Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

Schimbarea din secolul VI î.Ch.

Apoi omul a început să dezvolte o nouă bază pentru a trăi şi a se cunoaşte ca individ, ca fiinţă liberă; şi o nouă junglă a apărut la un nivel mai înalt, nivelul psiho-mental. Aceasta a însemnat începutul unui nou ciclu al dezvoltării umane, atrăgând după sine o nouă astrologie, o nouă înţelegere a Ordinii, a Cosmosului, a lui Dumnezeu.

Această schimbare majoră a apărut în secolul VI Î.Ch., timpul lui Gautama Buddha, urmat de Lao Tze şi Confucius, ultimul Zoroastru şi Gushapt, Pitagora şi, mai târziu, Platon - pentru a menţiona doar cele mai remarcabile figuri spirituale ale acestui timp critic, care a marcat o schimbare radicală a tuturor valorilor umane. Douăzeci şi cinci de secole mai târziu, umanitatea încearcă să aducă la manifestare actuală şi organică ceea ce, atunci, era o simplă potenţialitate.

Principala semnificaţie a schimbării, din punctul de vedere al acestui studiu, este că accentul, care până atunci fusese pus exclusiv pe problemele fiziologice, a început să fie transferat valorilor psihologice.

Totul înainte de 600 î.Chr. s-a bazat pe „corpul” uman. De atunci, a fost ridicată treptat o nouă temelie şi aproape totul trebuia, mai devreme sau mai târziu, să fie concentrat pe „psihicul” uman - folosind acest termen pentru a reprezenta natura interioară a omului: minte, suflet, diferitele lor activităţi şi funcţii, conştiente sau inconştiente.

În vechime totul era centrat pe corp - inclusiv întreaga spiritualitate. Corpul nu însemna atunci ce înseamnă el acum pentru noi, creştinii. El era vehiculul pur al instinctelor şi al spiritului, dar numai potenţial vehicul al spiritului. Spiritul era adormit în corp şi trebuia trezit, făcut activ - aceasta fiind baza formei pur arhaice a Hatha-Yoga, înainte de sec. VI i.Ch. Această trezire putea fi indusă prin controlul forţei vitale, prin respiraţie, prin posturi şi mişcări rituale - dar şi prin legătura cu procesele cosmice care implicau Soarele, Luna, planetele şi stelele. În Kundalini Yoga omul este înţeles a fi un sistem de centri vitali sau de rotiri de energie care corespund acestor dinamuri - planetele, Soarele şi Luna. În final, forţa vitală este complet transfigurată de căsătoria sa cu spiritul şi cu cele o mie de petale ale florii de lotus, chakra sahasrara; sistemul solar este transcens şi miriadele de stele strălucesc - Crizantema cerurilor, Trandafirul cosmic - în timp ce Nada, sunetul misterului, se aude în Sahasrara, vocea lui Dumnezeu din lăuntrul Stelei Polare.

Cu alte cuvinte, ceea ce Statul chinez trebuia să fie ca întreg, yoghinul caută să realizeze în el însuşi ca individ. Împăratului chinez îi corespundea „Ishvara-în-corp”, „Piatra nestemată în Lotus” a cunoaşterii tibetane. Astrologia însemna aici dezvoltare spirituală practică - dar dezvoltare spirituală prin corp, prin lumea umană făcută perfectă şi cosmică în analogie cu armonia celestă. Ni se pare o greşeală să credem că vechea Kundalini Yoga, ca şi metodele similare de dezvoltare, s-au referit la fapte psihologice - după cum pare să creadă C. G. Jung. Dacă s-au referit, a fost abia după reformele lui Buddha, pentru că atunci haosul lumii se arăta a fi de neînvins prin mijloace în întregime psihologice şi raţionale sau supraraţionale. Şi un nou tip de astrologie a început curând să se dezvolte: astrologia alchimică.

