Daris Basarab



Yüklə 1,28 Mb.
səhifə28/28
tarix03.04.2018
ölçüsü1,28 Mb.
#46306
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   28
48

Mami a plecat nemângâiată, împăcată cu sine, dar îngrijorată. De mult o urmărea o presimţire sumbră în privinţa fiului său. Lucidă până-n ultimele ei zile, ne-a murmurat doar atât: Aveţi grijă de Puiu! Şi la această vârstă îl alinta cu acest nume. Nick nu şi-a putut ierta faptul că n-a putut să-şi ia rămas bun de la Mami a lui, căreia, indiferent de starea lui de spirit, îi scria scrisori lungi, cu bucuriile şi necazurile, mai ales cu necazurile, scrisori pe care le încheia cu invariabilele cuvinte: Sărut mâna Mamă. Nu a fost o scrisoare în care, printre rânduri, să nu-i fi mulţumit pentru moştenirea lăsată: talentul. Păstra cu sfinţenie cele câteva desene şi goblenuri salvate cu ocazia scurtelor vizite făcute în ”Satul Natal”. Nu-şi putea ierta însă pierderea lucrurilor aduse de acasă, a mobilei, lăsate în seama demolatoarei. Ştia că Mami nu a putut ierta aşa ceva. În această stare de spirit a purces Maestrul lui Dumi, la realizarea marelui să vis, ecvestra.

Noua variantă, la scara 1/1, urma să ia drumul turnătoriei, cu cele 49 de negative. Era prin ’94 când au apărut primele semne alarmante date de ficatul obosit. Neputând conta pe prezenţa permanentă a fecioraşului, a început să caute ajutoare care să se ocupe de urmărirea lucrărilor. Din cele câteva variante puse în discuţie, a ales-o pe cea agreată, sau mai bine zis impusă, de Afrodita. Doi dintre ”sculptoraşii” locali, cum îi plăcea să-i definească, din care unul, în special, petrecea mult timp prin atelierul său încercând să asimileze din secretele creaţiei artistice ale Maestrului, iar celălalt prea prins cu treburile administrării filialei fondului plastic, s-au arătat interesaţi de actul finalizării, acceptând fără obiecţii condiţia, exprimată ferm, cu ”limbă de moarte”, de Nick: Nici o intervenţie în lucrare, doar urmărirea lucrărilor! Era perioada în care, cu puterile reduse, se mulţumea cu urmărirea lucrărilor din parcul unde urma să domnească monumentul, stând într-un fotoliu, în balcon, cu binoclul care devenise prietenul său nedespărţit.

Soclul se ridica văzând cu ochii, iar imaginaţia artistului vedea chiar forfota ce urma să se işte la ridicarea călăreţului pe piedestal. Era destul de liniştit, nutrind convingerea că va rezista tuturor presiunilor exercitate de prietenii săi, doctorii, care îl doreau în preajma lor, internat pentru investigaţii şi tratamente. Până la urmă au reuşit să aranjeze câteva şedinţe de supraveghere la interne, unde, cu toate precauţiile luate, Nick a dibuit diagnosticul presupus şi ţinut cu străşnicie în secret: ciroză.

A început un adevărat război al medicilor, atât între ei, cât şi cu pacientul. Întrebarea era crucială: să fie, sau să nu fie operat? Dacă da, atunci unde? şi când? Iniţial ”Consiliul” a optat pentru tratament fără intervenţie chirurgicală. Condescu, marele prieten, chirurg de excepţie, s-a opus ideii de a fi operat. Mi-e prieten şi ar trebui s-o fac eu. Ar fi cel mai greu examen din viaţa mea. Nick este o personalitate şi de aceea prietenia cade în subsidiar. Ca medic neutru, n-aş opta pentru operaţie. Cunosc capacitatea volitivă ieşită din comun a acestui artist, şi cred, şi sper, că, pus la curent cu realitatea, va găsi în el răspunsul. E dracul împeliţat şi nu se supune el legilor mulţimii. Ce facem? Îi spunem? Dacă da, eu ar trebui s-o fac. Au acceptat propunerea, uşuraţi cumva de oferta făcută. De Afrodita nu trebuiau să se ferească, ea fiind la curent cu toate concluziile trase pe parcursul investigaţiilor.

