Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Timpul şi ciclurile

În universul holistic (vorbind în general şi nu neapărat cum îl vede Smuts) timpul este într-adevăr foarte real. Şi realitatea sa trebuie să se identifice foarte mult cu realitatea totalităţii întregurilor. Nu numai timpul real sau durata bergsoniană devine o funcţie a totalităţii întregurilor, dar el intră într-un fel de modalitate meta-cauzală, în „holizarea” oricărui grup de elemente. Sunt implicaţi astfel doi factori; primul, intervalul existenţei independente a oricărui întreg este unit în mod intim cu caracterul totalităţii întregului. Al doilea, calitatea momentului în care grupul a devenit un întreg operativ determina calitatea totalităţii întregului.

Cu alte cuvinte, indiferent dacă un întreg continuă să existe un minut, un an sau un miliard de ani, nu este pur şi simplu o problemă secundară. Intervalul totalităţii nu poate fi izolat de esenţa întregului. Relaţia dintre ele nu este una de cauzalitate, ci una de identitate. Considerată ca entitate particulară, vie, un om este lungimea vieţii sale: prima propoziţie. Un om este momentul asumării puterii de existenţă independentă (prima respiraţie): a doua propoziţie. Acestea sunt postulatele unei „filozofii temporale”.

Totuşi, acestea nu contrazic faptul că omul este întâi de toate o entitate aparţinând speciei umane, apoi unei anumite rase şi grupări fiziologice. Aceste lucruri determină însă caracteristicile spaţiale ale omului: structura sa biologică. Dar un om nu este numai o parte a colectivităţii (punctul de vedere mecanicist). El este un întreg individual (punctul de vedere holistic). Ce caracterizează această totalitate indivi­duală? - momentul primei sale respiraţii şi durata vieţii sale, ambele fiind valori asociate în timp real

Ştiinţa modernă nu are nimic de spus relativ la calitatea totalităţii oricărui întreg; nu are nimic de spus în mod fundamental şi real nici relativ la esenţa timpului. Întregurile sunt creaţii ale timpului. Părţile, ca elemente asociate cauzal, sunt creaţii ale spaţiului. Termenul „creaţii” poate fi luat într-un fel alegoric, însă ideea generală este corectă pentru că relaţia timpului cu întregurile este de tip genetic. Nu înseamnă în mod exact că timpul formează întreguri, ci timpul condiţionează formarea întregurilor. Matematica nu formează fizica, dar ea condiţionează formarea fizicii. Matematica face din fizică un întreg, prin procese de corelare logică a datelor, aşa cum timpul face grupările de elemente operative întreguri, printr-un proces de corelare şi „holizare” a acestor elemente. Acest ultim proces nu este unul logic. În unele cazuri l-am putea numi biologic; dar, într-un sens mai general, el transcende ceea ce numim în mod obişnuit „viaţă”. Poate fi numit ciclologic, pentru că timpul este esenţialmente ciclic în manifestarea sa.

Apare astfel ştiinţa ciclurilor (sau, mai precis, a „ciclicitaţii”). Ciclologia este faţă de ştiinţa întregurilor ceea ce matematica este faţă de ştiinţa modernă a fizicii. Matematica analizează spaţiul; ciclologia analizează timpul - timpul real, timpul vieţii şi al întregului. Prima porneşte de la un punct de vedere strict cauzal, intelectual, extern (în sensul pe care îl dă Smuts) al universului, conceput ca extins într-un continuum abstract spaţiu-timp, în care timpul este interpretat ca o coordonată extra-spaţială. Ultima porneşte de la un punct de vedere sincronic, holistic, intern, al universului conceput ca intens, în timp psiho-biologic ciclic, a cărui unitate poate fi numită „cuanta de durată”, adică „momentul creator”. Momentul este creator în măsura în care liberează puterea necesară formării întregurilor.

Dacă ne referim din nou la ideile lui Smuts şi vedem împreună cu el totalitatea întregului ca fiind identică cu şinele sau sufletul (depinde de definiţiile acestor cuvinte), atunci putem realiza că momentul este creator de sine sau de suflet; că un suflet poate fi determinat în funcţie de momentul in care întregul, din care rezultă adevărata totalitate, apare ca o individualitate care operează independent. Timpul devine astfel matricea universală a „sufletelor individuale”. Fiecare suflet (sau întreg) îşi are momentul de naştere şi ciclul de manifestare, ambele determinându-l în întregime ca suflet - adică ca o totalitate a părţilor, care, în obârşia lor de părţi, se referă la spaţiu. Aceasta se potriveşte bine cu vechiul simbolism mitologic, întrucât Cronos-Saturn este formatorul sufletelor individuale, sinelui individual, personalităţilor sau ego-urilor, potrivit modului în care sunt definiţi aceşti termeni. El este zeul ciclurilor, guvernatorul Epocii de Aur (adică a începutului oricărui ciclu). El este principiul limitării, al graniţelor, al finitului, al cristalizării şi formei. Aceasta pentru că fiecare întreg trebuie în mod necesar să fie finit; pentru că totalitatea implică finitudine, şinele implică limitare şi formă. Totuşi Epoca de Aur este vârsta inocenţei şi a beatitudinii; păcatul şi tragedia vin numai dacă se încearcă să se treacă dincolo de aceste graniţe, în căutarea „infinitului”. Într-una din scrisorile adresate studenţilor săi, Marc Edmund Jones scrie:

