Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Intuiţii şi simboluri

Noul tip de astrologie pe care-l discutăm aici se întemeiază pe această concepţie pozitivă a timpului şi, de aceea, el implică folosirea unei facultăţi care nu îşi are locul în minţile împovărate de conceptul negativ de timp, de determinism şi fricile sale. Conform concepţiei negative despre timp, fiecare întreg moare în fiece moment în părţile sale. Astfel, singurul lucru pe care îl poate face întregul, este să încerce în mod frenetic să obţină părţi noi şi astfel să stăpânească legile cauzale ale relaţiei dintre părţi. Astfel că, prin abilitate inginerească, dezintegrarea inevitabilă poate fi făcută să se desfăşoare cât mai încet posibil şi structura spaţială poate fi conservată. Aşa cum la război ofensiva este cel mai bun mijloc de apărare, tot astfel conservarea de sine este cel mai bine realizată prin intermediul extinderii de sine - ceea ce duce la imperialism şi la lăcomie, pe un fundal constant de teamă. La limită, avem simbolul „magicianului negru”, care se hrăneşte din moartea tuturor lucrurilor şi care, în teama absolută, îşi conservă perfecţiunea formei, distrugând toate lucrurile şi sugându-le puterea vitală. Aceasta este manifestarea supremă a timpului negativ. Ea implică folosirea unui intelect puternic, care reduce toate lucrurile la elemente pentru a le asimila, ceea ce este absolut necreativ, pentru că divorţează în mod absolut de puterea holistică a timpului real.

Acesta este probabil doar un simbol, dar el indică împlinirea proce­sului care proslăveşte logica intelectuală şi atitudinea analitică şi cauzală a minţii. În opoziţie, vedem dezvoltarea facultăţii intuiţiei, care este puterea de a te identifica cu puterea întregitoare a timpului. Intuiţia începe cu instinctul biologic¹³. Ultimul înţelege fiecare nouă situaţie şi confruntare ca pe un întreg şi reacţionează la aceasta instan­taneu tot ca un întreg. Există astfel o perfectă adaptare a întregului la întreg şi o realizare perfectă atât a tuturor relaţiilor implicate în confruntare cât şi a momentului însuşi.

Intuiţia e aceeaşi putere la nivel psiho-mental. C. G. Jung vorbeşte despre intuiţie în felul următor:

„Intuiţia este un fel de înţelegere instinctivă, indiferent de natura con ţinuturilor sale... Prin intuiţie orice conţinut este prezentat ca un întreg complet... Cunoaşterea intuitivă posedă o natură intrinsecă de certitudine şi convingere, care i-a permis lui Spinoza să susţină „scientia intuitiva” ca fiind cea mai înaltă formă de cunoaştere”.

Cea mai bună definiţie ni se pare a fi aceea că intuiţia este per­cepere holistică. Poate fi de asemenea definită ca şi conştientă de sine. Este facultatea care ne permite să avem conştiinţa sinelui (totalitatea) oricărui întreg. Ea este astfel opusă senzaţiilor care sunt întotdeauna fragmentare şi de aceea au nevoie de logica cauzală a intelectului (sau de echivalentul puterii biologice de asociere a senzaţiilor), pentru a le coordona. Intuiţia nu se bazează, pe logica cauzală, dar totuşi are un tip definit de logică, la care ne-am referit ca „logică holistică”. Certitudinea derivată din realizările intuitive nu este de acelaşi tip ca cea derivată din simplele propoziţii matematice; şi totuşi realizarea intuitivă este, în felul său propriu, un fel de tautologie.

O tautologie a fost definită de Bertrand Russel drept o propoziţie ce arată „că anumite seturi diferite de simboluri sunt moduri diferite de a spune acelaşi lucru”. Cu alte cuvinte, procesul este acela al identificării a două reprezentări simbolice. Realizarea intuitivă este similară acesteia pentru că prin ea, un întreg (fie un individ, fie o situaţie) este identificat cu o calitate. Cineva poate şti în mod intuitiv că un om este onest, să spunem. Aceasta înseamnă că, într-un mod ciudat, omul şi onestitatea au fost realizaţi a fi identici. Calitatea (onestitatea) s-a suprapus peste conceptul de om, devenind una cu el. Noi credem că toate intuiţiile pot fi explicate ca identificări spontane ale anumitor întreguri cu calităţi fundamentale păstrate, ca să spunem aşa, în inconştient. Când o persoană (sau o situaţie) devine subiectul unei realizări intuitive, una sau câteva din aceste calităţi fundamentale sunt deodată trase în afara inconştientului, aşa încât pentru cineva care are o imagine mentală a persoanei (sau a situaţiei), ultima (imaginea) devine total semnificativă în termenii acestor calităţi.¹⁴

