Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 52
Clubul Embrujo — Vrăjitorul — se găsea la periferie, la capătul liniei de autobuz 27. Semănând mai degrabă a fortăreaţă decât a club de dans, clădirea era înconjurată din toate părţile de ziduri înalte, pe care fuseseră înfipte resturi ascuţite de sticle de bere — o măsură barbară de securitate, prin care oricine încerca să intre ile­gal îşi lăsa în urmă bucăţi bune de carne sângerândă.

Pe drum, Becker se resemnase cu ideea că eşuase. Venise vre­mea să-l sune pe Strathmore şi să-i dea vestea proastă — căutarea devenise lipsită de orice speranţă. El făcuse tot ce-i stătuse în pu­teri; acum era timpul să se întoarcă acasă.

Privind însă la mulţimea de admiratori care se înghesuia la intrarea clubului, rămase descumpănit, căci nu mai era aşa de sigur că propria conştiinţă l-ar fi lăsat să abandoneze căutarea. Se uita la cea mai mare mulţime de punkişti pe care o văzuse vreodată; pre­tutindeni se vedeau creste colorate în roşu, alb şi albastru.

Becker oftă şi îşi cântări opţiunile. Cercetă mulţimea şi înălţă din umeri. „Unde altundeva ar putea fi ea sâmbătă seara?” Bleste­mându-şi norocul, coborî din autobuz.

Accesul către clubul Embrujo se făcea printr-un coridor îngust de piatră. Intrând, Becker se simţi imediat prins în mişcarea mul­ţimii de fani.

— Dă-te din drum, poponarule!

O formă umană lopătă pe lângă el, trăgându-i un cot în coaste.

— Drăguţă cravată, remarcă un individ.

— Ai chef să te f...?

O puştoaică se uită la el, arătând ca ieşită dintr-un film cu zombies.

Coridorul îngust şi întunecat se deschise brusc într-o cameră imensă din ciment care puţea a alcool şi sudoare. Scena era ireală — ca o grotă în care sute de trupuri se mişcau la unison. Se deplasau în sus şi în jos, cu mâinile lipite de trupuri, cu capetele bălăngănin­du-se ca nişte protuberanţe lipsite de viaţă în vârful unor coloane înţepenite. Indivizi înnebuniţi apucau alţi indivizi de pe scenă şi îi aruncau peste marea de braţe. Trupurile erau împinse în sus şi în jos, ca nişte mingi umane. Deasupra capetelor, luminile strobo­scopice transformau întreaga minunăţie într-un film de pe vremuri, fără sonor.

Pe peretele din spatele sălii, difuzoare de dimensiunea unei ca­mionete trepidau atât de intens, încât nici cei mai înrăiţi dansatori nu se puteau apropia la mai puţin de zece metri.

Becker îşi astupă urechile şi scrută mulţimea. Oriunde îşi în­drepta privirea, nu zărea decât capete înspicate cu roşu, alb şi albastru. Trupurile stăteau atât de aproape unele de altele, încât nu se putea distinge cu ce anume erau îmbrăcate. Nu zări nici urmă de vreun steag britanic prin preajmă. Era clar că n-avea nici o şansă să intre în mulţime fără să fie călcat în picioare. Cineva de lângă el începu să vomite.

„Minunat”, gemu Becker în sinea lui. Porni înspre un hol pic­tat cu grafitti.

Holul se transformă într-un tunel îngust plin cu oglinzi, care la rândul lui se deschise către o terasă exterioară, presărată cu mese şi scaune. Terasa era împânzită de punkişti, însă pentru Becker ea semăna cu o poartă către rai — cerul de vară se întinse imens dea­supra lui şi muzica se estompă brusc.

Ignorând privirile curioase, Becker pătrunse în mulţime. Îşi desfăcu nodul la cravată şi se prăbuşi pe un scaun, la cea mai apropiată masă neocupată. I se părea că trecuse o veşnicie de la apelul lui Strathmore din acea dimineaţă.

