în actul verbal de alungare: ciocu’ mic şi joc de gleznă (= „taci şi pleacă!”). Se produce prin asemenea metonimii un fel de „deconstrucţie corporală” a acţiunii, în care părţile corpului par să acţioneze independent. Acţiunile sunt descrise ca mişcări concrete şi parţiale, raportate la o parte a corpului: „a spune” este a da pe gură sau a da din buze. E o viziune parţială, care coboară în derizoriu, în mod voit, acţiunile umane, prezentate în latura lor mecanică, comică: a băga cornu-n pernă („a se culca”); intenţia şi voinţa persoanei sunt transferate corpului său: aşa vrea muşchii lui („aşa vrea el”)
Tot un fel de „parte pentru întreg” se manifestă în referirea umoristică la mers (şi de aici la plecare) prin formula joc de gleznă, folosită în actul verbal de alungare: ciocu’ mic şi joc de gleznă (= „taci şi pleacă!”). Se produce prin asemenea metonimii un fel de „deconstrucţie corporală” a acţiunii, în care părţile corpului par să acţioneze independent. Acţiunile sunt descrise ca mişcări concrete şi parţiale, raportate la o parte a corpului: „a spune” este a da pe gură sau a da din buze. E o viziune parţială, care coboară în derizoriu, în mod voit, acţiunile umane, prezentate în latura lor mecanică, comică: a băga cornu-n pernă („a se culca”); intenţia şi voinţa persoanei sunt transferate corpului său: aşa vrea muşchii lui („aşa vrea el”)