Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

SECŢIUNEA ÎNTÂI

I. ASTROLOGIA FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU GÂNDIREA MODERNĂ

Poate vreodată astrologia să devină o ştiinţă empirică?

Astrologia, algebra vieţii. O asemenea afirmaţie necesită o explicaţie; şi, pentru a furniza o astfel de explicaţie, vom găsi de cuviinţă să examinăm pe scurt punctele de vedere ale unuia dintre cei mai reprezentativi oameni de ştiinţă moderni referitoare la evoluţia gândirii ştiinţifice de-a lungul veacurilor. Aceste puncte de vedere sunt, în mod particular, semnificative în măsura în care înfăţişează un remarcabil paralelism între evoluţia ştiinţei naturale şi evoluţia gândirii astrologice, aşa cum a fost ea schiţată în ultimul capitol. Pe baza acestui parale­lism va fi mai uşor să se înţeleagă noile dezvoltări ale astrologiei, dezvoltări care - din cauza caracterului lor simbolic şi relaţional - ne conduc la definirea astrologiei-în-devenire drept algebra vieţii. Sir James Jeans notează în cartea sa, Noul temei al ştiinţei:

„Recapitulând istoria eforturilor omului de a înţelege lucrările lumii exterioare, putem distinge trei epoci generale, natura acestora putând fi sugerată de cuvintele: animist, mecanic şi matematic (subl. n).

„Perioada animistă a fost caracterizată de eroarea presupunerilor că evoluţia naturii era guvernată de fanteziile şi pasiunile unor fiinţe vii, mai mult sau mai puţin asemănătoare omului însuşi. Mai înainte ca pruncul să poată face distincţie între obiectele animate şi cele neanimate, îi este dat să treacă printr-o fază de confuzie faţă de cele două... Pentru că personalitatea este conceptul faţă de care are cea mai apropiată şi mai directă experienţă, el începe prin a personifica totul. Deoarece istoria individului este pur şi simplu istoria rasei scrisă cu caractere mici, rasa noastră s-a comportat aproape identic în faza ei embrionară ca şi indivizii într-a lor... În Grecia ioniană, cu şase secole î.Ch., inteligenţa umană a început în mod conştient să se dedice studiului naturii. A simţit foarte puţin dorinţa să-şi sporească cunoaşterea faptică a naturii, aşa că ştiinţa greacă a constat în principal din chestionări şi speculaţii vagi de tipul: de ce lucrurile sunt aşa cum sunt şi nu altfel... Odată cu Galileo, ştiinţa s-a schimbat de la cosmologie la mecanică şi de la speculaţie la experiment. Cel mai simplu mod de a mişca materia neanimată era să o împingi sau să o tragi cu ajutorul efortului muscular. Câtă vreme oamenii au putut să experimenteze doar cu obiecte care erau comparabile sub aspectul mărimii cu propriile lor corpuri, ei au constatat că natura neanimată se comporta ca şi cum piesele sale constitutive îşi exercită împingerile şi tragerile unele asupra altora, ca acelea pe care noi le exercitam asupra lor prin acţiunile muşchilor noştri. Astfel a luat fiinţă ştiinţa meca­nicii. Se presupunea că bucăţi de materie îşi exercită „forţele” unele asupra celorlalte şi aceste forţe erau cauzele mişcării corpurilor respective sau, mai degrabă, a schimbărilor din mişcarea acestora, şi s-a constatat că comportamentul fiecărui obiect era determinat intru totul de eforturile şi tensiunile la care era supus...” (pp. 33-34).

Autorul continuă să discute despre consecinţele punctului de vedere mecanicist al naturii, cum implică acesta determinismul absolut şi felul în care Descartes, pentru a evita unele din aceste implicaţii „a considerat «mintea şi materia» drept «substanţe» complet independente, fiecare existând în virtutea propriei sale naturi, separate una de cealaltă şi având naturi fundamental diferite, încât nu ar fi posibil să interacţioneze”. Totuşi, pentru a arăta corelaţia intimă dintre gândurile noastre şi atomii lumii noastre, Descartes insista, altfel decât a făcut-o Leibnitz mai târziu, asupra faptului că, în prima zi a creaţiei, un Dum­nezeu extrem de binevoitor a aranjat într-un mod miraculos situaţia, în vederea unei perfecte şi neîncetate sincronizări între evenimentele trupeşti şi cele mentale.