După ce se descotorosi de sticlele goale de bere de pe masă, îşi luă capul între palme. „Doar pentru câteva minute”, îşi propuse el.

La opt kilometri de el, bărbatul cu ochelari cu ramă de metal şedea pe locul din spate al unui taxi şi privea peisajul de ţară.

— Embrujo, rosti el morocănos, amintindu-i destinaţia şoferului. Acesta dădu din cap, privindu-şi curios clientul în oglinda retrovizoare.

— Embrujo, mormăi el pentru sine. O lume tot mai ciudată, în fiecare seară.

Capitolul 53
Tokugen Numataka stătea întins, gol, pe masa de masaj din biroul lui. Maseuza personală îi lucra meticulos muşchii gâtului. Femeia îşi propti palmele în carnea din jurul claviculelor şi coborî încet către prosopul care îi acoperea spatele. Mâinile ei coborâră mai jos... sub prosop. Numataka abia dacă observă manevra. Gân­durile lui se îndreptau în altă parte. Aşteptase ca telefonul de pe linia particulară să sune. Nu sunase.

Se auzi o bătaie în uşă.

— Intră, rosti el gutural.

Maseuza îşi trase iute mâinile de sub prosop.

Operatoarea de la centrala telefonică intră în încăpere şi se înclină ceremonios.

— Onorate preşedinte?

— Vorbeşte.

Femeia se înclină a doua oară.

— Am discutat cu cei de la compania de telefoane. Apelul a venit dintr-o ţară cu codul de apel 1 — Statele Unite.

Numataka dădu din cap. Veştile erau bune. „Apelul venea din Statele Unite.” Zâmbi. „Deci era autentic.”

— De unde din Statele Unite? ceru el să afle.

— Se lucrează la asta, domnule.

— Foarte bine. Spune-mi când mai ai alte veşti.

Operatoarea se înclină din nou şi plecă.

Numataka îşi simţi muşchii relaxându-se. Ţara cu codul de apel 1. Erau cu adevărat veşti bune.

Capitolul 54
Susan Fletcher se plimbă nervoasă prin toaletă şi numără rar până la cincizeci. Simţi că mintea îi lua foc. „Încă puţin”, se încu­rajă ea. „Hale este North Dakota!”

Care erau oare planurile lui Hale? Avea el de gând să dezvăluie cheia de acces? Sau poate voia să vândă algoritmul din lăcomie? Susan nu-şi mai putea permite să aştepte. Sosise momentul. Tre­buia să ajungă la Strathmore.

Întredeschise prudentă uşa şi aruncă o privire spre peretele reflectorizant din capătul îndepărtat al încăperii Crypto. Habar n-avea dacă Hale o urmărea. Trebuia să se strecoare iute spre biroul lui Strathmore. Bineînţeles, nu prea iute — nu îşi permitea să îi dea motive de bănuială lui Hale. Tocmai era pe punctul de a deschide larg uşa când auzi ceva. Voci. Voci de bărbaţi.

Se auzeau prin tunelul de ventilaţie de lângă uşă. Se apropie de gura tunelului. Cuvintele se auzeau voalate de zumzăitul generatoarelor de dedesubt. Părea că discuţia are loc pe pasarelele de la nivelurile inferioare. Cineva ţipa furios. Părea că este Phil Chartrukian.

— Nu mă crezi?

Din nou voci iritate:

— Avem un virus!

Apoi un glas enervat:

— Trebuie să-l chemăm pe Jabba!

Urmară zgomotele unei lupte:

— Dă-mi drumul!

Răcnetul care urmă cu greu putea fi catalogat ca uman. Semăna cu un urlet prelung de groază, ca şi cum ar fi aparţinut unui animal torturat de moarte. Susan îngheţă lângă gura de tunel. Răcnetul încetă la fel de brusc precum începuse. După aceea se lăsă tăcerea. O clipă mai târziu, ca într-un spectacol al groazei, luminile din toaletă îşi micşorară treptat intensitatea, licăriră o secundă şi se stinseră. Susan Fletcher se pomeni stând în beznă.