Alchimia, atunci când nu este pervertită sau materializată, este o încercare de a face cu psihicul uman ceea ce împăratul Chinei se presupunea a face ca suprem Conducător al agriculturii şi ca înteme­ietor de Calendar. Scopul ei este de a spori recolta psihologică şi a domestici cireada sălbatică a dorinţelor umane. Yoga lui Patanjali şi practica mentală a lui Buddha lucrau îndeosebi cu procese mentale. „Yoga înseamnă anihilarea modificărilor minţii”, scria Patanjali. Dar alchimia chineză, de-a lungul liniilor continuate de taoişti şi de alchimia europeană de la Geber la Boehme via Paracelsus, lucrează mai ales cu aspectul energetic al psihicului sau, am putea spune, cu natura sufletului omului - purificarea, eliberarea şi fructificarea sa prin „virtutea” lui Christos sau, în alt sens, prin Tao.

În alchimie, „lumea” umană - care trebuie cultivată şi transmutată până când îl produce pe „Fiul lui Dumnezeu”, născutul imaculat, corpul Christic - este simbolizată de metale şi de planete. Procesele de transmutare sunt simbolizate prin „coduri” care sunt, fie serii de simbo­luri extrase din procesele agricole naturale (în China), fie interpretări ale evenimentelor vieţii lui Isus, aşa după cum sunt ele înregistrate în Scripturi şi în alchimia europeană (în special Boehme). Cartea Florii de Aur, tradusă din limba chineză de Richard Wilhelm, ca şi vechiul Yi Jing, vor arăta ce însemnau cele dintâi. Ultimele pot fi studiate în scrierile lui Boehme şi în cele ale alchimiştilor mai vechi.

Folosirea astrologiei în alchimie e în mare măsură simbolică. Dar, într-un sens, astrologia este întotdeauna simbolică când e înţeleasă corespunzător. Totul depinde de ceea ce înseamnă „simbol”. Algebra este de asemenea pur simbolică şi, totuşi, ea şi matematicile superioare au făcut posibilă ştiinţa modernă şi epoca maşinilor. Astrologia este în mod fundamental algebra vieţii. Dar aplicaţiile sale sunt la fel de numeroase pe cât sunt tipurile de viaţă pe care le coordonează şi le integrează, şi cărora le conferă semnificaţia de Ordine.

Vechea astrologie caldeeană era bazată pe principiile de cores­pondenţă - principii pur simbolice. Într-adevăr, chaldeenii credeau că planetele erau corpuri ale zeilor, Universul fiind condus în funcţie de hotărârile lor. Dar aceasta era pur şi simplu o interpretare a simbolis­mului astrologie. Simbolurile erau interpretate ca zei, deoarece conştiinţa omului era fundamental psihologică şi biologică, pentru că lumile sale obiective şi subiective erau încă foarte confuze (neexistând o separare clară intre ce era fiziologic şi ce era psiho-mental), şi pentru că animismul încă avea rădăcini puternice în conştiinţa omului.

Întrucât mintea s-a dezvoltat independent, în special după sec. VI î.Ch., iar gândirea abstractă a început să se separe de temelia sa concretă (viaţa), considerarea astrologiei ca „evaluare biologică cu scop practic” s-a estompat, acesteia conferindu-i-se statutul de „cunoaştere pură”, de „ştiinţă pură”. Apoi a devenit astronomie. Lucrul acesta, după cum sublinia M. Berthelot, s-a întâmplat mai ales în Chaldeea, în timp ce în Egipt caracteristică a fost transformarea magiei ceremoniale în etică spirituală. În China, vechea interpretare agrariană a făcut loc uneia etico-sociale. În India, ceea ce se referea de regulă la corp şi la forţa vitală a acestuia (evadarea din jungla simţurilor printr-un proces de detaşare şi de unificare a energiilor) a ajuns să fie aplicat minţii. În Grecia, vechea religie orfică s-a transmutat în pitagoreanism.

În fiecare caz, ceea ce a apărut era o schimbare de nivel, o schimbare de interpretare. Dumnezeul personal devenea (doar în mod teoretic şi potenţial) o Lege impersonală sau un Principiu de Ordine, exact după cum în democraţia americană originară vedem cum ideea de regalitate face loc aceleia de Constituţie inviolabilă. În acelaşi timp şi pentru aceleaşi motive, principiul legăturii de sânge, care reprezenta singura legătura valabilă a unei umanităţi centrate pe nivelul fiziologic, începea să fie provocată de un nou tip de relaţie umană - frăţia spirituală, care includea bărbaţi (şi din când in când femei) de diferite rase şi sânge. Asistăm astfel la Sangha buddhistă, la societatea pitagoreică, la frăţiile gnostice (de unde şi ordinele monastice catolice) şi, în final, la frăţii precum cele ale druzilor de pe muntele Liban (alcătuite la origine din mistici de toate neamurile).

