Expertiza dactiloscopica



Yüklə 66.71 Kb.
tarix29.10.2017
ölçüsü66.71 Kb.



Expertiza dactiloscopică

CUPRINS





CUPRINS 1

EXPERTIZA DACTILOSCOPICĂ 2

Consideraţii generale privind examinarea şi identificarea dactiloscopică 2

Proprietăţile desenelor papilare 4

Cercetarea şi interpretarea la faţa locului a urmelor de mâini 5

BIBLIOGRAFIE 15

EXPERTIZA DACTILOSCOPICĂ



Consideraţii generale privind examinarea şi identificarea dactiloscopică

Omul poate crea la locul infracţiunii urme formă şi urme materie (biologice). Din prima categorie fac parte urmele de mâini, urmele de picioare, ale celorlalte părţi ale corpului. Din cea de a doua categorie fac parte urmele biologice.

Urma care a revoluţionat identificarea persoanei, înlocuind sistemul antropometric este cea lăsată de suprafaţa mâinii, respectiv amprenta digitală, palmară cât şi cea a tălpii piciorului gol (amprenta plantară). Imprimarea urmelor este dată de secreţiile pielii şi de contaminarea acesteia cu substanţe adezive (praf, sânge). Ea reproduce conturul desenelor papilare într-o manieră vizibilă sau incertă. Prin relevarea şi clasificarea lor, impresiunile papilare permit atât identificarea unei persoane, după amprentele din fişierul dactiloscopic (cazul recidiviştilor), cât şi identificarea unei persoane suspecte prin compararea urmei incriminate cu urma obţinută de la aceasta pe cale experimentală.

Termenul de dactiloscopie se referă, în sens restrâns, doar la desenele papilare ale degetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adică digitale, palmare şi plantare.

Identificarea dactiloscopică se bazează pe cunoscutele proprietăţi ale desenului papilar - unicitatea, fixitatea şi inalterabilitatea - şi este realizată printr-un examen dactiloscopic comparativ între amprentele papilare în litigiu şi amprentele papilare martor prin care se înţeleg cele aflate în cartotecile mono sau decadactilare, cele provenite din cercul de suspecţi, de la persoanele care urmează să li se stabilească identitatea, de la cadavrele cu identitate necunoscuta sau urmele papilare ridicate de pe diverse obiecte ce aparţin persoanei dispărute1.

Sarcina principală dactiloscopiei este aşadar, de a constata dacă o amprentă incriminată şi o amprentă de comparaţie sunt create de acelaşi deget, palma sau planta şi pe această bază, de a stabili identitatea fizică a unei persoane. Aspectul morfologic care este acelaşi demonstrează identitatea de origine a unei urme cu impresiunea şi în acelaşi timp, le deosebeşte de urmele si impresiunile provenite de la alte degete2.

Expertiza dactiloscopica ca mijloc de probă în procesul penal reprezintă etapa finală a activităţii de examinare dactiloscopică comparativă, clarificând aspecte privind modul de formare a urmelor de mâini la faţa locului, persoana care le-a creat, precum şi precizarea raportului dintre urmă si activitatea infracţională a persoanei.

După aproape un secol de la consacrarea dactiloscopiei ca metoda certă de identificare a persoanei, de utilizare eficientă a sa pentru stabilirea identităţii infractorilor recidivişti ca şi în probarea participării acestora la comiterea faptelor penale pe baza urmelor papilare ridicate de la faţa locului, metodologia şi tehnica de lucru în acest domeniu erau foarte puţin evaluate faţă de stadiul de pionierat.

Creşterea numărului de specialişti dactiloscopici nu s-a dovedit o soluţie viabilă, deoarece, cu toate eforturile de perfecţionare a pregătirii acestora şi concomitent cu cercetările şi inovaţiile privind diversificarea formulelor de clasificare, a fost imposibil să se elimine în totalitate subiectivismul. Consecinţa în timp a fost nefinalizată printr-un randament corespunzător al eforturilor fizice deosebite.