Capitolul 55
— Stai pe locul meu, boule!

Becker îşi ridică fruntea de pe braţe. „Oare nimeni nu vorbeşte spaniola în ţara asta nenorocită?”

Un adolescent scund şi plin de coşuri pe faţă, cu capul ras, se uita chiorâş la el. Jumătate din scalpul lui era roşie şi cealaltă ju­mătate purpurie. Părea un ou de Paşti.

— Am spus că stai pe locul meu, boule.

— Te-am auzit de prima dată, zise Becker, ridicându-se.

N-avea chef de bătaie. Venise vremea să plece.

— Un’ mi-ai pus sticlele? se răţoi puştiul.

În nas avea prins un ac de siguranţă.

Becker arătă spre sticlele pe care le aşezase pe jos:

— Erau goale, îşi explică el gestul.

— Erau golite de mine!

— Scuzele mele, zise Becker, întorcându-se să plece.

Punkistul îi blocă drumul:

— Ridică-le!

Evoluţia situaţiei nu era deloc amuzantă.

— Glumeşti, nu-i aşa?

Era cu vreo treizeci de centimetri mai înalt decât acel puşti şi cântărea cu vreo douăzeci şi cinci de kilograme mai mult.

— Bă, ţi se pare că eu glumesc?

El nu răspunse.

— Ridică-le! insistă punkistul, cu voce spartă.

Becker încercă să-l ocolească, dar adolescentul îi blocă iarăşi drumul.

— Am zis, la dracu’, să le ridici!

La mesele învecinate, mai mulţi punkişti se răsuciră să urmă­rească spectacolul.

— Nu cred că vrei să faci aşa ceva, puştiule, zise Becker încet.

— Te avertizez! şuieră băiatul. Asta e masa mea! Vin aici în fie­care seară. Şi acum, ridică-le!

Becker nu mai putea suporta. Nu trebuia să se afle acum în munţi alături de Susan? Ce naiba căuta în Spania, certându-se cu un adolescent psihopat?

Fără nici un avertisment, îl prinse pe băiat de subsuori, îl ridică în aer şi îl trânti cu spatele de masă.

— Ascultă, mucos mic ce eşti! Te dai la o parte chiar acum sau îţi smulg acul ăla din nas şi îţi cos gura cu el.

Puştiul se albi.

Becker îl ţinu aşa o clipă, apoi îşi înmuie strânsoarea. Fără a-şi lua privirea de la el, se aplecă, ridică sticlele şi le depuse la loc pe masă.

— Cum trebuie să spui?

Puştiul rămăsese fără grai.

— Cu plăcere! plesni Becker.

„Puştiul ăsta e o reclamă ambulantă pentru campaniile de supra­veghere a naşterilor”, îşi zise el.

— Du-te dracului! urlă băiatul, brusc conştient de faptul că amicii din jur se zgâiau la el. Faţă de cur!

Becker nu se mişcă. Ceva din spusele puştiului îi atrăsese atenţia. „Vin aici în fiecare seară.” Poate că ţâncul ăsta i-ar fi de folos.

— Îmi pare rău, zise el cu voce tare. Nu ţi-am auzit numele.

— Two-Tone, sâsâi el, ca şi cum ar fi emis o sentinţă de con­damnare la moarte.

— Două Nuanţe? mustăci Becker. Dă-mi voie să ghicesc... din cauza părului tău?

— Ai nimerit-o, Sherlock.

— Bun nume. L-ai inventat singur?

— Chiar aşa, zise puştiul cu mândrie. O să-l patentez.

Becker făcu o grimasă:

— Vrei să spui că o să-l înregistrezi.

Puştiul păru încurcat.

— Numele îl înregistrezi, nu-l patentezi.

— Nu contează! răcni puştiul, frustrat.