Din păcate”, dar în mod natural, o astfel de schimbare extraordi­nară de nivel nu a putut fi operativă pentru mase. Lucrul tragic este că până şi elitele omenirii au eşuat în a vieţui la potenţialitatea viziunii arătate de marii învăţători ai secolului VI î.Ch.; cele cinci sau mai multe secole care au urmat sunt povestea eşecului relativ al omenirii de a se adapta la un nou nivel de vieţuire. Indiferent că este vorba de China sau India, Grecia sau Persia, rezultatul a fost acelaşi, profun­zimea atinsă variind, bineînţeles, cu fiecare civilizaţie.

În Grecia, mintea s-a transformat într-un intelect pur şi simplu abstract, înţelepciunea în sofism. Individualismul s-a dezvoltat într-o manieră neechilibrată şi umanitatea a intrat într-o fază de haos psihologic, având drept rezultat dezechilibru fiziologic, senzualitate, perversiune etc. Aceasta a condus, ca reacţie, la creştinismul popular, iar în India la mişcarea Bhakti şi la buddhismul Mahayana. O ade­vărată revărsare psihologică s-a împotrivit minţii, iar religiile bazate pe sentimente şi iubire, religiile devoţionale şi pasionale, au cuprins lumea.

Între timp, astrologia a experimentat o adâncă transformare. A încetat să fie vitală şi necesară colectivităţilor ca principiu de ordine, pentru că dominaţia din ce în ce mai mare a principiului intelectual, raţional i-a permis omului să-şi proiecteze în mod speculativ propria sa ordine în lume. Dar, şi acesta este punctul important, ordinea raţională a intelectului este de o calitate diferită de cea a ordinii biologice. Intelectul este doar un instrument care îl ajută pe om să-şi ridice conştiinţa de la nivelul fiziologic la cel psiho-mental. El nu poate umple o viaţă omenească cu semnificaţie vitală. El creează un tip separativ de individualism bazat pe analiză şi nu pe sinteză. Or, toată viaţa este sinteză. Deoarece indivizii deveneau din ce în ce mai importanţi, astrologia a început să furnizeze provizii acestora şi fricilor lor. Apoi a urmat un lung ciclu de degenerare exterioară. A început treptat, la suprafaţă, ca simplă prezicere a viitorului - în timp ce stadiile mai adânci ale astrologiei au renăscut, după cum am spus, ca fundament al alchimiei.

Punctul de cotitură a venit, probabil, ca idei astrologice născute în Chaldeea şi revărsate spre vest; la început „prin înţeleptul Berosus care a întemeiat o şcoală, către 640 î.Ch., în insula Cos şi prin Thales din Milet (639-548) şi elevii săi” (conform Enciclopedia Britannica, Istoria astronomiei); şi, chiar mai clar, pe la mijlocul sec. IV î.Ch. (conform lui Bouche-Leclerq şi a altora). În timp ce în Chaldeea, ca şi în China, astrologia era în principal o chestiune ce preocupa comunitatea sau statul, cu regele drept centru şi principiu călăuzitor al statului, în Grecia şi, mai târziu, la Roma, s-a dezvoltat practica întocmirii horoscoapelor individuale. Astrologia a căzut în mâinile oamenilor orientaţi comercial, care au devenit rapid cunoscuţi ca şarlatani. La Roma, aceştia erau numiţi la început „mathematici” şi apoi „chaldeeni” şi, exact ca in timpurile moderne, această practică a fost atât de mult asociată cu înşelătoria şi sminteala, încât uneori împăraţii erau obligaţi să pună capăt, prin edicte imperiale, acestui tip de afacere.

