Dane Rudhyar Astrologia personalităţii

parte a naturii universale şi devine un întreg cosmic.

Aceasta explică de ce în vechime filozofia vitalistă considera pămân­tul ca microcosmos, iar în timpurile moderne alchimia, contrapartea sa, consideră omul ca microcosmos. Înainte de secolul VI Î.Ch., omul nu era de fapt un microcosmos, ci doar, într-un anumit sens, rodul pământului. Chiar şi aşa, puţini oameni sunt într-adevăr microcosmosuri! Dar de când omul a găsit în el însuşi, independent de natură, propriul său principiu de Ordine, propria sa Măsură şi Proporţie, Ideea, Dumnezeul din interior, el poate fi considerat, cel puţin generic, un microcosmos.

„Pentru a înţelege corect semnificaţia cuvintelor alchimie şi astrologie este necesar să se înţeleagă şi să se realizeze relaţia intimă şi identitatea dintre Microcosmos şi Macrocosmos precum şi interacţiunea lor reciprocă. Toate puterile universului sunt, în mod potenţial, conţinute în om şi în corpul său fizic, şi toate organele sale nu sunt altceva decât produse şi reprezentări ale puterilor Naturii... dacă am „mana” în constituţia mea, pot atrage „mana” din cer. „Saturn” nu este doar pe cer, ci şi adânc în pământ şi în ocean. Ce este „Venus”, dacă nu „Artemisa” care creşte în grădina ta? Ce este „fier”, dacă nu „Marte”? Adică Venus şi Artemisa sunt ambele manifestări ale aceleiaşi cauze. Ce este corpul uman, dacă nu o constelaţie ale aceloraşi puteri care au format stelele în cer? Cel care ştie ce înseamnă fierul, ştie şi atributele lui Marte. Cel care cunoaşte pe Marte, ştie şi calităţile fierului. Ce ar fi devenit inima ta dacă nu ar fi existat Soare în univers? La ce ar fi folosit vasa spermatica din corpul tău dacă nu ar fi existat Venus? A înţelege elementele invizibile, pentru a le atrage prin corespondenţele lor materiale, pentru a le controla, purifica şi transforma prin puterea vie a Spiritului - aceasta este adevărata alchimie.” (Franz Hartmann, Paracelsus, pp.287-288)

Următorul citat arată, chiar mai mult decât precedentul, diferenţa dintre astrologia vitalistă şi cea alchimistă (în sens modern) pentru că, în aceasta, însuşi Paracelsus, una dintre cele mai mari figuri ale istoriei europene, denunţa atitudinea populară faţă de astrologie - atitudine care, şi astăzi, este în mare măsură aceeaşi şi care era la fel şi în ultima perioadă a lumii greco-latine:

„Nimănui n-ar trebui să-i pese de cursul lui Saturn: nu scurtează şi nici nu lungeşte viaţa nimănui. Dacă Marte este feroce, nu înseamnă că Nero era copilul său: şi deşi Marte şi Nero au avut poate aceleaşi calităţi, nu le-au luat unul de la altul. Există o veche zicală care spune că «un om înţelept poate conduce stelele» şi eu cred în aceasta - nu în sensul în care îl daţi voi, ci în propriul meu sens. Stelele nu forţează nimic în noi din ceea ce noi nu dorim să luăm; nu ne împing spre nimic din ceea ce noi nu dorim. Ele sunt libere pentru ele însele şi noi suntem liberi pentru noi înşine. Credeţi că un om are mai mult succes in dobân­direa cunoaşterii, altul în dobândirea puterii... şi credeţi că aceasta este cauzată de stele; dar eu cred că raţiunea trebuie să fie aceea că un om este mai apt decât altul să obţină şi să păstreze anumite lucruri şi această aptitudine vine de la spirit. Este absurd să credem că stelele pot face un om. Orice poate face o stea, putem să facem şi noi înşine, pentru că înţelepciunea care ne vine de la Dumnezeu copleşeşte cerurile şi regulile asupra stelelor... sufletul omului este alcătuit din aceleaşi elemente ca şi stelele; dar aşa cum înţelepciunea celui Suprem rânduieşte mişcările stelelor, tot astfel mintea omului guvernează influenţele care se rotesc şi circulă în sufletul său.

Influenţele planetare se extind prin întreaga Natură şi omul atrage calităţi otrăvitoare de la lună, de la stele şi de la alte lucruri; dar luna şi stelele şi alte lucruri atrag de asemenea influenţe rele de la om şi le redistribuie prin razele lor, pentru că natura este un întreg indivizibil ale cărui părţi sunt legate în mod intim... soarele şi stelele atrag ceva de la noi şi noi atragem ceva de la ele, deoarece corpurile noastre astrale sunt în simpatie cu stelele iar stelele sunt în simpatie cu corpurile noastre astrale; şi la fel este cazul corpurilor astrale ale tuturor celorlalte obiecte.” (Franz Hartmann, Paracelsus, p.309).