Amestecătura de beţivi şi drogaţi de la mesele învecinate era deja cuprinsă de isterie. Two-Tone se ridică în picioare şi se zburli.

— Ce mama dracului vrei de la mine?

Becker se gândi o clipă. „Aş vrea să-ţi speli părul, să-ţi cureţi limbajul şi să-ţi iei o slujbă.” Îşi închipui că totuşi cerea prea mult de la o primă întâlnire.

— Am nevoie de nişte informaţii, zise el.

— Du-te dracului.

— Caut pe cineva.

— Nu-l văzui.

— Nu l-am văzut, îl corectă Becker, făcându-i semn unei chel­neriţe care trecea pe aproape.

Cumpără două beri Aguila şi îi dădu o sticlă lui Two-Tone. Bă­iatul îl privi şocat. Luă o înghiţitură şi se uită la Becker pus pe harţă.

— Te dai la mine, mister?

Becker zâmbi.

— Caut o fată.

Two-Tone izbucni într-un râs ascuţit:

— Mai mult ca sigur că n-o să ai parte de ceva acţiune îmbrăcat aşa!

— Nu caut acţiune. Vreau doar să vorbesc cu ea. Poate că mă ajuţi să o găsesc.

Two-Tone îşi puse berea pe masă.

— Eşti copoi?

Becker clătină din cap.

Puştiul se încruntă:

— Arăţi a copoi.

— Sunt din Maryland, băiete. Dacă aş fi poliţist, aş fi cam departe de circa mea, nu crezi?

Întrebarea păru să-l descumpănească pe băiat.

— Mă numesc David Becker.

Zâmbi şi-i întinse mâna puştiului peste masă.

Băiatul se strânse, dezgustat:

— Dă-te înapoi, poponarule.

Becker îşi retrase mâna.

Puştiul rânji:

— Te ajut, dar te costă.

— Cât?

— O sută de parai.

Becker se încruntă:

— Am doar pesete.

— Fie! O sută de pesete.

Era clar că Two-Tone nu stătea bine la cursurile valutare; o sută de pesete însemna aproximativ optzeci şi şapte de cenţi.

— S-a făcut, zise Becker, punându-şi sticla pe masă.

Puştiul zâmbi pentru prima dată:

— Bine.

— Aşa, continuă Becker, cu ton mai domol. Cred că fata pe care o caut se învârte pe aici. Are păr roşu, alb şi albastru.

Two-Tone pufni:

— E aniversarea lui Judas Taboo. Toată lumea are...

— Mai poartă un tricou cu steagul britanic şi un cercel în formă de craniu într-o ureche.

Pe chipul băiatului apăru o vagă expresie de recunoaştere. Becker o zări şi simţi un fior de speranţă. O clipă mai târziu însă, expresia de pe chipul puştiului deveni dură. Two-Tone îşi trânti sti­cla de masă şi îl apucă pe Becker de cămaşă:

— E a lui Eduardo, boule! Eu aş avea grijă! Dac-o atingi, te omoară!

Capitolul 56
Midge Milken se plimba furioasă prin sala de conferinţe care era vizavi de biroul ei. Pe lângă masa de mahon lungă de zece metri, cu sigla NSA încrustată în lemn de cireş negru şi nuc, în sala de conferinţe se aflau trei acuarele de Marion Pike, o ferigă de Boston, un şemineu de marmură şi, bineînţeles, un răcitor de apă. Midge se servi cu un pahar în speranţa că aşa se va calma.

Sorbind din lichid, privi spre fereastra de vizavi. Filtrată de jaluzelele veneţiene, lumina Lunii juca pe tăblia mesei. Midge spusese întotdeauna că această încăpere ar fi trebuit să fie biroul directorului, nu spaţiul pe care îl ocupa acum Fontaine în partea din faţă a clădirii. În loc să dea spre parcarea NSA, sala de con­ferinţe dezvăluia privirii un şir impresionant de clădiri, incluzând domul Crypto, o insulă de înaltă tehnologie plutind separată de clădirea principală. Amplasată strategic în spatele unui pâlc de arţari, clădirea Crypto era greu de zărit de la cele mai multe fere­stre ale complexului NSA, însă priveliştea din aripa managerială era perfectă. Lui Midge sala de conferinţe i se părea locul perfect din care un rege îşi putea supraveghea regatul. Sugerase odată ca Fontaine să îşi mute biroul, însă directorul replicase simplu:

— Nu în spate.