În vechea Indie orice comunitate sătească avea un astrolog oficial şi se pare că una din funcţiile lui era să întocmească horoscopul noilor născuţi din castele superioare. Dar, în acest caz, practica avea o sem­nificaţie ritualică, fiziologică sau biologică, deoarece căsătoriile erau deseori realizate prin compararea hărţilor natale, ba chiar şi viaţa matrimonială era considerată a fi reglată de stele. Cu alte cuvinte, găsim aici operând din nou un tip biologic de individualism. Corpurile indivizilor (din castele superioare) trebuiau să fie „cultivate” sau, de fapt, educate astfel ca ele să poată deveni instrumente perfecte pentru eliberarea spiritului. Puritatea rasială era o expresie a aceluiaşi ideal; şi acesta a fost constrâns de circumstanţe, pentru că sângele arian a trebuit să fie conservat cu grijă căci, altfel, masa covârşitoare de sânge ne-arian din India ar fi corupt tipul de rasă. Aceasta ar fi însemnat haos psihologic.

Astfel, astrologia a servit din nou ca mijloc de a aduce, sau păstra, ordinea biologică; ca un mijloc de apărare împotriva naturii elementare şi ca o tehnică de „domesticire” a naturii, adică natura conformă tiparului celest reprezentat de Manu, marele Strămoş divin. O astfel de problemă biologică apare ori de câte ori o rasă mai mult sau mai puţin nomadă şi trăind la înălţimi, invadează câmpiile unde umanitatea a ajuns decadentă.

Nu există totuşi probe că individualizarea astrologiei şi utilizarea sa în scopuri personale în Grecia şi Roma a avut o fază fiziologică similară. Ar fi putut exista un tip arhaic de astrologie greacă legată de misterele orfice, după cum există arhaica astrologie egipteană legată de ceremonialul magic; dar, după ştiinţa noastră, nu s-au păstrat urme ale acesteia. Este evident totuşi că Pitagora a folosit astrologia în relaţie cu muzica - şi acolo ar trebui, probabil, să căutam originea astrologiei etico-psihologice-alchimice de mai târziu.

Un asemenea tip de astrologie - care trebuie să fie clar diferenţiat de tipul la care se referă Ptolemeu - este o încercare de a aduce un fel de ordine psihologică în natura interioară a oamenilor care nu au fost echilibraţi de noul accent pe care civilizaţia greacă (şi manifestările similare din Orient) l-a pus pe intelect. Este adevărat că Grecia clasică a pus accentul şi pe frumuseţea fizică a formei corporale, însă cultul grec al corpului era estetic, nicidecum biologic sau „ocult” în sensul dat de yoga hindusă timpurie. Grecii au divinizat forma şi proporţia, nu viaţa organică. Ei erau ideologi şi, finalmente, esteticieni.

Era impactul acelei ideologii, necunoscute anterior, care lucrează cu ordine, formă, măsură, ca abstracţiuni valabile în propriul lor plan mental, fără necesitatea unei temelii şi chiar a unui context fiziologic ce a zguduit lumea umană şi a distrus semnificaţia vitală a astrologiei. Astrologia a descoperit ordinea existentă în sfera fenomenului biologic. Ea reprezenta promisiunea inerentă naturii - exterioare sau interioare - că aparentul haos al energiilor naturale poate fi reabsorbit în cosmos; că, în consecinţă, previziunea bazată pe lege este posibilă; că viitorul viu poate fi dedus din trecutul viu. Acum oamenii începeau să lucreze cu ordinea abstractă; nu cu cosmosul din interiorul naturii, cu cosmosul viu ca până acum, ci cu tipare ideologice, cu logică.

Logica greacă a ucis semnificaţia astrologiei fiziologice. Dacă omul ar fi putut să-şi realizeze propria ordine în mod abstract şi să-şi satis­facă în acest fel dorul interior pentru siguranţă, nu ar mai fi existat valoare vitală în încercarea de a căuta, în mod dureros, ordinea din cadrul naturii exterioare. Omul putea să comande ordinea. Putea să o proiecteze în afară - ceea ce înseamnă esteticism -, afară din propriul său sine, afară din propriul său sine mental. El putea construi din nou lumea din idei. Ce revoluţie incredibilă! Înainte de acest timp, ideile erau pur şi simplu elemente de legătură între fenomene naturale percepute în mod concret. Acum ele trebuiau să trăiască în propria lor lume, o lume în care omul putea de asemenea locui departe de tărâmul haosului natural şi al fricii biologice.

