Alfa şi omega I bunăvoinţa lui dumnezeu

Ales de Dumnezeu

Primul mesaj al lui Samuel, ca tânăr prooroc, a fost pentru Eli şi casa Lui. El mustra pe fiii lui Eli pe drept, prevestind judecata asupra lor. Mai târziu, când i-a venit vremea, i s-a întâmplat şi lui la fel. O durere de nedescris îl lovise, chiar din cauza fiilor lui. „Fiii lui Samuel n-au călcat pe urmele lui; ci se dădeau la lăcomie, luau mită şi călcau dreptatea” – 1 Samuel 8:3. In fond, această situaţie a fost motivul ca bătrânii lui Israel să vină la Samuel şi să-i ceară înscăunarea unui rege:

„Toţi bătrânii lui Israel s-au strâns şi au venit la Samuel la Rama. Ei au zis: „Iată că tu eşti bătrân şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi ca să ne judece, cum au toate neamurile”. – 1 Samuel 8: 4şi5. Samuel îşi pierduse autoritatea în popor şi chiar în propria sa casă. Fiii lui Samuel umblau pe căile lor proprii, devenind o povară pentru omul lui Dumnezeu.

Frate tânăr sau indiferent cine eşti, să fi bine intenţionat cu cuvintele tale, nu-ţi umple gura când vrei să împarţi lecţii unui bătrân al comunităţii, cum ar trebui să-şi crească şi să trăiască ai lui copii. Încă nu ai ajuns la apusul zilelor tale. Aşteaptă până când cresc şi copii tăi, apoi să judeci. Nu există nici un credincios pe care să nu-l poţi critica într-un fel sau altul pe baza Cuvântului.

Cât de uşor se poate folosi cineva de un text pentru a lovi pe celălalt cu pumnul, cel care este deja lovit. Slujitorii lui Dumnezeu care păşesc prin văile acestea adânci, au suficiente poveri de purtat. Dacă aplicăm Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este corect în faţa Lui, atunci se va produce o lucrare divină şi viaţa noastră spirituală va fi călăuzită de Duhul Lui.

În 1 Corinteni 4:5 citim: „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu”.

Împăratul David, un om după voia lui Dumnezeu, uns ca împărat şi înscăunat de Samuel după rânduiala primită de la Dumnezeu, a ajuns în greutăţi foarte mari. El a trebuit să fugă, a fost blestemat, s-a aruncat cu pietre după el şi totuşi Domnul era cu el. În timp ce el trecea prin cele mai josnice umilinţe, altcineva se ridica sub sunetul trâmbiţelor ca împărat în Israel. În 2 Samuel 15:10: scrie: „Absalom a trimis iscoade în toate seminţiile lui Israel, să spună: „Când veţi auzi sunetul trâmbiţei, să ziceţi „Absalom s-a făcut împărat la Hebron”. Însă Domnul a uns pe David ca împărat, nu pe Absalom. David a primit porunca să meargă la Hebron, nu fiul său. În 2 Samuel 2:1 şi 4 citim: „După aceea, David a întrebat pe Domnul: „Să mă sui în vreuna din cetăţile lui Iuda?” Domnul I-a răspuns: „Suie-te”. David a zis „Unde să mă sui?” Şi Domnul I-a răspuns: „La Hebron…. „Bărbaţii lui Iuda au venit şi au uns acolo pe David ca împărat peste casa lui Iuda”. Chiar în locul în care a fost uns David ca împărat, în mijlocul seminţiei alese a lui Iuda, s-a ridicat fiul său, Absalom, împotriva sa.

Totuşi Dumnezeu nu a schimbat nimic din planul Său. Cine este ales de oameni într-o „slujbă”, poate fi îndepărtat de oameni şi de Dumnezeu oricând. Dar dacă cineva este ales de Dumnezeu, acela nu va fi lepădat niciodată. Fie el un Saul sau un Absalom, oricine ar fi, dacă este chemat într-o slujbă de conducător (pe tărâm spiritual) de către oameni, poate fi lepădat de Dumnezeu, chiar şi atunci când se pretinde că persoana respectivă a fost unsă pentru slujbă, aşa cum a fost Saul.

În 2 Samuel 15:30 citim: „David a suit dealul măslinilor. Suia plângând şi cu capul acoperit şi mergea cu picioarele goale; şi toţi cei ce erau cu el şi-au acoperit şi ei capul şi suiau plângând”.