Jeans continuă:

„De-a lungul erei mecanice a ştiinţei, oamenii de ştiinţă au continuat pe aceleaşi linii generale. În afara impresiilor înre­gistrate prin simţurile lor, oamenii de ştiinţă au construit o lume de interferenţă a obiectelor pe care le-au crezut reale şi afectate de evenimente de acelaşi fel cu cele apărute în experienţa zilnică. Au descris aceasta ca fiind punctul de vedere „de bun simţ” al ştiinţei şi au definit ştiinţa ca bun simţ organizat... Apoi noile rafinamente ale tehnicii experimentale au adus o nouă cunoaş­tere, care arăta că lucrările naturii nu pot fi explicate pe baza conceptelor familiare vieţii cotidiene... Mecanismul, cu implicaţiile sale, a părăsit schema ştiinţei... Începem să vedem că omul s-a eliberat de eroarea antropomorfică de a-şi imagina că lucrările naturii ar putea fi comparate cu acelea ale propriilor sale fantezii şi capricii (animism), numai pentru a cădea cu capul înainte în cea de-a doua eroare antropomorfică, aceea de a-şi imagina că ele ar putea fi comparate cu lucrările propriilor muşchi şi tendoane (mecanicism)... dacă determinismul a fost de asemenea expulzat din natură este încă o chestiune de dezbătut... Dar faptul că acele cauze particulare care au părut până recent să impună determinismul, au dispărut - aceasta abia dacă poate intra în discuţie” (pag.41-43). 46

Este uşor de observat cum cele trei faze de cunoaştere pe care le menţiona Jeans (animism, mecanicism şi matematism) corespund celor trei faze de gândire astrologică discutate în capitolul precedent: Mecanicismul” ştiinţei nu diferă fundamental de „vitalismul astro­logiei”; „împingerea şi tragerea” primului corespund, în termeni de activitate materială, principiilor „Yang şi Yin din operaţiile vitale. În ambele cazuri un dualism tangibil de forţe este considerat a fi substratul realităţii şi, dacă mecanicismul şi-a avut originea într-o generalizare a acţiunii musculare, atunci vitalismul poate fi într-adevăr identificat cu o generalizare similară a actului de reproducere - unirea organelor masculine cu cele feminine. In noul tip de vitalism astrologie, stelele şi planetele sunt considerate ca magneţi sau unde radio, iar acţiunea electrică, fiind întotdeauna de natură polară, devine noul nume dat „forţei vitale” din gândirea veche.

Al treilea stadiu de gândire este numit de Jeans „matematic”. Principala sa caracteristică constă în aceea că speculaţia matematică pură este văzută a se potrivi perfect cu rezultatele experimentelor din ce în ce mai complexe şi mai rafinate; de fapt, aceasta precede deseori experimentele. Teoriile sunt construite şi matematicianul - asemenea fizicianului care caută un tip de fenomen la care teoria se poate aplica - găseşte şi el unul, neexplicat până atunci, care se potriveşte perfect cu formele pur abstracte. Mai mult, lucrul remarcabil este că unele simboluri - precum literele sau cifrele algebrice sau matematice - sunt considerate a fi capabile să aducă ordine şi succesiune logică în vasta complexitate a fenomenului natural. Cu alte cuvinte, câteva relaţii simbolice (adică formule) sunt considerate suficiente pentru ordonarea multitudinii de evenimente ale lumii într-un şablon, cunoscându-se faptul că omul va dobândi relativa autoritate asupra elementelor naturale prin puterea de anticipare.