A avut tăria să nu-l alarmeze pe Nick, dar a făcut imprudenţa de nu ne fi alarmat pe noi. A rămas un semn de întrebare pentru mine, dar dacă stau să mă gândesc mai bine, fac legătura cu felul în care căuta să ne ţină departe de Nick sub pretextul că, prezenţa noastră îl agită. Noi eram mereu liniştiţi de faptul că Nick se simte bine şi că nu se atinge de băutură.

Când Nick a aflat din gura prietenului său verdictul dat şi mai ales dilema creată de acel ”da sau nu” legat de operaţie, cu prima ocazie care s-a ivit a sunat-o pe Anna şi a pus-o la curent: Măi fată, am o veste nu tocmai bună, dar nici tragică. Nu e bună pentru că am aflat că am cancer. Nu e tragică pentru că amicul Condescu nu-i de acord cu operaţia şi e convins că o mai pot duce destul pe picioare ca să văd calul cocoţat pe soclu. Intre timp încerc să-i urmăresc pe cei doi aghiotanţi ai mei să nu o ia razna şi să facă vreo prostie. Marea mea rezervă este legată de faptul că nici unul din ei nu are stofă de monumentalist. Dacă se vor abate de la ceea ce le-am încredinţat, totul se va duce de râpă. De ce ai tăcut?! Măi, nu mă susţineţi cu astfel de atitudini. Eu mi-am făcut veacul, mi-am împlinit menirea! Asta e!

Investigaţiile nu s-au încheiat. Domnul Primar, cu gesturi moştenite, parcă, de la tovarăşul Prim, i-a luat din scurt pe cei implicaţi: Dacă vreţi să-mi dovediţi că sunteţi buni, atunci salvaţi-l pe Krüger. Să sune ca un ordin! Acest om nu poate muri, clar?! A făcut pentru noi mai mult decât toţi comuniştii care s-au învârtit prin Valea Prahovei şi, Slavă Domnului, n-a fost de-al lor. Dacă aveţi nevoie de ceva, spuneţi şi veţi primi.

Dacă domnul primar a încercat să-i mobilizeze cu bună credinţă, rezultatul nu a fost chiar cel scontat. Cea mai mare spaimă care-i putea cuprinde în desfăşurarea meseriei de vindecători era legată de ”răspunderea” ce le revenea ori de câte ori primeau un pacient recomandat de sus. Chit că erau tovarăşi, chit că se transformaseră în domni, tot sus erau. Ceva se schimbase în felul de a aborda problema. Răspunderea fiind foarte mare, au reînceput tratativele. Ideea operaţiei a prins contur dar cu recomandarea expresă: Să fie operat la oncologie, în capitală. Nemaifiind ocolit nici pacientul, nici prietenul său Condescu, discuţiile s-au purtat în ”plen” şi, cum era de aşteptat, în prezenţa Afroditei.

N-a fost o problemă cu internarea. Un telefon al primarului şi maşina salvării l-a transportat la clinica de oncologie din capitală. Telefoanele de recomandare au sunat din toate părţile. Au intervenit medicii, au intervenit artiştii plastici. Afrodita s-a instalat la căpătâiul bolnavului, noi am început vizitele. Cele câteva zile pregătitoare l-au iritat destul de vizibil pe Nick. Era foarte preocupat, nervos. Cum Afrodita, fumătoare cu state vechi, ieşea pe balcon, orice absenţă era taxată cu reproşuri. Nick slăbise, dar nu ca să îngrijoreze în mod deosebit. Era în ajunul zilei stabilite pentru operaţie. Anna se întreţinea cu Afrodita pe coridor. Eu stam pe marginea patului şi încercam din răsputeri să fiu degajat şi să întreţin o conversaţie.