O asemenea concepţie a transformat întreaga perspectivă umană într-un mod foarte dificil de înţeles pentru noi, oamenii moderni, cu atât mai mult cu cât majoritatea cunoştinţelor noastre despre epocile arhaice a fost rescrisă sau consemnată pentru prima dată abia după secolul VI i.Ch.

Dacă ordinea exista într-o lume arhetipală exterioară lumii naturii biologice, atunci lucrul de făcut era, bineînţeles, de a o da la o parte pe ultima împreună cu fricile ei, şi de a intra pe tărâmul binecuvântat. Buddhiştii au încercat să facă aceasta prin meditaţie, prin separarea de viaţa fiziologică, şi printr-o profundă mentalizare a corpului. Era ceva destul de diferit de yoga „arhaică”, care încerca să trezească spiritul vital din corp, să-l elibereze din legătura simţurilor şi din febra Junglei” şi să-l integreze într-o perfectă unitate cu „Dumnezeul care sălăşluieşte în Steaua Polară” - cum gândeau chinezii. Grecii căutau o evadare din tragica lume a naturii şi a destinului său pasional prin gândire pură, contemplare estetică pură şi „iubire” platonică.

În final, când aceste tipuri de evadări şi-au găsit sfârşitul în raţio­nament şi sofistică, sau în egoismul absolut al unei false nirvana, s-a instalat o puternică reacţie psihologică şi s-au ridicat religiile bazate pe sentimente: idealul boddhisattvic de compasiune, sau în India şi Persia idealul bnakti de iubire - atât de personal în extazul său ca să fie exprimat în simboluri luate din cea mai senzuală pasiune; sau idealul creştin de caritate, sacrificiu şi martiriu. Aceste religii presupuneau, de asemenea, o lume eliberată de suferinţe şi frici (acum devenite „păcate”) de natură pământeană; dar această lume putea fi atinsă doar după moarte. Era „cealaltă lume” şi intrarea era păzită de Biserică, fără de care omul nu-şi putea găsi scăparea în confruntarea cu un tărâm de frică şi haos încă şi mai oribil - iadul. Este adevărat că religiile arhaice au imaginat adeseori o lume a zeilor la care muritorii puteau fi admişi după moarte, dar semnificaţia acestei lumi era total diferită din punct de vedere psihologic de aceea a „celeilalte lumi” creştine, pentru că ultima dădea un înţeles peiorativ şi păcătos la orice era legat de natura fizio-biologică.

Apoi credinţa, supunerea oarbă, iubirea, au devenit exaltate; exaltate împotriva trăirii natural-biologice. Astfel a început lunga poveste a reprimărilor, divorţul spiritului de carne. Oamenii au pierdut ordinea solidă a instinctelor naturale fiind incapabili, deocamdată, să atingă altă soliditate, aceea a unei mai înalte ordini de viaţă la nivel psiho-mental. De aceea ei s-au văzut locuind într-un tărâm intermediar, populat de consecinţele reprimărilor, negărilor, sentimentelor contra­dictorii şi sofismului intelectual - într-adevăr, o junglă psihologică. În această junglă, ca în orice junglă, există frică. O populau creaturi monstruoase, forţe ale răului; nu mai erau creaturi fiziologice legate de elemente terestre, ci produse ale păcatelor, autodecepţiilor şi foametei biologice.

De aici a apărut un tip psihologic de animism. Este adevărat că Biserica oferea ordine şi siguranţă acelora care intrau pe tărâmul ei, dar câte mănăstiri au ţinut cu adevărat jungla la distanţă?

