Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 66
Becker traversă sala spre toalete şi descoperi că uşa pe care scria „CABALLEROS” era blocată de o bară portocalie şi de un cărucior umplut cu detergenţi şi cârpe. Se uită la cealaltă uşă. „DAMAS”. Trecu alături şi bătu în uşă cu putere.

— Hola? întreba el tare, întredeschizând uşa de la toaleta femei­lor. Con permiso?

Tăcere.

Intră.

Toaleta era tipică pentru instituţiile spaniole — perfect pătrată, faianţă albă, un bec cu incandescenţă deasupra. Ca de obicei, se vedeau un separeu şi un pisoar. N-avea importanţă că pisoarele nu se foloseau în toaletele pentru femei — amplasarea lor acolo îi scutea pe constructori de cheltuiala unui al doilea separeu.

Becker se uită cu dezgust prin toaletă. Era cumplit de murdară. Chiuveta era înecată cu o apă noroioasă şi maronie. Pe jos fuseseră aruncate bucăţi de hârtie igienică murdare. Podeaua era umedă. Vechiul uscător electric de pe perete era mânjit cu amprente verzui.

Se opri în faţa oglinzii şi oftă. Ochii care de obicei îl priveau din oglindă cu o expresie limpede erau ceţoşi în noaptea asta. „Oare de câte ore mă învârt în gol pe aici?”, se întrebă el. Îi era cumplit de greu să facă un calcul. Din obişnuinţă profesorală, îşi aranjă nodul cravatei Windsor în dreptul gulerului. Apoi se întoarse spre pisoarul din spatele lui.

Stând acolo se întrebă dacă Susan ajunsese oare acasă. „Unde se putea duce? La Stone Manor fără mine?”

— Hei! rosti mânioasă o voce de femeie în spatele lui.

Becker sări ca ars.

— Eu..., îngăimă el, grăbindu-se să se închidă la şliţ. Îmi cer scuze... eu...

Se întoarse spre fata care tocmai intrase. Era o tânără sofistica­tă, parcă tocmai desprinsă din paginile revistei Seventeen. Purta pantaloni clasici şi o bluză albă fără mâneci. În mână ţinea un rucsăcel roşu L.L. Bean. Părul blond părea proaspăt uscat.

— Îmi cer scuze, repetă Becker, luptându-se cu catarama curelei de la pantaloni. Toaleta bărbaţilor era... În fine... eu plec.

— Obsedat nenorocit!

Înjurătura părea nepotrivită venind de pe buzele ei — ca o apă plină de mizerii curgând printr-un filtru strălucitor. Studiind-o însă, Becker văzu că filtrul nu era chiar atât de strălucitor ca la prima impresie. Ochii fetei erau încercănaţi şi injectaţi, iar braţul stâng era umflat. Sub iritaţia roşiatică, pielea era violacee.

„Iisuse”, îşi zise Becker. „Droguri intravenoase. Cine ar fi ghicit?”

— Ieşi afară! urlă ea. Ieşi afară!

Pe moment, uită totul despre inel, NSA şi toate problemele. O compătimea pe acea tânără. Probabil că părinţii ei o trimiseseră aici pentru un program pregătitor, cu un card VISA în buzunar — iar ea sfârşise singură într-o toaletă, în miezul nopţii, injectându-şi droguri.

— Ţi-e bine? întrebă Becker, trăgându-se cu spatele spre uşă.

— N-am nimic, răspunse ea cu o voce arogantă. Poţi pleca acum! Becker se întoarse să iasă. Aruncă o ultimă privire spre ante­braţul ei. „Nu poţi face nimic, David. Las-o în pace.”

— Acum! se repezi ea.

Becker dădu din cap şi îi aruncă un ultim zâmbet trist:

— Ai grijă.

Capitolul 67
— Susan? gâfâi Hale, cu faţa lipită de faţa ei.

Şedea cu toată greutatea corpului peste mijlocul ei, cu picioarele de o parte şi de cealaltă. Prin materialul subţire al fustei, noada lui o apăsa dureros peste pubis. Din nasul lui se scurgea sânge care se împrăştia peste bluza ei. Îi venea să vomite. Mâinile lui erau deja la pieptul ei.

Nu simţea nimic. „Oare mă atinge?” Îi trebui o secundă întreagă ca să priceapă că Hale îi închidea nasturele desfăcut şi o aranja.