Citatul exprimă clar ideea perfectei corespondenţe între macro-cosmos, al cărui principiu de ordine este „Dumnezeu” şi microcosmos, al cărui principiu de ordine este „raţiunea” sau „Dumnezeul din interiorul omului”. Substanţa vitală care circulă şi diferenţiază atât în interiorul macrocosmosului cât şi în interiorul microcosmosului este una şi aceeaşi. Lumina este aceeaşi, indiferent dacă străluceşte ca Soare sau stele, sau ca centre radiante în interiorul organismului psiho-mental al omului - odată ce ultimul este construit printr-un lung proces de integrare psihologică. Aceasta reprezintă Marea Operă a adevăraţilor alchimişti, procesul de „individuaţie” care este scopul operei psihologice a lui C.G. Jung, naşterea „Dumnezeului Viu” despre care vorbeşte misticul contemporan Bo Yin Ra, urmând tradiţia lui Meister Eckhart şi a lui Boehme.

Între timp, bineînţeles, de-a lungul secolelor care au condus Evul Mediu spre Renaştere şi mai încolo spre zilele noastre, astrologia, aşa cum lumea greco-latină ne-a transmis-o prin Ptolemeu, înflorea pe la curţile regale, printre negustorii dornici să-şi sporească averea şi pe oriunde rătăcea avida curiozitate a omului de a cunoaşte viitorul - ca o evadare de la realizarea prezentului! Ori de câte ori un astrolog reuşea să prevadă moarte, naştere sau calamitate el devenea faimos, un favorit al regilor; dar când profeţiile sale eşuau, cădea în dizgraţie. Nostradamus, medicul regelui Henric al II-lea al Franţei şi favoritul Caterinei de Medici, William Lilly, născut în 1602 şi elevul său, John Gadbury, care a murit în 1691, şi mulţi alţii ale căror nume pot fi găsite în diferite lucrări de astrologie, continuă tradiţia ptolemeică, adăugând câte ceva, pe ici pe colo, dar fără mare importanţă.

Astrologia europeană „clasică” este o renaştere spirituală lipsită de viaţă a intelectualismului greco-latin - aşa cum este, practic, tot clasicismul european. Întregul progres al umanităţii este concentrat asupra purei analize intelectuale şi experimentului fizic „ştiinţific”. Vitalitatea care era în astrologie este acum centrată în astronomie. Raţiunea omului se joacă în a se recunoaşte în lumea exterioară pe care o fabrică în propria sa reprezentare, exact după cum senzitivitatea psihică a omului primitiv se proiecta pe ea însăşi într-o lume fabricată de propria sa reprezentare şi populată cu „spirite” şi zeităţi cu stări umane. Recent, electricitatea şi radioactivitatea au rupt vraja şi au condus omul la surprinzătoarele concepte ale fizicii secolului XX, la teoria relativităţii a lui Einstein, la cuante şi la principiul de nedeter­minare al lui Heisenberg. Aceasta înseamnă naşterea unei noi lumi a gândirii, larg deschisă Inefabilului sau Incognoscibilului, pe care ultimele secole au sperat să-l ucidă cu sabia magică a minţii. Această nouă lume solicită astrologiei responsabilitate.

Astrologia trebuie să renască şi să lucreze din nou pentru lumea modernă, făcută haotică de un fals individualism şi de deschiderea bruscă a zăgazurilor, având ca sarcină integrarea practică, care a fost întotdeauna propria sa sarcină. Oriunde mişcările corelate ale Soarelui, Lunii, planetelor şi stelelor sunt folosite pentru a aduce ordine în confuzia lumii noastre cotidiene - acolo este astrologie. Tipul şi gama de fenomene ale naturii pe care astrologia le corelează, le interpretează şi le face semnificative în termenii principiului cosmic de Ordine, se schimbă epocă după epocă. La început ele erau fiziologice şi elementare; acum ele trebuie să fie în mod fundamental psihologice şi mentale. Dar lucrarea fundamentală a astrologiei rămâne aceeaşi. Ea trebuie să reveleze „armonia sferelor” oricare ar fi nivelul pe care este centrată conştiinţa omului. Ea trebuie să transmită simbolul Ordinii acolo unde omul găseşte haos. În terminologie modernă, ea este algebra vieţii.