Astrologia se bazează pe una din aceste realizări intuitive care identifică „ordinea” cu „mişcarea celestă a stelelor”. Calitatea concep­tuală de „ordine” era latentă în inconştient. Ea era rezultatul psihologic al unor dorinţe de a găsi o compensare pentru aparentul haos al existenţei cotidiene. Mai mult, omul a observat că există o regularitate remarcabilă în mişcările Soarelui, Lunii, stelelor. Apoi, factorul psihologic intern şi percepţia exterioară au apărut într-un anumit fel ca fiind identice. Una a devenit simbolul celeilalte. Toate intuiţiile sunt bazate pe simboluri.

Ce sunt simbolurile? Ele sunt reprezentări ale unor calităţi care aparţin întregurilor. In opoziţie cu simbolurile, enumeraţiile şi categoriile sunt specifice părţilor. Părţile există în condiţia simultaneităţii co-extinse - adică în spaţiu. Ele sunt văzute în juxtapunere şi se evidenţiază în virtutea diferenţelor lor: ele ocupă locuri diferite, sunt orientate diferit, se comportă diferit. Ele au caracteristici distincte datorită cărora mintea este capabilă să le definească analitic faţă de fundalul unui spaţiu omogen sau, prin contrast, una faţă de cealaltă. De aceea părţile pot fi enumerate; li se pot atribui valori cantitative şi legături cauzale; pot fi clasificate în categorii, compartimente etc. Dar, când ajungem la întreguri, indiferent dacă sunt entităţi-întreguri sau situaţii-întreguri, avem in faţă individualităţi cu adevărat invizibile, care trebuie înţelese şi trăite ca întreguri. Pentru a face aşa, trebuie să stabilim un curent de „simpatie” între noi (ca întreg) şi ele. Totalitatea noastră se întâlneşte imediat cu totalitatea lor. Rezultatul este o stare psihică în noi. Aceasta stare este pur cantitativă pentru că, după cum arăta Bergson¹⁵, stările psihologice sunt în ele însele pur calitative iar durata pură este o „succesiune de schimbări calitative”.

Putem spune deci, pe scurt, şi evitând lungile argumente metafizice, că fiecare întreg, aşa cum este experimentat de noi în orice moment particular este pătruns de o calitate care reprezintă „geniul” acestui întreg, geniul situaţiei luată ca întreg, semnificaţia sa, „sufletul” său. Cum poate fi transmis acest suflet sau această semnificaţie? Nu în mod simplu prin enumerarea părţilor ce constituie întregul, ci printr-un simbol care, ca un „semn”, revelează semnificaţia întregului.

Valorile-timp, valorile-suflet, valorile-întreguri - toţi termeni similari - nu pot fi comunicate direct. Analiza intelectuală şi operaţiile mentale asociate nu sunt folositoare pentru a transmite totalitatea unui întreg, geniul unei situaţii de întreg. Intuiţia bazată pe identificare şi simpatie perfectă (sau consonanţă perfectă) este singura care poate să ne ducă la realizarea acelui întreg sau geniu.

Dar cum putem trezi aceasta stare de identificare? Numai formu­lând o situaţie sau o imagine care, într-o manieră faptic-dramatică, va exterioriza calitatea întregului şi, mai mult, va tinde să trezească experienţa acelei calităţi în ceilalţi. Să presupunem că un om trăieşte într-o junglă deasă, aşa de deasă încât nu a văzut niciodată un cer de noapte umplut cu stele. În junglă, el experimentează în mod constant frica şi atacurile lucrurilor vii, ostile. Viaţa de junglă îi pare un haos al instinctelor sălbatice inspiratoare de teamă. Apoi vine la el o fiinţă superioară care îl duce pe vârful unui munte, de pe care poate observa cortegiul ordonat al stelelor. I se dau cunoştinţe elementare despre astrologie şi legile ordonate ale mişcărilor celeste. Pentru prima dată totalitatea sa se confruntă cu totalitatea universului şi el experimen­tează realitatea ordinii şi a armoniei. Chiar şi viaţa de junglă, realizează el acum, este guvernată de o vastă armonie misterioasă.