— Susan, repetă Hale, gâfâind. Trebuie să mă scoţi de aici.

Mintea ei plutea în ceaţă. Nimic nu mai avea sens.

— Susan, trebuie să mă ajuţi! Strathmore l-a ucis pe Chartrukian! Eu am văzut!

Abia după câteva clipe înţelese cuvintele lui. „Strathmore l-a ucis pe Chartrukian?” Era clar că Hale habar n-avea că ea îl zărise acolo jos.

— Strathmore ştie că l-am văzut! Mă va omorî şi pe mine!

Dacă nu i-ar fi fost atât de frică, i-ar fi râs în faţă. Recunoscu mentalitatea de Divide et impera a unui fost puşcaş marin. Inven­tează minciuni şi asmute-ţi vrăjmaşii unul împotriva celuilalt.

— E adevărat! urlă el. Trebuie să sunăm după ajutor! Cred că suntem amândoi în pericol!

Susan nu credea o iotă din vorbele lui.

Îl dureau deja picioarele, aşa că Hale îşi deplasă puţin greutatea corpului. Deschise din nou gura ca să vorbească, dar nu mai apucă.

În clipa în care el se ridicase, Susan simţise cum îi revine sângele în picioare. Înainte de a conştientiza ce face, îl lovi tare cu ge­nunchiul stâng în boaşe. Simţi clar cum rotula ei sfărâmă micul sac de ţesut dintre picioarele lui.
Hale scheună agonizant de durere şi se înmuie instantaneu. Se rostogoli pe o parte, încleştându-şi mâinile pe şliţ. Susan reuşi să iasă de sub greutatea trupului lui. Se îndreptă împleticindu-se spre uşi, ştiind că nu va avea niciodată puterea să le deschidă singură.

Luând pe loc o decizie, se postă în spatele mesei lungi de con­ferinţe din lemn de arţar şi îşi înfipse bine piciorul în covor. Din fericire, masa era pe rotile. Porni cu toată forţa ei spre peretele de sticlă, împingând masa în faţă. Rotilele erau solide, astfel încât masa se rostogolea uşor. La jumătatea distanţei, Susan alerga deja.

Cu un metru şi jumătate înainte de a atinge peretele de sticlă, împinse mai tare şi dădu drumul mesei. Se trase apoi într-o parte şi îşi acoperi ochii. După un pârâit îngrozitor, peretele explodă în mii de aşchii de sticlă. Sunetele familiare din Crypto îşi făcură loc în Node 3 pentru prima dată de la construcţia încăperii.

Susan îşi luă mâinile de la ochi. Putea vedea masa dincolo, prin gaura creată în zid. Continua să ruleze. Făcu cercuri din ce în ce mai largi prin Crypto şi în cele din urmă dispăru în întuneric.

Susan îşi încălţă din nou pantofii ei Ferragamo, aruncă o ulti­mă privire spre Greg Hale, care continua să se zvârcolească, şi trecu peste marea de sticlă spartă, în Crypto.

Capitolul 68
— Nu-i aşa că a fost uşor? întrebă Midge când Brinkerhoff îi dădu cheile de la biroul lui Fontaine.

— O să şterg imaginile înainte de a pleca, promise ea. Doar dacă tu şi nevastă-ta nu vreţi caseta pentru colecţia voastră privată.

— Ia naibii lista aia, mârâi Brinkerhoff. Şi pe urmă şterge-o!

— Sí, señor, chicoti Midge cu accent portorican.

Îi făcu un semn jucăuş cu ochiul şi porni spre uşile duble ale biroului directorului.

Biroul privat al lui Leland Fontaine nu semăna cu nici o altă încăpere din aripa managerială. Nu existau tablouri, scaune sculp­tate, plante decorative sau orologii vechi. Spaţiul fusese amenajat pentru o maximă eficienţă. Biroul acoperit cu geam gros şi scau­nul din piele neagră se găseau chiar în faţa ferestrei enorme. În colţ erau trei fişiere cu dosare, lângă o măsuţă cu o cafetieră. Peste Fort Meade răsărise Luna, iar lumina ei blândă accentua aspectul spartan al camerei.

„Ce naiba fac eu aici?”, se întrebă Brinkerhoff.

Midge se îndreptă spre imprimantă şi luă lista tipărită. Miji ochii în întuneric:

— Nu pot citi datele, se plânse ea. Aprinde lumina.