- Fratele-meu, uite în ce hal am ajuns! Numai piele şi oase…Oare mai rezist până îmi văd visul împlinit?!

- Ce te-a apucat?! M-ă provoci ca să-ţi plâng de milă?! Cum adică să apuci?! Măi, Nick, ce te tot plângi că ai slăbit?! Uite ce braţe ai…Ia strânge-mi mâna…Ho, uşurel, parcă ai strâns un baros în mână. Ce te plângi de slăbiciune?! Nu sunt omul care să-ţi toarne încurajări de dragul încurajărilor. Spune-mi mai bine, eşti hotărât să te operezi? Eşti convins că vrei s-o faci? Să ştii că eşti singurul care trebuie să hotărască. Dacă nu vrei, chem un taxi şi mergem la noi, să scapi de atmosfera asta de spital. Ce dracu!, l-a banii care i-a luat ”meşterul”, putea să-ţi găsească o rezervă. Cică ăsta e cel mai mare spital din ţară. Halal! Mă mir că n-ai rămas la Condescu. Nu-mi place, eşti dus cu gândul.

- Tu, chiar crezi că mai am zile? Că am să pot termina ce mai am de făcut?

- Sigur că sunt convins de ceea ce spun. Ştii bine că noi am discutat întotdeauna pe şleau. Hai să mai schimbăm puţin subiectul, că prea ne lamentăm.

- Auzi, ce mai ştii de Ella? N-am mai întâlnit-o de când am fost cu Ralu la opera din Bucureşti. Ţi-am spus, era cu Tedy, acela cu Y în coadă.

- Ei, s-au întâmplat multe. S-a căsătorit, s-a mutat la Bucureşti, a rămas gravidă, el n-a vrut, a convins-o să avorteze, ea s-a îmbolnăvit, relaţiile s-au răcit şi fata a făcut o depresie care a degenerat în schizofrenie. Şi asta în câţiva ani! Ţi-o poţi imagina pe Ella schizofrenică? El, bine plasat în lumea presei, a obţinut divorţul, ceva strigător la cer, ea a fost internată la un amic de-al meu, a fost tratată şi într-un final, după ani şi ani, a fost externată ca ”vindecată”.

Un prieten comun, postat în faţa unei vitrine, a simţit un braţ pe umăr. Când s-a întors a rămas fără glas. Ştia povestea ei. Foarte senină, Ella l-a liniştit spunându-i: Nu te speria dragă, sunt eu, sunt sănătoasă şi am revenit pe pământ. Mai multe nu ştiu. La un moment dat s-a zvonit că ar fi murit. Oricum, perioada care a precedat internarea la ”nebuni” a fost îngrozitoare atât pentru ea, cât şi pentru cei apropiaţi. Trist, nu?!

- Măi, şi i-am spus că filfizonul acela nu era de ea, dar m-a ascultat cineva? Ai reuşit să mă scoţi din operaţie, nu alta! Când stau să mă gândesc, două femei au rămas legate de mine prin ceea ce mi-au dat: Ella prin sufletul ei curat pe care mi l-a dăruit fără preget şi Ralu, prin fecioraşul meu iubit. În rest, nu a mai contat nimic, nu a mai existat nimic şi nimeni!

Am plecat cu sufletul îndurerat şi cu o teamă ”rece” în mine. Transpirasem tot, eram, cred, subfebril. Operaţia a fost scurtă. Tăiat, văzut, cusut. N-am ce să-i fac! A atins şi pancreasul…Totuşi, ceva a făcut după cele câteva minute de operaţie: a păstrat banii! Nick nu a înţeles de la început, sau, poate că a înţeles, dar ne-a scutit pe toţi de lamentări şi încurajări de circumstanţă.