Se întoarce apoi în junglă, întregul său fiind umplut cu acea expe­rienţă. El încearcă să comunice semnificaţia ordinii şi tovarăşilor săi de junglă - fără succes, bineînţeles, neexistând experienţa senzorială a acestora care să le dea „simbolul” ordinii. În final, el îi duce în vârful copacilor înalţi şi ei contemplă cerul clar al nopţii. Ei văd, noapte de noapte, cortegiul stelelor. Ei pot simţi realitatea ordinii universale, pentru că acum au văzut un „semn” al acesteia. Şi, ori de câte ori, mai târziu, dacă nu puteau să urce în copacii înalţi şi erau prigoniţi în întunecatul haos al junglei, simţindu-se pierduţi în acest haos, altcineva le putea spune: „Amintiţi-vă de stele. Există ordine în lume”. Şi oamenii disperaţi pot experimenta din nou realitatea ordinii prin puterea simbolismului stelelor.

În acelaşi mod un tigru devine un simbol al fricii; o casă solid construită un simbol al protecţiei. Cu alte cuvinte, o situaţie de viaţă care, în experienţa universală mai mică sau mai mare a omenirii, este în mod spontan identificabilă cu calitatea unei anumite stări psiho­logice, devine simbolul acelei stări. Este acea stare exteriorizată ca o imagine simbolică, imaginea fiind mai departe abstractizată la un viitor stadiu de evoluţie, printr-un cuvânt, printr-o propoziţie sau printr-o lucrare de artă.

Ceea ce face din imaginea sau acţiunea dramatică un simbol potrivit este, înainte de toate, faptul că ea constituie o situaţie de întreg. Trebuie experimentată drept „întregul acţiunii”; altfel nu ar elibera în cealaltă persoană o stare psihologică total determinată. Trebuie apoi asociată experienţei trecute a acelei persoane, fie direct, fie cel puţin indirect. Nici un simbol nu este cu adevărat semnificativ pentru cineva care nu a experimentat „întregul acţiunii” pe care acesta o descrie. Un tigru nu este un simbol al fricii pentru cineva care nu a experimentat un tigru, fie direct, fie prin experienţa altor persoane. Cu cât experienţa este mai indirectă, cu atât simbolul este mai puţin semnificativ - deoarece cu atât mai mică trebuie să fie puterea de a trezi starea psihologică cu care este menit să se identifice.

Am spus că toate intuiţiile sunt bazate pe simboluri. Dar astfel, într-un fel diferit, sunt instincte. Un animal se confruntă cu o situaţie şi reacţionează instinctiv la ea. Dacă, în trecut, nu au fost experi­mentate situaţii identice de către specia sa luată ca întreg, nu ar exista o asemenea reacţie. Faptul că situaţia a fost experimentată de multe ori înainte a făcut, din configuraţia elementelor sale constitutive, un simbol. A devenit un semn pentru o stare psihologic-biologică care impune o adaptare imediată. Reacţia instinctivă nu este doar imediată, ci o perfectă adaptare la situaţie a celui care experimentează. Se întâmplă astfel pentru că simbolul are semnificaţie absolută şi deci im­pune în mod absolut,fără nici o rezervă sau pervertire, comportamentul vital sau biologic corespunzător.

Într-o fiinţă umană modernă, din contră, orice situaţie de viaţă este cu greu înzestrată cu semnificaţie absolută de simbol, pentru că omul modern îşi foloseşte mintea analitică într-un asemenea grad încât nu mai poate realiza o situaţie (sau pe el însuşi) ca fiind un întreg. Nu este un întreg în reacţiile sale decât sub tensiunea câtorva sentimente biologice atot-constrângatoare. El nu vede oameni sau situaţii ca întreguri. De aceea el nu le identifică imediat cu nişte „calităţi”, pentru a deveni astfel simboluri. Întrucât nu sunt conştientizate ca simboluri ale calităţilor, deplin experimentate în trecut, ele trebuie analizate pas cu pas. Rezultatul este în cel mai bun caz o reacţie întârziată sau una greşită. Nici instinctul, nici intuiţia, nu analizează un om sau o situaţie pas cu pas, ci ele le înţeleg în totalitate şi dintr-o dată. Ele le văd ca întreg şi le identifică cu una sau cu mai multe calităţi care determină o reacţie corectă.