Cităm din nou din cartea lui Jeans:

„Einstein a scris (în Introducerea la volumul încotro se îndreaptă ştiinţa?, pag. 13): «Cu fiecare pas important înainte, fizicianul descoperă că legile fundamentale sunt din ce în ce mai simpli­ficate pe măsură ce avansează cercetarea. El este uimit să constate cum ordinea sublimă se manifestă din ceea ce părea să fie haos. Şi aceasta nu poate fi pusă pe seama lucrărilor propriei sale minţi, ci este datorată unei calităţi inerente lumii percepţiei»„. (Această concluzie este contestată de mulţi gânditori. D.R.). D. Weyl a făcut un comentariu similar (Lumea deschisă, pag.41) scriind: «Lucrul frapant nu e acela că există legi naturale, ci faptul că, cu cât analiza înaintează, cu cât detaliile sunt mai subtile, cu cât elementele la care se reduc fenomenele sunt mai fine, cu atât mai simple - şi nu cu atât mai complicate, cum ar fi de aşteptat - devin relaţiile fundamentale şi cu atât mai exact descriu ele apariţiile efective».

Am avut o amplă evidenţă a acestei tendinţe spre simplitate în prezenta carte. Am văzut simpla sinteză a lui Hero asupra celor două legi ale lui Euclid, care se extind gradual până când ajung să cuprindă aproape toate activităţile universului, menţinându-şi totuşi simplitatea originară a formei matematice. Aceasta se referă la recenta «Teorie a câmpului uniform» a lui Einstein, care, dacă dobândeşte succes complet, va rămâne valabilă indiferent de factorii fizici aflaţi în acţiune, astfel încât vom fi capabili să combinăm toate operaţiile naturii într-o singură sinteză: ele vor fi devenit cele mai scurte durate într-un spaţiu cvadri-dimensional curbat (pag. 126).

Natura fenomenală este redusă la o masă de evenimente în continuum-ul cvadri-dimensional, iar aranjamentul acestor evenimente se dovedeşte a fi de un excesiv de simplu gen matematic... Această simplitate... pare să permită o foarte simplă interpretare matematică şi nu alta, deşi, după expresia lui Boyle, matematica este alfabetul limbii în care este scrisă natura. Cuvintele acestei limbi pot fi mentale sau nu, în semnificaţia lor; problema imediat următoare este că nu putem descoperi, nici măcar în alfabet, o realitate diferită ca natură de cea pe care o asociem unui concept mental. Aceste concepte mentale nu sunt de aceeaşi natură cu cea pe care o asociem muncii inginerului, poetului sau moralistului, ci cu cea a cugetătorului care lucrează doar cu gândul pur ca şi materie primă, cu cea a matematici­anului care cercetează... Trei secole de ştiinţă au proiectat idei mecanice asupra naturii, făcând astfel ravagii asupra unei părţi a acesteia... Ştiinţa secolului XX, proiectând asupra naturii ideile matematicii pure, a constatat că i se potrivesc la fel de perfect ca şi pantoful Cenuşăresei”.

Fraza, „proiectând asupra naturii ideile matematicii pure” este semnificativă. Ea arată că în ştiinţe precum fizica sau chimia - şi în general în toate ştiinţele empirice - trebuie avute în vedere trei elemente: 1. fenomene sau date naturale; 2. ideile matematicii pure; 3. un sistem de interpretare sau de „legi”, care îi permit omului să facă profeţii mai mult sau mai puţin exacte asupra fenomenelor naturale viitoare. Acesta este un fapt important căci evidenţiază o deosebire fundamentală între matematică şi ştiinţele empirice. Matematica este utilizată ca un factor integrant în construirea ştiinţelor empirice, în sensul că ultimele sunt aplicaţii ale ideilor matematice. Matematica furnizează forma cunoaşterii; ştiinţele empirice, conţinuturile organizate ale cunoaşterii.