Afrodita a adoptat tactica: să-i dau tot ce i-a plăcut. Şi a făcut mâncare gustoasă, l-a afumat din plin cu fum de ţigară, a păstrat la îndemână ceva tărie pentru eventualii vizitatori şi, conform obiceiurilor zonei, a început să se ”pregătească” şi să se asigure de sprijinul unuia dintre ”aghiotanţii” lui Nick, cel cu munca administrativă. Erau destule lucruri care trebuiau aranjate ”din timp”: pregătirea înmormântării, obţinerea unui loc corespunzător la cimitir, materiale pentru mormânt, zugrăvirea apartamentului. Probabil că era normal acest comportament într-o atare situaţie, fără ieşire.

Dar au fost şi destule zile în care Nick a trebuit sa rămână singur. Noi aşteptam cu răbdare în parc, lângă soclu. Apoi, ne îndreptam înspre intrare, când, la distanţă de un bloc, o vedeam pe Afrodita coborând dintr-o Dacie neagră. Se împăcase cu gândul!?...

Cele cinci luni care au urmat, au fost o adevărată ”Calvarie” pentru Maestru. Ştia că timpul fizic care-i mai rămăsese nu-i va permite să-şi vadă visul împlinit, ştia că-l aşteptau dureri mari, ştia că lucrarea încăpuse pe mâini nu tocmai profesioniste, regreta neparticiparea fecioraşului la salvarea visului său adolescentin, simţea că va închide ochii fără prezenţa celor care i-au pătruns în suflet. Încet, încet, puterile îl părăseau, devenise blajin, probabil resemnat, nu se mai străduia să răspundă la încercările celor din jur de a-l ţine treaz.

Ţin minte cum, la ultima vizită, Anna s-a aşezat lângă el, l-a mângâiat şi l-a întrebat: Tu ştii cine sunt? S-a săltat în coate iar răspunsul a venit prompt: Sigur că ştiu! Eşti sora mea, Anna. Anna n-a mai rezistat şi a ieşit plângând din cameră. Nick s-a culcat şi a rămas cu ochii aţintiţi spre mine.

Stăteam cam la un metru de el, aşezat pe o măsuţă plină de medicamente. Am început să vorbesc. Am vorbit mult dar mi-ar fi imposibil să reproduc ceva din monolog. Nu mi-a răspuns nimic, n-a scos nici un sunet, doar a clipit de câteva ori. Cu puţin înainte de sfârşitul iminent, a avut loc ceva care m-a impresionat: Ralu, şi-a luat fecioraşul şi a poposit la patul lui Nick. Ştiu că i-a fost greu când a rostit: Dhragă Nick, ţi-am adus fiul… Dacă a mai putut realiza Nick semnificaţia gestului nu o pot şti, dar sper din tot sufletul. Ştiu doar că mi-am adus aminte de discuţia din salonul spitalului când Nick a spus ceva ce nu prea era în firea lui, pomenind de numele celor două femei care i-au marcat viaţa. Dacă atunci, preocupat de rolul asumat de mine, printr-o prea lungă bâlbâială, pentru a-i distrage atenţia, n-am dat importanţa cuvenită acelei mărturisiri, astăzi, când reiau acea discuţie şi pomenesc de gestul Ralucăi, simt un nod în gât. În faţa mea toate ”părerile”, toate bârfele, indiferent din ce parte veneau, sau cui îi erau adresate, mă ajută să realizez dedesubturile suferinţelor care au marcat viaţa lui Nick, şi nu numai a lui, şi mă întreb retoric: cine a fost de fapt acest prieten, ce a ţinut el ascuns chiar şi faţăde mine?! Răspunsul nu poate fi decât unul: Un mare talent, un mare suflet, un sclav al familiei la a cărei destrămare a contribuit fără voie, un ”vinovat fără vină”…



Sfârşit

Bucureşti, 25 ianuarie 2007





Yüklə 1,28 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin