Alfa şi omega I bunăvoinţa lui dumnezeu

ALFA ŞI OMEGA I

BUNĂVOINŢA LUI DUMNEZEU

„Adu-ţi aminte de mine, Doamne, în bunăvoinţa Ta pentru poporul Tău! Adu-ţi aminte de mine şi dă-i ajutorul Tău, ca să văd fericirea aleşilor Tăi, să mă bucur de bucuria poporului Tău şi să mă laud cu moştenirea Ta!” - Psalmul 106: 4,5;

Ce Cuvânt minunat! Îl putem pronunţa cu toţii din adâncul inimii. Ar trebui să-l citim de câteva ori şi să ne adâncim, meditând asupra lui.

În primul rând citim despre dragostea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Lucrarea de răscumpărare este o faptă cuprinzătoare, a dragostei lui Dumnezeu. Cine va recunoaşte dragostea descoperită a lui Dumnezeu în Isus Hristos, primind oferta harului, va fi mântuit prin credinţă în Domnul Isus.

Dragostea lui Dumnezeu va fi o realitate în mijlocul aleşilor Săi. Este dragostea iertătoare, împăciuitoare şi răscumpărătoare. Dumnezeu este dragoste. El revarsă dragostea Lui în inimile noastre prin Duhul Său, descoperind astfel prezenţa Sa în noi. Noi privim împreună spre fericirea aleşilor Săi, având parte cu bucurie de făgăduinţele lui Dumnezeu date poporului Său.
O NAŞTERE DUHOVNICEASCĂ
Dumnezeu ne-a născut din nou prin dragoste, prin Duhul Său, spre o nădejde vie. O naştere firească este rezultatul unei creaţii, după ce a avut loc mai înainte o legătură şi unire prin dragoste. La fel se întâmplă şi în cele duhovniceşti. Dumnezeu s-a apropiat de noi şi a intrat într-o legătură de dragoste cu poporul Său.

Hristos a fost zămislit prin Duhul. La fel se naşte orice copil al lui Dumnezeu, prin Duhul. Aşa cum se naşte orice copil în chip firesc pentru lumea aceasta, la fel se naşte orice copil născut din Duhul pentru viaţa veşnică. Aşa cum un copil născut în chip firesc nu mai poate fi tăgăduit, tot aşa nu mai poate fi tăgăduit un copil născut din nou. Amândoi sunt o realitate.

Prin naşterea firească am devenit copiii oamenilor, iar prin naşterea duhovnicească devenim copiii lui Dumnezeu.

„Acum suntem copii ai lui Dumnezeu” – 1 Ioan 3:2.

„Aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac” – 1 Petru 1:23.
SALVAREA VINE DE LA DOMNUL
El creează în noi ambele, voinţa şi înfăptuirea. Ce a putut face Israelul pentru salvarea şi eliberarea sa? Făgăduinţa dată lui Avraam s-a împlinit în lucrarea de salvare prin Moise.

La ce rezultat a ajuns Moise în tratativele sale cu Faraonul Egiptului? Nu a îngăduit Domnul împietrirea domnitorului egiptean? Dar în momentul în care fiecare familie ebraică a împlinit porunca divină, a jertfit un miel şi a uns cu sângele lui cei trei usciori ai uşii şi după ce au mâncat carnea friptă, ei au putut ieşi din Egipt, salvaţi, liberi şi cu toată averea. Îngerul intrase în acţiune şi judecata lui Dumnezeu venea peste toţi acei ce nu se aflau sub acoperirea şi împăcarea sângelui vărsat.

Întâii născuţi din poporul Israel au rămas în viaţă. Făgăduinţa salvării şi a eliberării s-a împlinit autentic şi în fapt, în timpul când s-a scurs sângele mielului. Aleşii Domnului au ieşit atunci din robie ca popor al Legământului. În acelaşi timp ei deveneau comunitatea sau biserica, cei chemaţi afară, ai Vechiului Testament. În Exod 12:3 a fost pronunţat pentru prima dată cuvântul „adunare” : „…vorbiţi întregii adunări a lui Israel”.

În Levetic 17:11 citim : „Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre; căci prin viaţa din el, face sângele ispăşirea”.

Atunci când Domnul nostru Isus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, a murit pe crucea de la Golgota, a avut loc răscumpărarea deplină, eliberarea şi ieşirea noastră din robie. Toţi acei ce au fost rânduiţi înainte de întemeierea lumii ca fii şi fiice, sunt rezultatul şi parte integrantă a răscumpărării de pe Golgota.

În Evrei 9:14 citim: „Cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veşnic S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!”

Noi am fost incluşi în planul lui Dumnezeu. Cuvântul puternic de pe cruce al lui Isus: „S-a isprăvit!”, a fost adresat omenirii. În ceasul în care s-a făcut întuneric (în timpul răstignirii), a strălucit de fapt deja lumina divină pentru toţi acei ce urmau să creadă.