Distincţia este capitală. Pentru că, definind astrologia drept algebra vieţii, o plasăm în categoria gândirii matematice - şi nu în cea a ştiinţelor empirice. Rezultatele unei astfel de concepţii sunt vaste. Cuvântul „algebră” vine de la cuvântul arab „al-jebr” care înseamnă reducerea părţilor la un întreg. Cuvântul Jabara”, din care este derivat, înseamnă „a lega împreună” (Webster). Algebra are deci ca funcţie de bază legarea laolaltă sau corelarea sau integrarea elementelor într-un întreg formulat. Natura acestor elemente poate fi înţeleasă atunci când luăm în considerare definiţia pe care Webster o dă „matematicii”: Ştiinţa care analizează relaţiile existente între cantităţi sau mărimi şi operaţii, precum şi metodele prin care, în concordanţă cu aceste relaţii, cantităţile căutate sunt deductibile din altele, gândite sau presupuse”, într-o astfel de definiţie se disting două puncte importante. Primul: ma­tematica este văzută ca o „ştiinţă” a corelaţiei pure (Bertrand Russell). Al doilea: ceea ce ea corelează sunt „cantităţi sau mărimi şi operaţii”. Algebra este o ramură a matematicii dar, în afară de a corela canti­tăţile, ea lucrează şi cu o categorie de simboluri convenţionale, care pot fi făcute să reprezinte orice element considerat sau relaţiile dintre orice grupuri de elemente.

Conform concepţiei noastre, astrologia este un fel de algebră, în măsura în care lucrează cu elemente simbolice (planete, stele, segmente de spaţiu geocentric, noduri, poziţii progresate etc.) pe care le „leagă laolaltă” într-o formulă ce descrie un întreg viu: nativul. Totuşi, aceste elemente simbolice nu aparţin tărâmului cantităţii ci, dimpotrivă, reprezintă calităţile vieţii universale. Astrologia este astfel un fel de algebră a calităţilor, iar aceste calităţi nu sunt pur şi simplu calităţi senzoriale (cum ar fi alb, albastru, gros, greu, dureros etc.), ci calităţi care se referă la procese vii - indiferent dacă se petrec în plan fiziologic, psihologic sau supra-psihologic.

Vom discuta aceste afirmaţii pas cu pas; la început, însă, este necesar să subliniem ce nu este astrologia, înainte de a putea spune ce este ea în mod fundamental. Cu alte cuvinte, trebuie să arătăm că astrologia nu este o ştiinţă empirică, aşa cum sunt, de exemplu, fizica, chimia sau chiar biologia, zoologia şi istoria. Aceste ştiinţe empirice lucrează cu date experimentale, pe care le organizează utilizând con­cepte matematice formale. Aceste date experimentale sunt percepute senzorial-direct sau prin intermediul instrumentelor ce extind câmpul de percepere senzorială directă. Apoi, printr-un proces cunoscut ca «inducţie ştiinţifică”, sunt stabilite corelaţii între datele care formează bază cunoaşterii exacte empirice.

Inducţia ştiinţifică este postulatul fundamental al ştiinţelor exacte. Ea poate fi formulată în diferite moduri dar, conform lui Bertrand Russel (Analiza materiei, p.167), ea trebuie să conducă la rezultatul că o corelaţie care a fost găsită adevărată într-un număr de cazuri şi nu a fost găsită falsă niciodată, are un anumit grad de probabilitate de a fi întotdeauna adevărată. Această definiţie are o mare importanţă pentru noi, care pretindem că orice corelaţie astrologică pentru care a fost recunoscută o semnificaţie clară „nu a fost niciodată găsită falsă”.

Dar aceasta nu este totul. Problema de a face astrologia „ştiinţifică”, în sensul unei ştiinţe empirice - chiar dacă nu o ştiinţă „exactă” - este implicată, sau mai degrabă crezută, în afirmaţia că planetele sau stelele influenţează efectiv fiinţele individuale prin faptul că ele trimit spre Pământ unde de tip radio, sau raze, care afectează procesele biologice şi psihologice. Chiar dacă aceste „raze” erau descoperite şi ar fi devenit clar că ele acţionează asupra atomilor şi moleculelor de esenţă pământească în moduri precise şi măsurabile, aceasta nu ar fi probat în nici un fel constatările obişnuite ale astrologiei. S-ar fi dezvoltat un tip restrictiv de astrologie natală care ar fi putut pretinde - după secole de cercetare - statutul de ştiinţă experimentală; dar aceasta ar rezolva doar o parte din problemele implicate în suma totală a ideilor astrologice.