— O citeşti afară. Acum, hai de aici.

Numai că Midge părea să se simtă foarte bine, aşa că se mai jucă puţin cu Brinkerhoff, ducându-se la fereastră şi înclinând hârtia ca să citească mai bine.

— Midge...

Însă ea continuă să citească.

Brinkerhoff se agită neliniştit în cadrul uşii.

— Midge... hai de aici. Sunt camerele private ale directorului.

— E aici, pe undeva, mormăi ea, studiind lista. Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa, o ştiu.

Se apropie şi mai mult de fereastră.

Brinkerhoff începu să asude. Midge continua să citească.

După câteva clipe, ea scoase un icnet:

— Ştiam eu! Strathmore a făcut-o! Chiar a făcut-o! Idiotul! Ridică hârtia şi o scutură. A scurtcircuitat Mănuşa! Uită-te şi tu!

Brinkerhoff se holbă prostit o clipă, apoi traversă în fugă bi­roul directorului. Se înghesui la fereastră lângă Midge. Ea îi indică sfârşitul listei.

Brinkerhoff citi neîncrezător:

— Ce...?

Hârtia conţinea o listă cu fişierele care intraseră în TRANSLTR în ultimele treizeci şi şase de ore. După fiecare fişier se vedea un cod de patru caractere eliberat de Mănuşă. În orice caz, ultimul fişier de pe foaie nu dispunea de un asemenea cod. În dreptul lui scria simplu: „COMUTARE MANUALĂ.”

„Iisuse”, îşi zise Brinkerhoff. „Midge a dat din nou lovitura.”

— Idiotul! Ia priveşte aici! Mănuşa a respins de două ori fişie­rul! Şiruri mutante! Şi el totuşi a comutat pe manual! La ce dracu’ s-a gândit?

Brinkerhoff simţi că i se înmoaie picioarele. Se întrebă de ce Midge avea întotdeauna dreptate. Nici unul dintre ei nu observă imaginea reflectată în geamul ferestrei. În deschizătura uşii se afla o siluetă masivă.

— Doamne, icni Brinkerhoff. Crezi că avem un virus?

Midge oftă:

— Nu poate fi altceva.

— S-ar putea ca asta să nu fie treaba voastră! bubui o voce pro­fundă din spatele lor.

Midge se lovi cu capul de fereastră. Brinkerhoff se împiedică de scaunul directorului şi se răsuci în direcţia vocii. Recunoscu imediat silueta:

— Domnule director! icni el. Goni spre şeful lui şi îi întinse mâna. Bine aţi venit acasă, domnule.

Silueta masivă nu îl luă în seamă.

— C-credeam, îngăimă asistentul, retrăgându-şi mâna, credeam că sunteţi în America de Sud.

Leland Fontaine îşi privi cu asprime subalternul. Ochii lui aruncau săgeţi:

— Da... şi acum m-am întors.

Capitolul 69
— Hei, mister!

Becker traversă sala către un şir de telefoane cu plată. Se opri şi se întoarse. Spre el venea chiar fata din toaletă. Îi făcu semn s-o aştepte.

— Mister, staţi aşa!

„Ce mai e acum?”, gândi Becker. „Vrea să mă acuze de încăl­carea intimităţii?”

Fata îşi căra rucsacul după ea. Când ajunse lângă el, era toată un zâmbet.

— Îmi cer scuze că am ţipat la dumneavoastră. M-aţi cam speriat.

— Nici o problemă, o asigură el, cumva nedumerit. Mă găseam într-un loc nepotrivit.

— Vi se va părea o nebunie, zise ea, clipind galeş, dar nu cumva aveţi nişte bani de împrumut?

Becker o privi surprins:

— Bani pentru ce?

„Nu-ţi plătesc eu drogurile, dacă asta îmi ceri.”

— Încerc să ajung acasă, răspunse blonda. Mă puteţi ajuta?

— Ai pierdut cursa?

Ea încuviinţă:

— Mi-am pierdut biletul. Nu m-au lăsat să urc la bord. Ăştia de la liniile aeriene pot fi nişte mari ticăloşi. N-am bani să-mi cumpăr altul.

— Unde sunt părinţii tăi?

— În State.

— Nu poţi să dai de ei?