Indianul american, chiar şi astăzi, reacţionează de obicei spontan faţă de o persoană pe care nu a mai întâlnit-o. Vocea persoanei, calita­tea tăcerii ei sau un ceva indescriptibil devine pentru indian un simbol clar al sinelui real al persoanei respective (adică totalitatea). Şi se comportă conform adevăratei judecăţi - intuiţia. Omul alb, dimpotrivă, nu întâlneşte un străin ca un întreg care întâlneşte alt întreg în mod intuitiv, ci începe să analizeze o trăsătură sau o caracteristică. Şi vede părţi mai mult sau mai puţin asociate, în loc de un întreg simbol semnificativ de calităţi, astfel încât el reacţionează frecvent faţă de străini într-un mod care se dovedeşte greşit.

Intuiţia reprezintă astfel puterea de a citi fiecare întreg ca un simbol al calităţii fundamentale a vieţii. Aceasta înseamnă de fapt a vedea sufletul în orice lucru, totalitatea (calitatea) în orice întreg. Prin instinctele sale, animalul trăieşte într-o lume a simbolurilor înţelese inconştient, care îi forţează funcţiile biologice să reacţioneze în tipare perfecte de comportament. Omul pe deplin intuitiv trăieşte într-o lume de simboluri percepute conştient, într-o lume a sufletelor plină de semnificaţie. Combinaţia tuturor acestor simboluri în orice moment constituie un alt simbol, simbolul-germene al momentului. Acest simbol - germene relevă calitatea semnificativă a acelui suflet omenesc, aşa după cum se vede el însuşi revelat în realizarea momentului.

Din punct de vedere cosmic, fiecare moment al universului poate fi conştientizat ca un simbol cosmic ce revelează calitatea momentului şi sufletul cosmosului - spune-i Dumnezeu dacă vrei. Totuşi, fiecare moment astfel conştientizat este în relaţie cu acela care percepe, aflat pe pământ; şi la limită, cu întregul omenirii.

Deoarece am văzut că fiecare moment este o naştere a nenumărate întreguri, rezultă că, prin legea moştenirii cosmice, calitatea acelui moment determină calitatea fundamentală a întregurilor izvorâte de aici. Şi, după cum revoluţia ordonată a corpurilor celeste reprezintă marele simbol al ordinii naturale şi cosmice, rezultă că tiparul făcut de aceste corpuri celeste în orice moment poate fi luat drept simbolul-rădăcină al totalităţii (individualitate şi destin) al fiecărui întreg născut în acel moment. Calitatea revelată de acel simbol-rădăcină este calitatea acestor întreguri. Dar simbolul-rădăcină (harta natală astrologică) trebuie considerat ca un întreg şi văzut prin facultatea intuiţiei. Intelectul analitic nu are ca efect conştientizarea simbolurilor holistice; şi dacă harta natală înseamnă tot ce este vital şi real, ea poate fi luată doar ca un simbol, deci ca o configuraţie totală, ca un întreg. Totalitatea tiparului celest la naştere şi totalitatea individualităţii şi a destinului nativului sunt identice; şi ambele sunt expresii ale totalităţii din acel moment. În logica intelectuală avem formula: dacă A=B şi B=C, atunci A=C Logica holistică oferă totuşi o semnificaţie diferită simbolului egal (=) faţă de cea intelectuală; o semnificaţie genetică, ca să spunem aşa.

Trebuie să adăugăm acum că revoluţiile Soarelui, planetelor şi stelelor nu sunt singurul material care poate fi folosit ca simboluri pentru o revelaţie intuitivă a sufletului momentului. Teoretic, orice poate servi ca bază pentru simbolism, cu condiţia ca: 1) cel care interpretează să fie capabil să întâmpine fiecare situaţie simbolică ca un întreg, cu totalitatea propriului său sine, deci cu dezvoltarea deplină a intuiţiei; 2) această intuiţie, dacă trebuie comunicată, operează conform principiilor „logicii holistice”; principii care pot fi pe scurt descrise ca ţinând de coerenţa funcţională.

Aceasta se întâmplă acolo unde intelectul îşi găseşte locul potrivit, în comportamentul instinctiv, „coerenţa funcţională” este inconştientă şi biologică. De exemplu, anumite mişcări şi atitudini, atunci când un animal este în călduri, sunt simboluri de stimuli biologici care duc la împerechere. Dar animalul nu poate rata interpretarea corectă, adică cu logică holistică, a semnificaţiei acestor mişcări şi atitudini. Instinctul său ştie cu certitudine ce înseamnă dansul masculului sau zborul femelei, în termenii funcţiei biologice de propagare. În inconştientul său, interpretarea infailibilă este „coerent funcţională* pentru că „mintea” care face interpretarea este în mod absolut una cu principiul vital, cu totalitatea momentului. Primăvara, ca moment al împerecherii, restrânge în mod absolut interpretarea animalului referitoare la simbolurile dansului de împerechere. Animalul realizează perfect momentul. Sufletul momentului şi şinele animalului sunt iden­tice ca semnificaţie. De aceea interpretarea, inconştientă şi instinctivă, nu poate fi falsă.