„Nu există iluzie care să pericliteze creşterea spirituală a căută­torului ca aceea a ideii că infinitatea este ceva care trebuie căutat şi într-un fel câştigat... Infinitatea este un concept al unei minţi finite, de a ajunge la ceva ce nu este, iar finitudinea este o necesitate pentru realizarea infinităţii, oricât de paradoxal ar părea. Teama este infinită, exact după cum iubirea este infinită. Ura este infinită, deoarece este o minciună sau o capitulare a unui suflet în faţa imoralităţii; însă divinitatea este finită, adică definită. Nemărginirea totală este total necunoscută, întregul definit este cunoscutul absolut. Dumnezeu era finit faţă de Isus -”Tatăl” său. Divinitatea este finită faţă de discipolul care cunoaşte prin legătura spirituală restricţia iniţială a fiinţei sale. Pavel îşi spunea „sclav” al unui stăpân nemuritor şi, în această „legătură spirituală de tip sclavagist”, el devine în acelaşi mod o persona­litate adevărată sau nemuritoare. Realitatea este finită, niciodată infinit câştigată. Căutarea realităţii înseamnă într-adevăr căutarea absolutului finit.”

Aceasta ne duce cu uşurinţă la revoluţia pe care Einstein a realizat-o în domeniul fizicii moderne, declarând universul fără graniţe, dar limitat. De la această afirmaţie matematică, ştiinţa modernă a început să lucreze cu universul luat ca un întreg - şi, de asemenea, cu atomul luat ca un întreg, compus din părţi foarte distincte - ceea ce duce în direcţia holismului. Dar am pune serios sub semnul întrebării câteva din ideile filozofice implicate în teoria generalizată a lui Einstein. Am spune, de exemplu, că spaţiul este nelimitat deoarece spaţiul lucrează cu extensia cauzală a elementelor, a părţilor-care-trebuie-să-fie. Şi nu există limită în ce priveşte numărul posibil şi relaţiile dintre elemente. Însă timpul este limitat pentru că este domeniul formării întregurilor, iar totalitatea sau individualitatea este, prin definiţie, limitată. Timpul, abstract vorbind, este Ciclul. Este „Cercul Totalităţii”, inelul mitologic-astrologic al lui Saturn. Deci, ceea ce face ca spaţiul-timp să fie limitat este factorul timp. Timpul infinit e o absurditate Eternitatea nu înseamnă timp infinit, ci un imens ciclu de timp, sau un eon. Mistic vorbind, este totalitatea oricărui ciclu.

În filozofia gnostică, un Eon nu este doar un ciclu de timp, ci o conştiinţă divină sau o fiinţă cosmică - un întreg cosmic. Aceasta se aplică oricărui ciclu, oricât de mic ar fi. Un moment este un eon, în sensul că este atât o unitate de timp, cât şi un suflet - sau matricea formatoare a unui număr de întreguri care îşi ating apoi totalitatea. Referitor la ceea ce este numit „Sine universal”, acesta nu înseamnă un Sine infinit ci, dimpotrivă, un Sine care atinge starea perfectă în fiecare „cuantă a duratei”, în fiecare clipă: adică întregul care este întreg în şi prin fiecare din cele mai scurte momente, fără nici o pauză imaginabilă în şinele profund. Poate fi cel mai mic din cel mic, sau cel mai vast din cel vast. Dimensiunile nu contează pentru că aparţin domeniului spaţial. Nu contează nici dacă întregul are un număr mic sau foarte mare de părţi. Numărul de părţi sau gradul de extindere în dimensiuni nu aparţine domeniului totalităţii sau timpului, ci iluziei spaţialităţii, iluziei lui plus şi minus, iluziei logicii şi cauzalităţii intelectuale. Fiinţa este un întreg potenţial în fiecare moment. Fiinţa supremă este „Cel care e pe deplin întreg” în fiecare moment, necunoscând dezintegrarea, adică moartea; a cărui durată de timp este atât de plină de totalităţi neîntrerupte, încât este deopotrivă cel mai mic din ce-i mic, şi cel mai vast din ce-i vast.