— Nţţ. Am încercat deja. Cred că îşi fac week-end-ul pe iahtul cuiva.

Becker inspectă hainele scumpe ale fetei.

— N-ai un card de credit?

— Ba da, dar mi l-a anulat tata. Crede că iau droguri.

— Iei droguri? întrebă sec Becker, uitându-se la antebraţul ei umflat.

Fata îl privi cu indignare:

— Bineînţeles că nu!

Clipi cu inocenţă din gene, dându-i lui Becker impresia că e tras pe sfoară.

— Haideţi, se rugă ea. Păreţi un tip bogat. Nu-mi puteţi da ceva biştari să mă duc acasă? Vi-i pot trimite înapoi mai târziu.

Becker bănuia că, indiferent ce sumă i-ar fi dat, banii ar fi ajuns în labele vreunui traficant de droguri din Triana.

— În primul rând, zise el, nu sunt un tip bogat, sunt profesor. Îţi spun însă ce-am să fac... „Îţi demasc cacealmaua, asta fac.” Ce-ar fi să-ţi cumpăr eu biletul?

Blonda îl privi şocată.

— Aţi face asta? îngăimă ea, cu ochii plini de speranţă. Mi-aţi cumpăra un bilet până acasă? Oh, Doamne, îţi mulţumesc!

Becker rămăsese fără grai. Părea că judecase greşit situaţia.

Fata îşi aruncă braţele în jurul lui.

— A fost o vară de rahat, izbucni ea, aproape înecându-se în lacrimi. Oh, vă mulţumesc! Trebuie să plec de aici!

Becker îi întoarse îmbrăţişarea pe jumătate. Fata îi dădu dru­mul, iar el îi privi iarăşi antebraţul.

Ea îi văzu privirea:

— Oribil, nu?

Becker dădu din cap:

— Parcă ziceai că nu iei droguri.

Fata izbucni în râs:

— E un tatuaj! Mi-am râcâit jumătate din piele încercând s-o şterg. Cerneala pătează.

Becker privi mai îndeaproape. În lumina fluorescentă, zări conturul uşor al unui înscris dedesubtul umflăturii roşietice de pe antebraţ — cuvinte scrijelite în carne.

— Dar... dar ochii tăi..., zise Becker, simţindu-se un idiot. Sunt roşii!

Ea râse din nou:

— Am plâns. V-am spus că am pierdut avionul.

Becker se uită din nou la cuvintele de pe braţ.

Fata se încruntă, stingherită:

— Ah, încă se mai poate citi, nu?

Becker se aplecă mai mult. Era lizibil. Mesajul era limpede precum cristalul. Citind cele patru cuvinte, prin faţa ochilor i se perindară ultimele douăsprezece ore.

David se trezi înapoi, în camera din Hotelul Alfonso al XIII-lea. Germanul obez îşi atingea braţul şi vorbea într-o engleză stricată: „Fock off and die.”

— Vă e bine? îl întrebă fata, privindu-l.

Acesta nu-şi mai lua privirea de la braţul ei. Era ameţit. Cele patru cuvinte mânjite pe carnea fetei duceau cu ele un mesaj sim­plu: Fuck off and die.

Blonda se uită la braţul ei, stânjenită:

— Un prieten mi l-a scris... o tâmpenie, nu?

Becker nu putea scoate o vorbă. „Fock off und die.” Nu-i venea să creadă. Neamţul nu-l insultase, ci încercase să-l ajute. Îşi înălţă privirea spre chipul fetei. În lumina fluorescentă a sălii, se puteau zări urme de vopsea roşie şi albastră în părul ei blond.

— T-t-tu..., îngăimă el, holbându-se la urechile ei. Nu cumva porţi nişte cercei?

Fata îl privi ciudat. Pescui un obiect mic din buzunar şi i-l întinse. Becker se uită ţintă la craniul micuţ din palma ei.

— Cercei cu clipsuri? murmură el.

— Da, la naiba, răspunse fata. Mi-e o frică de moarte de ace.

Capitolul 70
David Becker stătea în sala pustie şi simţea cum îi cedează picioarele. O privi pe fata din faţa lui şi înţelese că ajunsese la capătul căutărilor. Tânăra îşi spălase părul şi îşi schimbase hainele, poate în speranţa că aşa putea vinde mai bine inelul, însă nu apu­case să se îmbarce pentru New York.