În timp ce gloata lui Absalom triumfa şi toţi erau plini de bucuria succesului, oamenii din anturajul lui David se aflau într-o umilire nedreaptă, împreună cu David. Dar cine poate măsura căile Domnului şi cine Îl poate sfătui cum să-şi călăuzească El poporul?

Iosif şi alţi bărbaţi sfinţi au umblat prin văile vieţii şi ale umilinţei. Dumnezeu nu ne-a promis că ne va călăuzi numai peste vârfurile munţilor; însă ne-a promis că nu ne va lăsa niciodată şi ne va sprijini: „Iată că Eu sînt cu voi în toate zilele” – Matei 28:20.

Cu Moise se părea la început totul va merge bine. Dar după o vreme se ridicau împotriva lui, tot felul de fraţi. S-a mai adăugat şi o problemă personală. Dar rămânem la ceea ce este scris în Romani 11:29: „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută”.

Dacă privim în viaţa acestor prooroci binecuvântaţi, trebuie să constatăm că şi ei au fost şi au rămas totuşi oameni. Dumnezeu este singurul Judecător care judecă după dreptate. În Romani 14:4 citim: „Cine eşti tu care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea”.

Apostolul Pavel nu a trăit zile mai uşoare. Poate că unii din noi sunt de părere că pe apostolul Pavel l-au respectat toţi creştinii din vremea lui şi că ei ascultau tot ce le spunea el. Dar nu a fost tocmai aşa. Este adevărat că el primise o însărcinare extraordinară din partea Domnului, totuşi într-o bună zi el a rămas singur, părăsit de toţi fraţii. Citim în 2 Timotei 1:15: „Ştii că cei ce sunt în Asia toţi m-au părăsit; între alţii şi Figel şi Ermogen.”

Comunităţile erau bântuite de tot felul de valuri; unii fraţi, fără însărcinare, care nu vesteau prin Duhul Sfânt, vesteau tot felul de învăţături stricăcioase, aducând nelinişte şi dezbinare în mijlocul poporului lui Dumnezeu.

Numai acolo unde lucrează Duhul lui Dumnezeu, prin darurile şi slujbele rânduite de El, se zideşte Biserica lui Dumnezeu. Dar acolo unde oamenii se aleg singuri şi confundă darul oratoric cu o însărcinare divină, unde se caută onoarea şi proslăvirea proprie în loc de proslăvirea Domnului acolo se distruge comunitatea. Apostolul spunea în Romani 15:17 şi 18: „Eu dar mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu. Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile la ascultarea de El, fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele”.

El nu spunea: „Doamne, Doamne, în Numele Tău am făcut una şi alta”. Prin tot ce a făcut, el acorda toată onoarea şi atenţia puterii lui Dumnezeu. Aşa doresc şi eu să fac. Dar aceia ce se folosesc de Numele Domnului, gândindu-se la ei şi care vreau să facă ceva de la sine, aceştia nu se încadrează în trupul Domnului.

La apostolul Pavel se pare că el căuta câteodată să-şi justifice şi să-şi apere slujba sa. Anumite situaţii cu diferiţi fraţi din comunităţile dezbinate, l-au obligat la o anumită autoapărare. El era conştient de răspunderea sa în faţa lui Dumnezeu şi nu putea să treacă cu vederea orice desfăşurare greşită în comunităţile tinere. În ce priveşte slujba sa şi a celorlalţi slujitori autentici ai lui Dumnezeu, el spunea în Romani 15:20: „Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul”.

În fiecare oraş există o singură comunitate creştină. Doar acestei comunităţi era trimisă epistola apostolului Pavel. Semnul unei vestiri apostolice adevărate constă în conlucrarea armonioasă între fraţi. Nimic nu se face din pizmă sau că unul cunoaşte mai mult şi are dreptate şi nici nu se formează în aceeaşi localitate, unde există deja o comunitate, una nouă împotriva celeilalte.

Dumnezeu este Dumnezeul Cuvântului Său. Fie ca Domnul să zidească la Biserica Sa, s-o unească şi s-o desăvârşească. El cunoaşte pe ai Săi şi îi va călăuzi ca un bun Păstor. Eu-l personal este o piedică pentru fiecare în lucrarea Domnului! Să urâm, deci, eu-l personal!!!