Viaţa duhovnicească, care era în sângele divin, a fost dată ca s-o putem primi prin har. În Marcu 14:24 citim: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi”.

Răscumpărarea desăvârşită a fost un fapt autentic. Pentru noi nu mai există: „Tu trebuie să faci jertfa asta sau cealaltă”.

Cuvântul: „Cine va chema Numele Domnului va fi mântuit”, a fost confirmat în timp ce Domnul Hristos era încă pe cruce. Tâlharul de pe cruce care a chemat Numele Domnului, a primit răspunsul: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”. În clipa în care a curs sângele Mielului divin, a fost iertat păcatul nostru şi a fost plătită datoria noastră. În Coloseni 1:14 citim: „În care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor”.

Tot apostolul Pavel scrie romanilor, în capitolul 8:30: „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit”.

Dumnezeu nu a făcut niciodată vreun lucru numai pe jumătate. Toată lucrarea Lui este desăvârşită. În ochii Lui Biserica este deja desăvârşită: „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” - Romani 5:1

BLESTEM SAU BINECUVÂNTARE
Moise s-a prezentat înaintea lui Israel şi i-a transmis Cuvântul Domnului despre binecuvântare şi blestem. Blestemul urmează neascultării, iar binecuvântarea, ascultării. Viaţa şi moartea au fost la îndemâna primilor oameni prin alegerea lor. Înainte ca binecuvântarea lui Dumnezeu să vină la noi prin Hristos, trebuia să fie înlăturat mai întâi blestemul. Acest lucru s-a împlinit prin moartea de pe cruce. Este scris în Deuteronom 21: 22 şi 23: „Dacă se va omorî un om care a săvârşit o nelegiuire vrednică de pedeapsă cu moartea şi l-ai spânzurat de un lemn, trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn;, ci să-l îngropi în aceeaşi zi, căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu, şi să nu spurci ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul Dumnezeul tău”.

În Galateni 3:13 citim: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn”.

Harul lui Dumnezeu se laudă împotriva blestemului Legii. Legiuitorul şi Judecătorul este şi Răscumpărătorul. El a luat propria Sa pronunţare a Legii asupra Sa şi a creat o mântuire veşnic valabilă. În Evrei 9:11-14 scrie: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat odată pentru totdeauna în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!”.

El a lucrat conform propriei Sale dreptăţi divine, a făcut totul satisfăcător şi a adus harul pentru noi. După noaptea aceea groaznică, vânzarea lui Iuda, judecata lui Pilat şi apariţia întunericului şi a durerilor morţii, a apărut o viaţă nouă de înviere. Aleluia!

O dimineaţă minunată şi glorioasă a învierii a apărut în viaţa omenirii. Dintr-o seară şi o dimineaţă a devenit o zi nouă, ziua mântuirii. Deja la prima creaţie naturală s-a făcut dintr-o seară şi dimineaţă, o zi.
BINECUVÂNTĂRI ŞI ÎNCERCĂRI
Înainte de binecuvântările cele mai mari, putem să ne aşteptăm la încercările cele mai mari şi mai grele. Despre Mântuitorul nostru citim în Marcu 1:12 şi13: „Îndată Duhul a mânat pe Isus în pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice şi-L slujeau îngerii”.

Bărbaţi însemnaţi ai lui Dumnezeu au trecut prin adâncuri de neimaginat, înainte ca ei să poată urca culmea rezervată pentru ei. Despre Iov ni se relatează că Domnul Dumnezeu îl binecuvântase din belşug. Tot ce-i aparţinea, era păzit de mâna Domnului. El era un om credincios care asculta pe Dumnezeu şi ura răul.

Într-o zi Domnul a permis satanei să intervină. Imediat totul a fost zdrobit la pământ, familia lui, bogăţiile, chiar trupul lui, au fost atinse de satana. Apoi s-a aşezat – Iov, respectatul om al lui Dumnezeu, în faţa căruia se plecau tinerii şi bătrânii în piaţă, - bătut şi batjocorit, pe grămada de cenuşă, plin de bube. Toţi s-au îndepărtat de el şi chiar şi prietenii – care de fapt nu-i erau prieteni – adăugau mai multă durere, la durerea existentă. Şi totuşi Iov a putut să strige: „Eu ştiu că Mântuitorul meu trăieşte”. Această mărturie au avut-o toţi slujitorii şi toţi copiii lui Dumnezeu, în toate veacurile. Apostolul Iacov scrie în cap. 5:11: „Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare”.

Nu începutul, ci sfârşitul nostru va fi încununat.

CĂLĂUZIRI – ÎNDEMNURI