Cu toată pregătirea, factorul uman era depăşit de volumul de date, impresiuni urme - ce trebuiau comparate - şi se releva pregnant necesitatea unei îmbunătăţiri radicale de lucru, urmată de consecinţe favorabile pentru însăşi înfăptuirea actului de justiţie, impunându-se în acest domeniu de robotizare care s-a realizat în cele din urmă prin ani de studii şi cercetări aplicative ale tehnicii de calcul în domeniul dactiloscopiei.

Cu asemenea stări de fapt s-au confruntat autorităţile judiciare din toate ţările, ceea ce a impus şi punerea în operă a unor soluţii de modernizare.

Cu certitudine se poate afirma că, începând cu anii ’80, are loc o veritabilă revoluţionare a dactiloscopiei, studiile conjugate ale specialiştilor în dactiloscopie şi a celor din informatică materializându-se în crearea unor sisteme de identificare automată a amprentelor digitale.

Stadiul actual al tehnologiilor informatice şi rezultatele spectaculoase obţinute în domeniul tratării, a analizei imaginilor au permis punerea la punct şi implementarea în activitatea curentă a autorităţilor judiciare a unor sisteme automate de identificare a amprentelor aflate astăzi într-o continuă perfecţionare si expansiune.

Sistemele automate de identificare a amprentelor digitale cunoscute generic sub numele AFIS (Automated Identification Sistem), sunt într-o continuă perfecţionare şi expansiune pe plan mondial.

Practica utilizării unor astfel de sisteme şi testările efectuate pe parcursul mai multor ani, au determinat avantaje considerabile faţă de modul clasic de lucru, enumerate după cum urmează:


  1. automatizarea cvasicompletă a celor mai dificile şi anevoioase operaţiuni în procesul valorificării amprentelor, de la selecţionarea datelor la compararea impresiunilor sau urmelor;

  2. precizia şi fiabilitatea, factorilor care permit analizarea a milioane de impresiuni şi urme într-o unitate de timp inimaginabilă anterior, respectiv minute, fapt ce permite specialiştilor efectuarea unor activităţi de validare şi analiză a rezultatelor;

  3. compartimentarea cu sisteme informatice preexistente;

  4. arhitectura modulară şi flexibilă ce permite adaptarea la condiţiile utilizatorului;

  5. exploatarea relativ simplă, modul de lucru fiind însuşit de specialişti dactiloscopici într-o perioadă de timp relativ scurtă;

  6. exploatarea respectiv codificarea automată a oricărei amprente inclusiv a fragmentelor de urme papilare, inexploatabile prin metodele tradiţionale;

  7. calitatea imaginii - operatorul fiind în măsura să completeze lacunele acesteia prin măriri parţiale a zonelor cu minuţii clare, ajustarea contrastului sau inversarea crestelor (alb-negru, negru-alb);

  8. citirea directă a amprentei fără amprentarea clasică folosindu-se scanarea electronică.

Corelarea acestor facilităţi cu cerinţele practice curente ale investigaţiei dactiloscopice relevă mutaţiile calitative incontestabile ce derivă din implementarea sistemelor automate în activitatea autorităţilor judiciare. Astfel, pe segmentul identificării făptuitorilor prin examinarea urmelor papilare descoperite şi ridicate de la faţa locului sistemele permit codificarea şi stocarea la nivel central a tuturor amprentelor, inclusiv a celor imprimate fragmentar, în aşa fel încât, în momentul identificării se pot stabili aproape instantaneu faptele comise până la acea dată pentru care există asemenea posibilităţi de probaţiune.
Proprietăţile desenelor papilare

1. Imuabilitatea. Desenele papilare se formează în timpul sarcinii (lunile IV-VI) şi se păstrează neschimbate până dincolo de moarte, de unde posibilitatea şi utilitatea amprentării cadavrelor.

2. Fixitatea şi inalterabilitatea. Desenele papilare variază doar ca dimensiune (copilărie-maturitate), dar nu şi ca structură şi detalii. Ele nu se modifică în timp, cu excepţia accidentelor (ardere sau tăiere profundă) sau a maladiilor cutanate grave (lepră). Dar şi în aceste cazuri, ca şi în cel al modificărilor intenţionate (operaţie), epidermul fie se reface prezentând aceleaşi caracteristici ale desenului ca înainte de alterare, fie se cicatrizează, căpătând un aspect tipic de neconfundat.

3. Unicitatea. Desenele papilare sunt unice, adică proprii unui singur deget.

Aceste trei proprietăţi conferă desenelor papilare calitatea de a fi strict individuale, unice, de neregăsit la alte persoane şi chiar la degetele aceleiaşi persoane.
Cercetarea şi interpretarea la faţa locului a urmelor de mâini

1. Consideraţii privind formarea urmelor de mâini. Operaţia complexă de descoperire, revelare, fixare şi ridicare a urmelor de mâini de la faţa locului se realizează încă de la începutul cercetării, în funcţie de modul în care s-au format aceste urme.

Urma papilară, indiferent că este a degetelor, a palmei sau a întregii mâini, se formează prin contactul direct al acesteia, fie cu o suprafaţă, fie cu un obiect oarecare. In funcţie de modul de formare, ele se pot prezenta astfel:

1.1. Urme de mâini statice sau dinamice. Valoarea cea mai mare pentru identifi­carea persoanei o au, bineînţeles, urmele de mâini statice, întrucât reuşesc să redea cu claritate desenul papilar şi detaliile sale caracteristice. Spre deosebire de urmele statice, urmele dinamice, prezentându-se sub forma unor mânjituri, pot servi în cel mai bun caz la o identificare generică.

1.2. Urme de suprafaţă sau de adâncime, în funcţie de plasticitatea supor­tului primitor de urmă. De exemplu, urmele formate în chit moale, în ceară, în plastilină, în vopsea neuscată ş.a. se formează în adâncime, spre deosebire de ur­mele lăsate pe o suprafaţă dură, de genul sticlei, care sunt de suprafaţă.

La rândul lor, urmele de suprafaţă se pot forma prin stratificare, datorită depunerii de substanţă aflată pe mână (sudoare, vopsea, grăsime, sânge etc.) pe su­prafaţa atinsă, precum şi prin destratificare, datorită ridicării substanţei existente anterior pe obiect (praf, vopsea).

1.3. Urme de mâini vizibile sau latente, întâlnite de regulă, la urmele de suprafaţă formate prin stratificare. Urmele de mâini latente, contrar aparenţelor, sunt în marea majoritate a cazurilor de o calitate mai bună decât urmele vizibile. Explicaţia constă în aceea că urmele latente se formează prin depunerea unui strat foarte subţire de substanţă, capabilă să redea cu fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare şi chiar al porilor.

Spre deosebire de urmele latente, urmele vizibile pot determina unele greutăţi în cercetare. Pe de o parte, acestora le este caracteristic, în numeroase cazuri, un anumit grad de îmbâcsire, de acoperire a detaliilor cu substanţa depusă (sânge, grăsime, murdărie). Pe de altă parte, substanţa impregnată în şanţurile papilare nu numai că determină estomparea crestelor, dar poate forma ea însăşi o urmă ce va reflecta traseele şanţurilor, nu ale crestelor, astfel încât pe obiect apare imaginea negativă a amprentei papilare.

O asemenea imagine poate conduce la o concluzie falsă, de neidentitate, în mo­mentul examinării comparative a urmei digitale cu impresiunea luată persoanei suspecte. In practică, s-au întâlnit cazuri de excludere a adevăratului autor din sfera cercetării, din cauza neconcordanţei, aparent evidente, dintre urmă şi impresiune. Numai inversarea fotografică a imaginii urmei a permis revenirea asupra concluziei iniţialE.