Motivul este evident. Să admitem că razele stelare sau planetare produc schimbări fizice şi chimice în substanţa atomilor şi celulelor şi, astfel, sunt capabile să condiţioneze stări psihologice. Mai mult, să presupunem că aceste schimbări se dovedesc a fi măsurabile în baza relaţiei angulare a planetelor (aspecte astrologice) şi sunt influenţate de sectorul orbitei pământului (semn zodiacal) sau de spaţiul geocentric de la naştere (casa) în care se găsesc planetele sau stelele. Aceasta este în sine o ordine enormă. Dar chiar dacă toate acestea ar f: dovedite în mod ştiinţific, următorii factori fundamentali în astrologie ar rămâne cele mai neştiinţifice mistere, după cum putem vedea. De ce ar trebui prima casă să reprezinte probleme care influenţează şinele şi structura corpului; casa a doua, finanţele; casa a şaptea, căsătoria? etc. De ce ar trebui ca anumite planete să „guverneze” anumite semne? Mai mult, cum ar putea „progresiile” să fie explicate ştiinţific? Cum s-ar putea dovedi ştiinţific că distanţa în grade dintre două planete dă (de obicei) numărul de ani dintre naştere şi o împrejurare care este caracterizată de naturile a două planete?

Apoi despre astrologia orară, adică rezolvarea problemelor de viaţă prin interpretarea configuraţiilor spaţiale şi ale planetelor la momentul în care problema apare în mintea cuiva. Astrologii „ştiinţifici” ar putea să nu fie de acord cu astrologia orară şi s-o considere o simplă prezicere a viitorului. Totuşi este uşor de arătat că astrologia natală (studiul hărţilor natale) este un caz special al astrologiei orare; pentru că, aşa după cum Marc Edmund Jones a afirmat, studierea unei hărţi natale reprezintă pur şi simplu răspunsul la întrebarea: „Cum trebuie rezolvată problema vieţii mele?” Cel puţin, aceasta este la fel de logic ca a privi relaţia dintre astrologia orară şi cea natală drept una formulată în termenii: „O hartă orară este harta natală a unei idei”. Se poate prefera ultima interpretare, dar nici la prima nu se poate renunţa prea uşor, iar adevărul chestiunii trebuie într-un fel să includă ambele abordări.

Ar fi inutil să mai adăugăm alte „de ce”-uri la această listă deja lungă. Credem că este evident pentru oricine, după o cugetare limpede a problemei, că încercările de a face din astrologie o ştiinţă empirică exactă, punându-i bazele pe măsurătorile influenţelor şi ale razelor efective sunt, dacă nu condamnate la eşec, cel puţin apte să explice sau să dovedească doar un fragment din întregul corpus de idei care constituie acum şi a constituit întotdeauna astrologia. Orice ar putea descoperi ştiinţa în legătură cu radiaţiile cosmice, nu credem că filozofia astrologiei poate sau ar trebui să fie asemănătoare cu filozofia unei ştiinţei empirice, precum fizica, mecanica sau biologia.

Există totuşi o categorie de ştiinţe întrucâtva diferită, care nu se bazează pe inducţia ştiinţifică exactă şi pe stricta cauzalitate, ci pe cunoaşterea statistică. A. Ritchie-Scott menţionează ca aparţinând aces­tui tip, în lumea practică, „întreaga teorie a asigurării, a rentei viagere, a teoriei moderne a căldurii, a construcţiei centralelor telefonice, a teoriei mendeliene a eredităţii, a studiului de statistică a populaţiei, a analizelor de sânge (hemograme), toate bazate pe Teoria probabilităţii şi cu nimic mai puţin valoroase din această cauză” (Astrologia Americană, iulie 1934).