Becker se forţă să-şi păstreze sângele rece. Călătoria asta absurdă era pe punctul de a se încheia. Se uită la degetele fetei. Erau goale. Privi apoi spre rucsac. „Acolo e”, îşi zise. „Trebuie să fie acolo!”

Zâmbi, abia ascunzându-şi emoţiile:

— O să ţi se pară o nebunie, zise el, dar cred că ai ceva de care am eu nevoie.

— Oh?

Megan păru brusc nesigură.

Becker întinse mâna după portofel.

— Bineînţeles că aş fi fericit să te plătesc:

Se uită în jos şi începu să răsfoiască printre bancnote.

Uitându-se cum numără banii, Megan scoase un icnet de uimire, probabil înţelegându-i greşit intenţia. Aruncă o privire înfricoşată spre uşa batantă... măsurând distanţa. Erau cam cincizeci de metri.

— Îţi dau suficienţi bani să-ţi cumperi bilet dacă...

— N-o spuneţi, îl întrerupse Megan, oferindu-i un zâmbet forţat. Cred că ştiu exact ce vreţi.

Se aplecă şi începu să scotocească prin rucsac.

Becker simţi o undă de speranţă. „Îl are cu ea!” „Are inelul!” Habar n-avea cum îşi dăduse ea seama ce voia el, dar era prea obosit ca să-i mai pese. Muşchii i se relaxară. Se imagină înmânând inelul directorului adjunct al NSA. După aceea el şi Susan aveau să se întindă pe patul cu baldachin de la Stone Manor şi să recu­pereze timpul pierdut.

Fata găsi în sfârşit ce căuta. Spray-ul PepperGuard reprezenta alternativa ecologică la spray-ul paralizant Mace, fiind alcătuit dintr-un amestec puternic de praf de ardei iute mexican şi praf de chili. Cu o mişcare îndemânatică, se roti şi trase un jet de amestec drept în ochii lui Becker. După aceea înşfăcă rucsacul şi o luă la fugă spre uşă. Când privi înapoi, David Becker zăcea pe podea, zvârcolindu-se de durere şi ţinându-şi mâinile la faţă.

Capitolul 71
Tokugen Numataka îşi aprinse al patrulea trabuc şi continuă să se plimbe ca un leu în cuşcă. Apucă telefonul şi apelă operatoarea de la centrală.

— Vreo veste cu numărul ăla? se repezi el înainte ca femeia să scoată vreo vorbă.

— Nimic încă, domnule. Durează mai mult decât ne aşteptam — apelul a venit de pe un celular.

„Un celular”, se amuză Numataka în sinea lui. „Se potriveşte.” Din fericire pentru economia japoneză, americanii aveau un apetit insaţiabil pentru gadget-uri electronice.

— Staţia de emisie, adăugă operatoarea, e în zona de cod 202. Însă deocamdată nu avem numărul.

— 202? Unde vine asta?

„Oare unde se ascunde misteriosul North Dakota în vasta întin­dere americană?”

— Undeva în apropiere de Washington, D.C., domnule.

Numataka îşi arcui sprâncenele:

— Sună-mă imediat ce obţii numărul.

Capitolul 72
Susan se împletici de-a lungul podelei întunecate din Crypto, către pasarela care ducea la biroul lui Strathmore: locul cel mai îndepărtat de Hale în interiorul complexului blocat.

Când ajunse în capătul pasarelei de acces, descoperi că uşa de la biroul comandantului e deschisă. Pana de curent scosese din uz broasca electronică. Năvăli înăuntru.

— Comandante? Singura lumină dinăuntru provenea de la ecra­nele computerului lui Strathmore. Comandante! strigă ea mai tare. Comandante!

Brusc, îşi aminti că el se afla în laboratorul Sys-Sec. Începu să rătăcească aiurea în biroul gol, cu gândul la clipele de groază prin care trecuse. Trebuia să iasă din Crypto. Sosise clipa să treacă la acţiune, cu sau fără Fortăreaţa Digitală. Era momentul să închidă TRANSLTR şi să evadeze de acolo. Se uită la ecranele luminate, apoi se îndreptă spre biroul şefului. Se aşeză în faţa tastaturii. Opreşte TRANSLTR! Acum, că se găsea la terminalul autorizat, sarcina părea simplă. Apelă fereastra de comandă potrivită şi tastă:

„ANULEAZĂ RULAREA”
Degetul i se opri o clipă deasupra tastei ENTER.