Totuşi Biserica reprezenta un refugiu, un simbol al posibilităţii unei lumi divine spre care doar ea singură conducea. Şi, de aceea, Biserica a luat locul astrologiei. A făcut aceasta cu multe sărbători şi ceremonii stabilite în mare ordine de-a lungul anului - copiind de fapt vechile sărbători biologice bazate pe astrologia erei arhaice. A făcut aceasta pentru copiii ei devotaţi, prin liturghii zilnice, rugăciuni şi slujbe care durau zile şi nopţi. Toate aceste ceremonii bisericeşti reprezentau anul creştin, zodiacul creştin (locuit acum de sfinţi şi de arhangheli), ordinea cosmică creştină. Atenţia acordată acestor ceremonii ţinea jungla departe de suflet. Dar aceasta era tot astrologie, însă sub un alt veşmânt! Astrologie fără nume. Roata zodiacului a fost înlocuită de un sistem de permutări de patru elemente: cald, rece, uscat, umed - nu ca în cazul Yi Jing-ului chinezesc. Acestor permutări le corespundeau numeroase sărbători ale anului, unele liturghii le erau destinate, şi lor le erau alăturate, ca ilustraţii simbolice, episoade din Evanghelii.⁹ Boehme a extins acelaşi sistem, folosind alchimia drept bază - nu diferită de aceea a taoiştilor chinezi.

Astrologia kabbalistică

În Evul Mediu (în special după secolul XI) s-a produs, totuşi, o mare reînnoire a ideilor astrologice propriu-zise care, în timp ce erau repudiate şi combătute de Biserica, ajungeau să controleze din ce în ce mai mult minţile acelei perioade. Această astrologie era rezultatul „animismului psihologic” deja menţionat şi poate fi în general caracterizată prin termenul kabbalistică. Era legată în mod foarte clar de diferite forme de magie rituală şi ajungea în Europa îndeosebi prin Spania şi centrele de cultură arabă, în special Fez din Maroc.

Originea acestei tendinţe a astrologiei, în mod esenţial magice, pare să fi fost o mixtură de tradiţii egiptene şi iudaice. Cărţile lui Hermes Trismegistus¹⁰, adevărat compendiu de gnosticism egiptean, constituiau în parte un fundament al acesteia, la care se adăuga şi un mare număr de tradiţii orale descinzând probabil din vechile mistere babiloniene şi greceşti. In orice caz, găsim acolo o mixtură mai degrabă curioasă de elemente, din care multe nu sunt în totalitate fericite. Ceea ce a fost odată o funcţie vitală în societatea arhaică, apărea, după marea transformare psihologică a umanităţii, ca o funcţie inferioară (pentru a folosi terminologia lui Jung). Era vechea idee magică de animism, transferată tărâmului astral haotic, pe care psihicul colectiv al Evului Mediu era atât de clar centrat. Astfel, elementul frică era puternic prezent. Magicianul foloseşte o sabie pentru a combate spiritele rele, se protejează prin cercuri magice. Totuşi, frica este deseori în inima lui şi astfel uşa e deschisă spre dezintegrare psihologică - a se vedea ororile magiei rituale în Europa, chiar şi astăzi. Asemenea tipuri de magie, pure sau impure, au folosit astrologia în mod consistent. Conform ideilor kabbalistice, universul constă în zece sfere concentrice, fiecare sferă fiind sub influenţa unuia din cei Zece Sephiroth sau emanaţii ale absolutului. Aceste sfere erau în ordine:

Primul mobil

Sfera zodiacului

Sfera lui Saturn

Sfera lui Jupiter

Sfera lui Marte

Sfera Soarelui

Sfera lui Venus

Sfera lui Mercur

Sfera Lunii

Sfera mundană

Fiecare din sferele planetare guverna o anumită secţiune a problemelor umane şi omul care dorea să reuşească în aceste probleme trebuia să cunoască simbolurile mistice ale planetei guvernatoare, precum şi numele şi atribuţiile geniilor care operau (cf. E. Y. Pilcher, Două farmece planetare kabbalistice, Societatea de Arheologie Biblică, 1906). Se foloseau de asemenea careuri magice şi talismane pentru a proteja funcţiile spiritelor sau influenţa sferelor planetare.