În afara acestor exemple, este acum binecunoscut faptul că fizica atomică devine din ce în ce mai mult o ştiinţă statistică, mai ales dacă teoriile lui Heisenberg se dovedesc a fi corecte, căci ele „ne oferă un tablou al atomului statistic ale cărui proprietăţi şi calităţi reprezintă media proprietăţilor şi calităţilor tuturor atomilor prezenţi implicaţi în emisia luminii” (Sir James Jeans, op. cit, p.183). Mecanica noului val „lucrează numai cu probabilităţi şi cu grupuri statistice iar deter­minismul ei evident poate fi un alt mod de exprimare a legii valorilor medii. Determinismul poate fi de natură pur statistică, ca cel pe care se bazează firma de asigurări sau banca din Monte Carlo”. Jeans afirmă mai departe:

„Aceasta fiind situaţia, nu există nici un motiv stabilit pentru care determinismul evident al ecuaţiei undei ar trebui să ascundă un nedeterminism complet obiectiv. În problema matematică cunoscută drept „mişcarea haotică”, ne imaginăm că un călător merge douăzeci de mile pe zi, dar fără nici o relaţie cauzală între direcţiile drumurilor sale, în zile succesive - putem, de exemplu, să ne imaginăm că el aruncă un băţ în aer, la întâmplare, în fiecare dimineaţă şi lasă ca direcţia de cădere a acestuia să-i determine direcţia paşilor pentru acea zi. Poate fi, bineînţeles, obţinută o formulă matematică care arată şansa de a se afla, la căderea serii, în mod succesiv, în diferite puncte. Dacă acum reducem unitatea de timp de la o zi la o secundă, astfel încât fiecare pas al său să fie nedeterminat, găsim că probabilităţile propagate în unde sunt ca în ecuaţia lui Schroedinger; propagarea undelor corespunde unui determinism strict, deşi cauza fizică ascunsă este un nedeterminism complet.” (Op. cit, p.255). «Singurul determinism de care fizica modernă este tot timpul sigură, este pur şi simplu de natură statistică. Continuăm să vedem acţiunile vastelor mulţimi de molecule sau de particule în confor­mitate cu determinismul - acesta este, bineînţeles, determinismul pe care noi îl observăm în viaţa de toate zilele, baza aşa numitei legi a uniformităţii naturii. Dar nici un determinism nu a fost până acum descoperit în mişcările indivizilor luaţi separat; dimpotrivă, fenomenele radioactivităţii şi ale radiaţiei sugerează mai degrabă că acestea nu se mişcă după cum sunt împinse sau trase de forţe inexorabile... ele nu sunt controlate de forţe predeterminate, ci doar de legile statistice ale probabilităţii.” (Op. cit, pp. 275-276).

Aceste afirmaţii au o legătură foarte directă cu subiectul astrologiei şi, în plus, îl vor bucura pe cel care crede cu convingere în principiu] liberului arbitru. Deşi subiectul este prea vast pentru a fi discutat aici, trebuie menţionate două puncte fundamentale pentru că ele au o importanţă capitală în orice filozofie serioasă a astrologiei. Primul este că vom găsi întotdeauna, în orice tip de gândire care lucrează cu viaţa, o întrepătrundere fundamentală între valorile individuale şi cele colective. Individul poate fi liber dar acea libertate este legată de câmpul magnetic sau aura colectivităţii de care aparţine - acel „Cerc care nu te lasă să treci de el” al ocultismului oriental. Pe de altă parte, colectivitatea este de asemenea influenţată şi fecundată de activitatea creatoare a membrilor săi, care acţionează ca indivizi şi nu pur şi simplu ca nişte copii ale tiparelor sau sufletului colectiv.