— Susan! răcni o voce dinspre uşă.

Se întoarse înspăimântată, crezând că e Hale. Nu era el, ci Strathmore. Comandantul respira anevoie, era palid şi avea un aer ciudat în lumina emisă de ecrane.

— Ce dracu’ se întâmplă?

— Co-co-com... mandante! icni Susan. Hale este în Node 3! Tocmai m-a atacat!

— Ce? Imposibil! Hale e închis în...

— Nu, nu e! E liber! Trebuie să chemăm securitatea aici şi acum! Opresc TRANSLTR!

Şi dădu să se întoarcă spre tastatură.

— Nu atinge nimic!

Strathmore se repezi la terminal şi îi dădu mâna la o parte.

Susan se făcu mică, uluită. Se holbă la comandant; era pentru a doua oară în acea zi că nu-l recunoştea. Se simţi brusc singură.

Strathmore văzu sângele de pe cămaşa lui Susan şi îşi regretă imediat ieşirea:

— Iisuse, Susan! Ţi-e bine?

Ea nu îi răspunse.

Comandantul îşi dori să nu fi sărit pentru atâta lucru la ea. Avea nervii întinşi la maximum. Mersese prea departe. Avea anu­mite probleme pe suflet, despre care Susan Fletcher nu ştia nimic, probleme pe care el nu i le dezvăluise şi se ruga să nu fie niciodată nevoit să o facă.

— Îmi cer scuze, zise el cu o voce moale. Spune-mi ce s-a întâmplat.

Ea îşi întoarse faţa:

— Nu contează. Nu e sângele meu. Doar scoateţi-mă de aici.

— Eşti rănită?

Strathmore îşi lăsă o mână pe umărul ei. Susan se ghemui. El îşi luă braţul şi întoarse privirea. Când se uită din nou la chipul ei, văzu că avea ochii aţintiţi peste umărul lui, la ceva de pe perete.

Acolo, în întuneric, licărea puternic o tastatură mică. Strathmore urmări direcţia privirii ei şi se încruntă. Sperase ca Susan să nu observe panoul de control sclipitor. Tastatura iluminată controla accesul în liftul lui personal. Strathmore şi oaspeţii lui din sferele înalte ale puterii îl foloseau ca să vină şi să plece din Crypto fără ca restul personalului să ştie. Liftul cobora la cincisprezece metri sub domul Crypto, după care se deplasa lateral o sută şi ceva de metri printr-un tunel subteran blindat, până la nivelul subsolurilor din complexul principal NSA. Liftul era alimentat cu energie din complexul principal. Ca atare, era perfect funcţional, în ciuda penei de curent din Crypto.

Strathmore ştiuse tot timpul că liftul e operaţional, însă nu sco­sese o vorbuliţă despre el, nici chiar atunci când Susan încercase disperată să folosească ieşirea principală. Nu-şi putea permite s-o lase să scape — cel puţin, nu încă. Strathmore se întrebă acum cât de multe trebuia să-i povestească pentru a o convinge să rămână.

Susan îl împinse şi se repezi la perete. Apăsă furioasă pe bu­toanele luminate.

— Vă rog, îl imploră ea.

Însă uşa rămase închisă.

— Susan, rosti Strathmore cu calm, uşa are nevoie de o parolă.

— O parolă? repetă ea furioasă.

Privi mânioasă butoanele de control. Sub tastatura principală se găsea o a doua tastatură — una mai mică, cu butoane minuscule. Pe fiecare buton era inscripţionată o literă a alfabetului. Susan se întoarse spre comandant.

— Care e parola?

Strathmore se gândi o clipă, apoi oftă din rărunchi:

— Stai jos, Susan.

Ea îl privi neîncrezătoare.

— Stai jos, repetă comandantul cu voce fermă.

— Daţi-mi drumul! ţipă Susan, privind temătoare spre uşa des­chisă a biroului.

Strathmore o cântări din priviri şi îi evaluă starea de panică. Cu calm, se apropie de uşă. Păşi afară pe platformă şi miji ochii în întuneric. Hale nu se zărea pe nicăieri. Se întoarse în birou şi închise uşa după el. După aceea propti un scaun de ea, ca s-o menţină cât de cât închisă, se duse la birou şi scoase ceva dintr-un sertar. În lumina palidă a ecranelor, Susan zări ce ţinea el în mână şi se albi într-o fracţiune de secundă. Era o armă.