Ce se presupunea a fi aceste genii deducem din următorul extras:

„Crearea Vieţii de către Soare este tot aşa de continuă ca şi lumina sa. Nimic nu o opreşte sau o limitează. In jurul său, ca o armată de sateliţi, sunt nenumărate corpuri de genii. Acestea sălăşluiesc în vecinătatea Nemuritorilor şi de acolo veghează asupra lucrurilor umane. Ele îndeplinesc voinţa zeilor prin inter­mediul furtunilor, vijeliilor, incendiilor şi cutremurelor, ca şi a foametei şi războaielor, pentru pedepsirea lipsei de pietate... sub ordinele Soarelui este corul Geniilor, sau mai degrabă corurile, pentru că acestea sunt multe şi diferite şi numărul lor corespunde cu cel al stelelor. Fiecare stea are geniile ei, bune sau rele, prin natura sau, mai degrabă, prin modul lor de operare, pentru că ope­rarea este esenţa geniilor... Toate aceste genii conduc problemele mundane, ele zdruncină şi răstoarnă constituţia Statelor şi a indivizilor, ele îşi imprimă chipul în sufletele noastre, ele sunt prezente în nervii noştri, în măduva, venele, arterele şi substanţa noastră cerebrală. Ele se schimbă perpetuu, nu întotdeauna în mod identic, dar rotindu-se în cercuri. Prin intermediul corpului, ele penetrează două părţi ale sufletului, astfel că acesta poate primi de la fiecare amprenta propriei sale energii. Dar partea înţeleaptă a sufletului nu este expusă acţiunii geniilor. Aceasta este hărăzită întâmpinării lui Dumnezeu, care o iluminează cu o rază de soare. Cei care sunt astfel iluminaţi sunt puţini la număr şi de ei geniile nu se ating; pentru că nici geniile, nici zeii, nu au nici o putere în prezenţa unei singure raze a lui Dumnezeu, însă toţi ceilalţi oameni, atât ca suflet cât şi corp, sunt conduşi de genii care le despart unul de celălalt şi ale căror operaţii le influenţează pe fiecare.”

(Hermes Trismegistus, citat din Doctrina secretă, I, p.294)

Avem aici o atitudine tipică, probabil de linie brahmanică, conform căreia natura este concepută din punct de vedere animist ca fiind ceva rău, ceva din care omul trebuie să evadeze (din cauza calităţii sale schimbătoare, nehotărâte, monstruos prolifice şi imorale). Există o parte a sufletului prin care omul îl poate contacta pe Acela care este permanent, fără însuşiri, fără limită - Şinele. Odată ce contactul este permanent stabilit, omul se află în siguranţă. Jungla devine inofensivă. Geniile, bune sau rele, nu mai pot seduce, înşela sau ataca omul. El devine un Iluminat.

Kabbalistul, pe de altă parte, urmărea de regulă o altă tactică. Sarcina lui era să stăpânească aceste forţe „astrale”. El era magicianul junglei. Prin îmblânzire (prin sacrificii fiziologice şi psihologice) sau prin poruncă (folosind o cunoaştere a numelor şi Signaturilor geniilor) el aservea natura voinţei sale. Aceasta este, bineînţeles, exact ceea ce face şi inginerul modern. Ultimul nu poate avea decât dispreţ faţă de magi­cian - dar faptul că cele două atitudini fundamentale sunt aceleaşi, rămâne. Formulele chimiştilor reprezintă signaturile elementelor derivând dintr-un proces de analiză intelectuală, în timp ce hieroglifele kabbaliştilor sunt rezultatul unui proces de identificare psihologică.

Dar ce este încă şi mai important, rezultatele atinse de cei care controlează forţele naturii sunt în final similare. Magicianul poruncea geniilor, dar curând devenea sclavul lor. El trebuia să le hrănească cu propriul său suflet. Creaturile sale îl devorau. Şi astăzi societate noastră, alcătuită din ingineri activi sau potenţiali, a devenit în mod evident sclava maşinilor sale, a tuturor intermediarilor şi agenţilor cu ajutorul cărora comandă elementele. O astfel de analogie este, bineînţeles, de neconceput pentru majoritatea oamenilor; dar dacă se realizează scindarea care a apărut de atâtea secole între lumea fizică, condusă de intelect, şi lumea psihicului - lăsată într-o stare de haos care aminteşte de jungla primitivă, în ciuda sau datorită sistemelor şi codurilor morale de comportament - atunci se pot vedea toate lucrurile în relaţia lor propriu-zisă. Ştiinţa modernă aparţine unei părţi a prăpastiei, iar aşa numitele sisteme oculte şi ezoterice, plus psihanaliza modernă şi derivatele sale, celeilalte.