Fontaine nu era omul care să stea în spate, din nici un punct de vedere.

Midge trase jaluzelele. Privi spre dealuri. Oftând amarnic, îşi lăsă privirea să cadă pe zona în care se afla Crypto. Avusese mereu o senzaţie de linişte privind spre acel dom — un far sclipitor, indiferent de oră. În seara asta însă, nu se putea relaxa. Îşi dădu brusc seama că privea în gol. Îşi apăsă faţa pe geamul ferestrei, cuprinsă de o panică sălbatică şi copilărească. În faţă nu se zărea altceva decât întuneric. Crypto dispăruse!

Capitolul 57
Toaletele din Crypto nu aveau ferestre, iar bezna care o încon­jura era totală. Susan încremeni o clipă, încercând să-şi păstreze calmul, conştientă la modul acut de panica ce o cuprindea. Groaz­nicul urlet dinspre tunelul de ventilaţie părea şi acum că pluteşte în jurul ei. În ciuda eforturilor de a se stăpâni, frica o cuprinse tot mai puternic, până ce prelua controlul asupra minţii ei.

Cu mişcări haotice, bâjbâi înnebunită cu mâinile pe uşile toale­telor şi pe chiuvete. Dezorientată, se roti cu braţele întinse în faţă şi încercă să îşi imagineze camera. Se lovi de un coş de gunoi şi se trezi lângă un zid. Urmări zidul cu degetele, ajunse la uşa de ieşire, de care se împiedică, şi căută cu febrilitate clanţa. O găsi, o trase cu furie şi păşi împiedicându-se pe podeaua Crypto.

Acolo încremeni pentru a doua oară.

Podeaua Crypto nu mai semăna deloc cu cea pe care o cunoş­tea. TRANSLTR nu mai era altceva decât o siluetă cenuşie într-un fir de lumină slabă ce venea de sus. Toate luminile electrice muri­seră. Nu se mai vedeau nici măcar tastaturile electronice de la uşile de acces.

Obişnuindu-se cu întunericul, Susan văzu că singura sursă de lumină din Crypto era o trapă deschisă, care lăsa să pătrundă un licăr slab roşiatic de la becurile de serviciu de dedesubt. Porni spre ea. În aer se simţea miros slab de ozon.

Când ajunse la trapă, privi prin ea. Gurile de freon încă scuipau fuioare de gaz în ceaţa învolburată. După zgomotul intensificat al generatoarelor, Susan îşi dădu seama că se trecuse pe energie au­xiliară. Văzu prin ceaţă silueta lui Strathmore pe platforma de de­desubt. Comandantul stătea aplecat peste balustradă şi privea fix în golul de sub TRANSLTR.

— Comandante!

Nu primi nici un răspuns.

Susan păşi pe scară. Pe sub fustă îi pătrunse aerul fierbinte de dedesubt. Treptele erau alunecoase de la condens. Începu să coboare.

— Comandante?

Strathmore nu se întoarse. Continua să privească în jos cu o expresie de şoc întipărită pe chip, ca şi cum ar fi fost în transă. Susan îi urmări privirea. O clipă nu zări nimic în afara fuioarelor de abur. Apoi, brusc, văzu. O siluetă. Cu şase etaje mai jos. Silue­ta se zărea vag în ceaţă. Iat-o din nou, mai clar. O masă de membre contorsionate. Zăcând la treizeci de metri sub ei, Phil Chartrukian stătea înfipt în lamele ascuţite ale generatorului principal. Corpul îi era înnegrit şi ars. Căderea lui scurtcircuitase principala sursă de energie din Crypto.