Strathmore trase două scaune în mijlocul încăperii. Le roti astfel încât să fíe cu faţa spre uşa închisă. După aceea se aşeză pe unul din ele. Ridică pistolul Beretta semiautomat şi ţinti cu mână sigură spre uşa uşor întredeschisă. După o clipă, lăsă la loc pistolul în poală. Vorbi solemn:

— Susan, aici suntem în siguranţă. Trebuie să discutăm. Dacă Greg Hale apare pe acea uşă...

Lăsă cuvintele să atârne în aer.

Susan rămăsese fără grai.

Strathmore o privi în lumina difuză din birou. Îi indică scaunul de lângă el:

— Stai jos. Trebuie să îţi spun ceva. Ea nu se mişcă. După ce termin, continuă el, îţi dau parola de acces la lift. Vei putea decide dacă pleci sau rămâi.

Se lăsă o lungă tăcere. Ca într-un vis, Susan traversă biroul şi se aşeză alături de Strathmore.

— Susan, începu el, n-am fost complet sincer cu tine.

Capitolul 73
David Becker avea senzaţia că faţa îi fusese înmuiată în tere­bentină şi i se dăduse foc. Se rostogoli pe podea şi scânci de du­rere, zărind ca prin ceaţă cum fata se îndreaptă spre uşile batante. Alerga cu salturi mici şi îngrozite, trăgându-şi rucsacul după ea, pe pardoseală. Încercă să se ridice în picioare, dar îi era imposibil. Parcă fusese orbit de o ceaţă roşie de foc. „Fata n-are voie să dispară!”

Încercă să o strige, dar în plămâni nu îi mai rămăsese pic de aer, ci doar o durere sfâşietoare:

— Nu!

Strigătul lui semăna cu o tuse. Abia reuşise să treacă de buze.

Becker ştia că în secunda în care fata ieşea pe uşă, n-avea s-o mai vadă niciodată. Încercă să strige din nou, însă gâtul îl ardea ca un rug.

Fata aproape că ajunsese la uşile batante. Becker se ridică în picioare clătinându-se, căutând cu disperare aerul. Porni după ea împleticindu-se. Fata intră în despărţitura uşilor batante, con­tinuând să tragă rucsacul după ea. Cu douăzeci de metri în spate, Becker se poticnea orbit către aceeaşi uşă.

— Stai! horcăi el. Stai!

Fata împinse cu furie în uşă. Aceasta începu să se rotească, după care se opri. Blonda se răsuci îngrozită şi văzu rucsacul blocat în deschizătură. Îngenunche şi trase furioasă de el, ca să-l elibereze.

Profesorul încercă să se concentreze asupra materialului care ieşea prin deschizătură. Nu putea zări altceva decât peticul roşu de nailon. Zbură către el, cu braţele întinse în faţă.

Căzând spre uşă, cu mâinile la doar câţiva centimetri de ea, Becker văzu cum bucata de material alunecă în deschizătură şi dis­pare. Degetele lui prinseră doar aer când uşa se puse în mişcare. Fata şi rucsacul ei se rostogoliră pe pardoseală.

— Megan! scânci Becker, atingând podeaua.

Orbitele îi erau săgetate de ace albe şi fierbinţi. Vederea i se stinse şi un nou val de greaţă îl cuprinse. În bezna din faţa ochilor răsuna doar propria sa voce. Megan!

Habar n-avea cât zăcuse aşa înainte de a conştientiza zumzetul uşor al lămpilor fluorescente de deasupra capului. Orice altceva în jurul lui era nemişcat. De undeva, din mijlocul nemişcării, se auzea o voce. Cineva îl striga. Încercă să-şi ridice capul de pe podea. Universul din jur era plin de ape. „Din nou acea voce.” Miji ochii şi zări o siluetă la douăzeci de metri distanţă.

— Mister?

Becker recunoscu vocea. Era fata. Stătea în picioare în dreptul altei intrări şi strângea rucsacul la piept. Părea mai înspăimântată acum, decât înainte.

— Mister? întrebă ea, cu voce tremurândă. Nu v-am spus nicio­dată cum mă cheamă. De unde mi-aţi ştiut numele?