Aceste două elemente, individul şi grupul, trebuie să joace un rol important în orice judecată astrologică; şi aceasta în moduri variate, cu care vom avea de-a face în mod succint de-a lungul studiului nostru. Este bine să menţionăm că nici o hartă natală nu poate fi judecată cu exactitate dacă condiţiile generale ale grupului căruia îi aparţine nativul ca individ sunt necunoscute. Aceasta se referă atât la grupul social (familie, rasă, religie) cât şi la alte grupuri în conştiinţa cărora se creează niveluri de viaţă. Harta natală va revela tendinţe individuale, dar acestea se vor manifesta de fapt pe baza condiţiilor - familie, oraş, naţiune, rasă - în care s-a născut individul. Un copil chinez poate avea exact aceeaşi hartă natală cu a unui european dintr-o familie de înaltă cultură, născut la aceeaşi latitudine; şi este evident că nimeni nu poate deduce cu exactitate, doar din harta natală, ce ar însemna viaţa unui chinez, mai ales dacă acesta se crede a fi un nobil european. Pentru că o viaţă, şi chiar caracterul individului, sunt determinate nu numai de ecuaţia individuală (harta natală) ci şi de grupul în care el se manifestă. Valorile de grup pot fi vag sugerate în hartă, dar numai în măsura în care ele afectează formarea prenatală a individului.

Invalidează cele de mai sus astrologia? Noi credem că nu; dar servesc în a-i defini sfera. O hartă natală ca întreg se referă la individ ca atare (în mod potenţial sau efectiv) şi lucrează cu valori individuale. Dar orice factor astrologie separat - de exemplu poziţia unei planete sau un aspect între două planete - are doar o valoare statistică. Şi de aceea nici un factor astrologie particular nu operează necesar în acelaşi mod foarte clar în toate hărţile natale. El este exact doar din punct de vedere statistic sau, după cum vom vedea, semnificativ din punct de vedere simbolic.

Cuvintele lui Bertrand Russell referitoare la principiul statistic vor aduce o mai mare claritate afirmaţiilor de mai sus:

„S-ar putea crede că media statistică nu este foarte diferită de o regulă cu excepţii, dar aceasta ar fi o greşeală. Statisticile, în mod ideal, sunt legi exacte despre grupuri largi; ele diferă de alte legi numai prin faptul că au de-a face cu grupuri, şi nicidecum cu indivizi. Legile statistice sunt deduse prin inducţie din statistici particulare, după cum alte legi sunt deduse din evenimente individuale particulare.'' (Op. cit, p.191).

Cu alte cuvinte, o ştiinţă nu este mai puţin „ştiinţifică” pentru că lucrează, cu medii statistice mai degrabă decât cu evenimente indivi­duale; doar că trebuie să fie în mod clar privită ca o ştiinţă care lucrează cu grupuri largi şi nu cu indivizi.

De aici, s-ar părea că astrologia ar putea fi considerată o ştiinţă empirică de tip statistic. Dar o asemenea concluzie nu pare a fi pe deplin îndreptăţită. Astrologia poate utiliza metoda statistică pentru a-şi verifica afirmaţiile şi ar face bine să adopte o asemenea tehnică care nu a fost niciodată folosită cu un înalt grad de exactitate ştiinţifică şi pe o scară îndeajuns de largă. Dar a spune aceasta este foarte diferit de a pretinde că astrologia este o adevărată ştiinţă statistică. Statistica poate arăta că, la oamenii celebri, sextilul Soare-Lună apare în 12% din cazuri, în timp ce la oamenii obişnuiţi apare doar în 5% din cazuri (exemplul este dat de matematicianul astrolog francez Paul Choisnard).

Aceasta poate arăta o anumită corelaţie între acel aspect şi „cele­britate” (orice s-ar înţelege prin aceasta). Dar deducţia este mai degrabă neconcludentă. Şi chiar dacă s-ar fi putut dovedi că în 90% din cazurile în care muzicienii talentaţi au o influenţă neptuniană dominantă, sau că cei mai remarcabili soldaţi au Soarele în Berbec etc., ar însemna pur şi simplu că anumite afirmaţii în astrologie sunt coroborate cu cercetarea statistică. Nu s-ar indica nici cum aceste fapte astrologice au fost iniţial descoperite, nici metoda corectă de desco­perire de noi adevăruri astrologice, şi nici de ce aceste afirmaţii sunt corecte. Mai mult, s-ar aplica doar la factori astrologiei singulari, separaţi, şi nu problemei destul de diferite a interpretării unei întregi hărţi natale ca simbol al unui individ.