Cea mai înfricoşătoare imagine nu era însă aceea a cadavrului lui Chartrukian, ci alta, a unui alt trup aflat la jumătatea pasarelei lungi, stând pe vine şi ascuns în umbră. Silueta atletică nu putea fi confundată. Era a lui Greg Hale.

Capitolul 58
Punkistul urlă:

— Megan e a prietenului meu, Eduardo! Nu te apropia de ea!

— Unde e?

Inima lui Becker bătea nebuneşte.

— Du-te dracu’!

— E o urgenţă! i-o întoarse el. Îl apucă pe puşti de mânecă. Are un inel care îmi aparţine. O să-i dau bani pe el! Mulţi!

Two-Tone tăcu, după care izbucni isteric:

— Vrei să spui că bucata aia urâtă şi aurie de rahat e a ta?

Becker făcu ochii mari:

— L-ai văzut?

Two-Tone înclină capul, fără tragere de inimă.

— Unde e?

— Habar n-am. Two-Tone chicoti. Megan încerca să-l mărite pe aici.

— Încerca să-l vândă?

— Nu-ţi face griji, omule, n-a avut noroc. Ai un gust de rahat la bijuterii.

— Eşti sigur că nu l-a cumpărat nimeni?

— Te-ai dilit? Patru sute de parai? I-am zis că-i pot da cincizeci, dar ea voia mai mult. Încerca să cumpere un bilet de avion, de la rezerve.

Becker simţi cum i se scurge sângele din obraji:

— Încotro?

— Nenorocitu’ de Connecticut, răspunse Two-Tone. I-a tras clapa lu’ Eddie.

— Connecticut?

— Rahat, da. Înapoi la vila lu’ mami şi tati. Ura familia adop­tivă din Spania. Trei fraţi tembeli care o băteau mereu. Fără nici un pic de apă caldă.

Becker simţi că i se pune un nod în gât:

— Când pleacă?

Two-Tone ridică privirea.

— Când? râse el. E dusă de mult. A plecat la aeroport cu ore în urmă. Cel mai bun loc să mărite inelul — turişti bogaţi şi alea, alea. Ia mălaiul şi zboară.

Pe Becker îl apucă greaţa. „E doar o glumă proastă, nu?” Ră­mase tăcut câteva clipe.

— Care e numele ei de familie?

Two-Tone se gândi la întrebare şi înălţă din umeri.

— Cu ce zbor voia să plece?

— Zicea ceva de Căruţa cu Iarbă.

— Căruţa cu Iarbă?

— Mda. Pileala de week-end — Sevilla, Madrid, La Guardia. Aşa îi zic ei. Puştii de colegiu îl iau pen’ că-i ieftin. Cred că stau în spate şi fumează iarbă.

„Minunat”, gemu Becker, trecându-şi mâna prin păr.

— La ce oră a plecat?

— Două noaptea precis, în fiecare sâmbătă. Acum e undeva dea­supra Atlanticului.

Becker se uită la ceas. Era două fără un sfert. Se întoarse nedu­merit spre Two-Tone:

— Ai zis că zborul e la două noaptea?

Punkistul dădu râzând din cap:

— Se pare că te-ai ars, bătrâne!

Becker arătă furios spre ceas:

— Dar e doar două fără un sfert!

Two-Tone se uită la ceas, părând nedumerit:

— Măi, să fiu al naibii! Râse. De obicei nu sunt atât de trotilat decât pe la patru!

— Care e cea mai scurtă rută până la aeroport?

— Taxiul e în faţă.

Becker apucă o bancnotă de 1 000 de pesete din buzunar şi o îndesă în palma băiatului.

— Hei, omule, mersi! strigă punkistul în urma lui. Dac-o vezi pe Megan, transmite-i salutări!

Însă Becker plecase deja.