Dar cu încercarea omului de a avea o realizare intuitivă a des­tinului ori a sinelui său individual din fiecare moment, problema este mai complexă, pentru că o asemenea realizare trebuie să-şi găsească temeiul în mintea conştientă. Şi mintea conştientă (sau funcţia de gândire) nu operează la început cu întreguri, ci cu părţi. Gândirea se dezvoltă din senzaţii eterogene şi separate. Ea raţionalizează senzaţiile sau asociaţiile de senzaţii şi dacă o nouă facultate nu re-energizează mintea, atunci ea lucrează mai întâi cu valori de spaţiu sau cu valori de formă, mai degrabă decât cu valori de timp şi cu principii holistice. A lucra cu ultimele înseamnă a solicita colaborarea sentimentelor care, aşa cum vom vedea mai târziu, reacţionează natural la întregul situaţiilor. Unirea reacţiilor sentimentelor cu gândirea logică conduce mintea la o nouă atitudine sau polarizare. Ea începe să funcţioneze mai degrabă pe bază de întreguri decât de părţi; pe bază de evaluări psihologice mai degrabă decât pe bază de concepte fizice. Devine mai degrabă holistică decât mecanicistă. Încetează a mai fi legată de obiecte materiale şi de obligaţia de a le enumera şi clasifica după caracteristicile lor spaţiale. Se întoarce spre interior după obţinerea acestei eliberări şi începe să „simtă” puterea vie a momentului. Apoi, totalitatea momentului începe să vorbească şi astfel de glasuri sunt simboluri.

Nu contează dacă aceste simboluri sunt vise, viziuni mistice, prevestiri sau „signaturi” oculte. Important este că toate întâlnirile de viaţă devin dotate cu semnificaţie. Omul devine astfel Interpretul şi Văzătorul. El trăieşte într-o lume de suflete, într-o lume de întreguri semnificative, pentru că totalitatea sau holismul operează prin conştiinţa sa. În animal, totalitatea operează prin organismul fiziologic, în omul cu o minte repolarizată, totalitatea operează la nivel psiho-mental - adică conştient. Când operaţiunea devine perfectă, există în interpretările intuitive ale simbolului momentului aceeaşi certitudine ce derivă dintr-o identitate evidentă. Animalul interpretează dansul împerecherii cu certitudine, pentru că a devenit identificat cu stimulul de împerecherea din momentul respectiv. Numai că nu îl cunoaşte. Intuiţia perfectă este de asemenea rezultatul unei identificări (de absolută „simpatie”, cum scrie Bergson) între percepţia întregului individual şi întregul situaţiei percepute. Această identificare se petrece în fiecare moment cu energia formatoare de întreg, faţă de care individul este acum total deschis.

Pentru un asemenea om perfect intuitiv nu este necesar nici un sistem simbolic particular, iar astrologia nu are o valoare specială pentru el. Dar el nu-şi poate comunica intuiţiile celorlalţi. Comunicarea necesită un sistem de interpretare: un set de simboluri ce pot servi drept „punţi” spaţial-mentale între totalitatea momentului şi toţi cei care percep; ea necesită astfel un limbaj. Astrologia este o astfel de limbă, după cum seriile chinezeşti de hexagrame Yi Jing sunt o astfel de limbă. Şi în formarea şi utilizarea unei astfel de limbi există ceea ce am numit logica holistică, şi intră în operare principiul coerenţei funcţionale.

Adevărata temelie a astrologiei este o astfel de logică holistică; şi, după cum am spus deja, nu este o compilaţie de date sau statistici, chiar dacă ultimele pot avea o mare valoare în a ajuta ca formularea interpretărilor abstracte să fie mai concretă şi mai precisă. Această logică holistică, bazată pe percepţia totalităţii materialului utilizat ca elemente simbolice şi coerenţă funcţională, este pentru omul cu adevărat intuitiv la fel de logică ca şi logica intelectuală. Dar nu este atât de rigidă şi de stabilă, cel puţin în aparenţă, pentru că este creativă. Ea reprezintă o funcţie a vieţii care evoluează. Ca şi logica instinctelor, se adaptează la situaţii noi şi la noi niveluri de fiinţare. Este schimbătoare - şi totuşi, într-un fel misterios, neschimbată în esenţă, în toate variantele de formulare.