Cum sunt făcute descoperirile în fizica modernă? Explicaţia clasică este că un fizician observă un fapt care este nou, sau cugetă la punctele slabe ale unei vechi teorii şi formulează o nouă ipoteză, care explică noul fapt sau rezolvă vechea enigmă nerezolvată. Ipoteza este apoi verificată prin testarea tuturor consecinţelor posibile şi devine o teorie acceptată, dacă se potriveşte cu orice fapt cunoscut şi nu este invalidată de nimic. Putem crede că astrologia şi-a aflat originea într-o manieră similară. Un eveniment remarcabil a coincis cu o la fel de remarcabilă conjuncţie planetară. Ipoteza că cele două erau asociate a apărut in mintea unui observator, care a verificat-o cu alte evenimente similare şi, după mai multe generaţii de verificări, această conjuncţie a fost clar considerată ca determinând un anumit eveniment sau, cel puţin, un anumit tip de evenimente.

Dacă astrologia şi-a avut sau nu originea într-o asemenea manieră de abordare, poate fi cu greu confirmat sau infirmat. Dacă însă a fost aşa, atunci pretindem că astrologia a ajuns la un moment în care valoarea sa trebuie sporită la un plan de conştiinţă total diferit, la un alt nivel mental. Pentru aceasta, ea ar trebui să urmeze cursul de dez­voltare pe care, în mod prezumtiv, l-au luat matematica şi geometria. Am putea crede că oamenii au început să gândească numerele în relaţie cu obiectele - două mere, trei pietre etc.; sau triunghiul ca o clasă de obiecte având o anumită formă aparentă. Apoi s-a dezvoltat în mintea omului ideea abstractă de număr, de triunghi - întotdeauna având, totuşi, un fel de fundal concret, neseparat în întregime de experienţa senzorială. În final, a fost atins stadiul modern în care geometria ne-euclidiană şi cele mai înaltele forme de algebră au privat complet numărul şi forma geometrică de orice elemente reprezentative şi le-a redus strict la simboluri logice.

Bertrand Russell spune (op. cit. p. 171.):

„Propoziţiile care formează partea de logică sau care pot fi probate prin logică sunt toate tautologii - adică arată că anumite seturi diferite de simboluri sunt moduri diferite de a spune acelaşi lucru, sau că un set spune o parte din ce spun şi celelalte... Asemenea propoziţii se referă, deci, la simboluri. Le putem cunoaşte vala­bilitatea sau falsitatea fără a studia lumea exterioară, pentru că ele se referă doar la manipulări simbolice... Toate matematicile pure constau în tautologii în sensul de mai sus... Certitudinea noastră referitoare la propoziţiile matematice nu pare a fi analoagă certitudinii că mâine va răsări soarele. Nu înseamnă că ar trebui să fim mai siguri de una decât de cealaltă, deşi probabil că ar trebui să facem aceasta; înseamnă că asigurarea noastră pare a avea o sursă diferită...

Este evident că ori de câte ori este util să ştim că două seturi de simboluri spun acelaşi lucru, aceasta trebuie să fie din cauză că avem o anumită cunoaştere faţă de adevărul sau falsitatea a ceea ce exprimă unul dintre seturi. Deci cunoaşterea logică ar fi total neimportantă dacă ar sta singură; importanţa sa creşte prin combinarea ei cu cunoaşterea unor propoziţii care nu sunt pur logice...

Într-o ştiinţă avansată cum este fizica, rolul jucat de matematica pură constă în a lega diversele generalizări empirice una de cealaltă, astfel încât cele mai generale legi care le înlocuiesc să se bazeze pe un număr cât mai mare de fapte.”