Two-Tone oftă şi porni împleticindu-se către ringul de dans. Era prea beat ca să-l observe pe bărbatul cu ochelari cu ramă de metal urmărindu-l.

Afară, Becker cercetă parcarea după un taxi. Nu se vedea nici unul. Alergă spre un bodyguard masiv:

— Taxi!

Omul de pază clătină din cap:

— Demasiado temprano. Prea devreme.

„Prea devreme?”, blestemă Becker în gând, „E ora două dimineaţa!”

— Pídame uno! Cheamă-mi unul!

Omul scoase o staţie radio de la centură. Rosti câteva vorbe, apoi închise.

— Veinte minutos, zise el către Becker.

— Douăzeci de minute?! Y el autobus?

Individul înălţă din umeri:

— Patruzeci şi cinci minutos.

Becker ridică deznădăjduit mâinile în aer. „Perfect!”

Zgomotul unui motor îl determină pe Becker să întoarcă pri­virea. Părea o drujbă. În parcare îşi făcuseră apariţia un puşti solid şi partenera lui plină de lanţuri şi zorzoane, pe o veche motoretă Vespa 250. Fusta se ridicase sus pe coapsele fetei, însă ea părea să nu observe. Becker porni spre ei. „Nu pot să cred că fac asta”, îşi zise el. „Urăsc motocicletele.” Urlă către individ:

— Îţi dau zece mii de pesete ca să mă duci la aeroport!

Puştiul nu-l băgă în seamă şi tăie contactul.

— Douăzeci de mii! plusă Becker. Trebuie să ajung la aeroport!

Băiatul ridică fruntea:

— Scusi?

Era italian.

— Aeropórto! Per favore. Sulla Vespa! Venti miile pesete!

Italianul se uită la motoreta lui amărâtă şi râse:

— Venti miile pesete? La Vespa?

— Cinquanta miile! Cincizeci de mii! plusă din nou Becker.

Însemna cam patru sute de dolari.

Italianul continuă să râdă, cu un aer cam neîncrezător:

— Dov’é la plata? Unde-s biştarii?

Becker extrase cinci bancnote de zece mii de pesete din buzu­nar şi i le întinse. Italianul privi banii şi apoi se uită la prietena lui. Fata înşfăca hârtiile şi le îndesă în bluza ei.

— Grazie! rosti puştiul radios.

Îi aruncă lui Becker cheile de la Vespa. După care îşi apucă partenera de mână şi o luară amândoi râzând la fugă, spre clădire.

— Aspetta! strigă Becker. Aşteaptă! Voiam să fiu dus acolo!

Capitolul 59
Susan întinse mâna spre Strathmore, ca acesta s-o ajute să urce înapoi în Crypto. În mintea ei imaginea lui Phil Chartrukian zdrobit de fiarele generatoarelor rămăsese parcă întipărită cu fierul roşu. În plus, o ameţea gândul că Hale se ascundea în măruntaiele Crypto. Nu putea fugi de adevăr — Hale îl împinsese pe Chartrukian.

Susan trecu împleticindu-se pe lângă umbra TRANSLTR, îna­poi spre ieşirea principală — uşa de acces prin care pătrunsese mai devreme în incintă. Începu să tasteze codul de acces al uşii, însă nu se întâmplă nimic. Era prinsă în capcană; Crypto devenise o închisoare. Aşa cum era construit, ca un satelit al structurilor prin­cipale NSA, la o distanţă de peste 100 de metri de acestea, în dom se putea intra doar prin poarta principală. Iar cum Crypto îşi genera propria energie, mai mult ca probabil că operatorii din celelalte clădiri habar n-aveau de necazurile lor.

— Sursa principală a căzut, anunţă Strathmore, ajungând în spa­tele ei. Suntem pe sursa de rezervă.

Sursa de rezervă din Crypto fusese proiectată astfel încât TRANSLTR şi sistemele lui de răcire să aibă prioritate faţă de toa­te celelalte sisteme, inclusiv faţă de sistemele de lumini şi de acces ale uşilor. Aşa, o cădere de energie primară n-ar fi putut cauza oprirea TRANSLTR în timpul unei operaţiuni importante. Partea proastă în tot acest mecanism era că TRANSLTR nu putea opera fără sistemul de răcire cu freon; într-un spaţiu închis şi lipsit de ventilaţie, căldura generată de trei milioane de procesoare s-ar fi ridicat la niveluri înspăimântătoare, capabile să aprindă cipurile de siliciu şi să determine topirea întregii instalaţii. Era un scenariu catastrofic, la care nimeni nici măcar nu îndrăznea să se gândească.

Susan se luptă cu ea însăşi pentru a nu-şi pierde controlul. Gân­durile îi erau acaparate de imaginea bietului tehnician Sys-Sec pe ge­neratoare. Apăsă din nou cu putere tastatura. Tot fără nici un rezultat.

— Anulaţi operaţiunea! ceru ea.

Închiderea TRANSLTR ar fi însemnat eliberarea unei cantităţi suficiente de energie auxiliară, astfel încât uşile să-şi recapete regimul normal de funcţionare.

— Uşurel, Susan, zise Strathmore, punându-şi mâna pe umărul ei.

Atingerea calmantă a comandantului o scoase din starea de zăpăceală. Îşi aminti brusc de ce îl căutase. Izbucni:

— Comandante! Greg Hale este North Dakota!

În bezna din Crypto se lăsă tăcerea. Într-un târziu, Strathmore vorbi, cu o voce mai degrabă confuză decât şocată:

— Ce tot spui acolo?

— Hale..., şopti Susan. El este North Dakota.

Din nou tăcere. Strathmore părea să mediteze la cele auzite.

— Programul-spion? rosti el în cele din urmă, continuând să pară confuz. El l-a descoperit pe Hale?

— Nu s-a întors încă. Hale l-a anulat!

Susan începu să-i explice cum oprise Hale programul şi cum găsise ea mesaje de la Tankado în contul lui Hale. Se lăsă din nou un lung moment de tăcere. Strathmore clătină neîncrezător din cap.

— E imposibil ca Greg Hale să fie asigurarea lui Tankado! E absurd! Tankado n-ar fi avut niciodată încredere într-un asemenea individ.

— Comandante, ripostă ea, Hale ne-a mai înfundat o dată. Skipjack. Tankado avea încredere în el.

Strathmore părea că nu-şi poate găsi cuvintele.

— Opriţi TRANSLTR, îl imploră Susan. Îl avem pe North Dakota. Chemaţi securitatea. Haideţi să ieşim de aici.

Strathmore ridică mâna, cerând un răgaz de gândire.

Susan privi nervoasă în direcţia trapei din podea. Deschizătura era invizibilă, mascată fiind de TRANSLTR, însă ceramica neagră continua să licăre în nuanţe roşietice, precum un foc pe o bucată de gheaţă. „Haide, cheamă securitatea, comandante! Închide TRANSLTR! Scoate-ne de aici!”

Strathmore trecu brusc la acţiune:

— Vino după mine, zise el, pornind spre trapa din podea.

— Comandante! Hale e periculos! El...

Însă Strathmore se făcu nevăzut în beznă. Susan se grăbi după silueta lui. Comandantul înconjură TRANSLTR şi ajunse deasupra deschizăturii din podea. Se zgâi în hăul plin de abur vălătucit. Fără a scoate o vorbă, privi în jur, în întunericul din Crypto. După aceea se aplecă şi apucă uşa grea a trapei. O roti uşor. Când îi dădu drumul, aceasta căzu şi se închise cu un bubuit asurzitor. Crypto redevenise o peşteră tăcută şi întunecată. North Dakota părea prins în capcană.

Strathmore îngenunche. Răsuci broasca grea în formă de flu­ture. Aceasta se fixă pe locul ei. Nivelurile inferioare erau sigilate.

Nici el şi nici Susan nu auziră paşii uşori din direcţia Node 3.