Cu toată valoarea relativ redusă de identificare a unor urme vizibile, ele servesc la constatarea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea (obiectele folosite, drumul parcurs de autor, succesiunea acţiunilor ş.a.). De asemenea, este aproape imposibil ca într-o urmă digitală vizibilă să nu existe o porţiune, un fragment exploatabil în cercetarea de identificare, aspect uneori neglijat în practică.
2. Descoperirea urmelor de mâini. Descoperirea urmelor unei infracţiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor, în funcţie de natura locului şi de modul de săvârşire a faptei. Din cauza diversităţii deosebite de situaţii, de împre­jurări privind maniera de comitere a infracţiunii, nu pot fi date reţete absolute de descoperire a urmelor.

Pe baza unei bogate practici existente în materie, în literatura de specialitate s-a conturat o regulă cu caracter de generalitate, conform căreia „pentru descoperirea urmelor unei infracţiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfăşurării infracţiunii, parcurgând cu atenţie, în sens direct sau invers, drumul presupus că a fost făcut de infractor”.

După cum subliniază C. Ţurai, căutarea urmelor papilare latente este o operaţie de tehnică criminalistică ce necesită atenţie deosebită din partea specialistului criminalist, acesta trebuind să aibă „răbdarea şi intuiţia unui mare artist”.

Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a intrat infrac­torul, prin cercetarea clanţelor uşii, a încuietorilor, a comutatorului ş.a. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în condiţii bune urmele crestelor papilare. În aceleaşi condiţii păstrează urmele obiectele de porţelan şi sticlă, suprafeţele metalice, mobilierul etc. Însăşi suprafe­ţele relativ zgrunţuroase, de genul gulerelor sau manşetelor de cămăşi, pot reţine urme, în condiţii mulţumitoare.

Sunt situaţii în care cercetările preliminare pot duce la concluzia că infractorul s-a folosit de mănuşi din cauza absenţei urmelor papilare, cel puţin în prima fază a cercetării. Pe lângă faptul că însele aceste mănuşi pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă posibilitatea apariţiei unor amprente digitale spre sfârşitul drumului parcurs de infractor sau a ceea ce este numit în literatura juridică penală iter criminis. În practică, se întâlnesc cazuri în care infractorul, fiind nevoit să desfăşoare o operaţie migăloasă, este incomodat de mănuşi şi le scoate automat (la căutarea prin sertare, prin rafturile unei biblioteci, prin haine, la casele de bani etc).

Alteori, suprafaţa obiectului este atinsă de o porţiune a pielii palmei, neprotejată de mănuşă. De exemplu, în cazul unui furt săvârşit la un magazin universal, infractorul, intenţionând să ajungă la nişte radiocasetofoane, a fost nevoit să mute din loc un televizor pe care a rămas o urmă a unei porţiuni din regiunea hipotenară a palmei. în ipoteza folosirii mănuşilor necăptuşite, sau a mănuşilor chirurgicale ce permit un contact tactil mai bun, nu trebuie exclusă posibilitatea descoperirii amprentelor în interiorul acestora.

Specialiştii criminalişti cunosc foarte bine, din practică, că şi cei mai abili infractori, după săvârşirea faptei, neglijează măsurile de precauţie luate iniţial. De exemplu, un infractor versat, după ce a operat tot timpul cu mănuşi, şi-a scos mănuşile, a fumat liniştit o ţigară, a băut un pahar cu apă, după care a părăsit locul faptei.

Pentru uşurarea procesului de căutare a urmelor crestelor papilare se recomandă folosirea unei lanterne cu care se va ilumina oblic obiectul presupus a fi purtător de urmă. O altă metodă, care se poate aplica în cazuri mai deosebite, constă în pulverizarea pe obiectul presupus purtător de urmă a unei soluţii pe bază de luminol. Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, urma va apărea într-o luminescenţă specifică pentru un timp scurt, în prezent se apelează la tehnici nedistructive de genul razelor laser sau surselor de lumină emise de aparatură polylight.

Descoperirea urmelor este posibilă şi cu ajutorul lămpii portabile de radiaţii ultraviolete aflate în trusa criminalistică. Folosirea acesteia, sau a unei surse inci­dente de lumină puternică, în condiţii de întuneric, în încăperi, rămâne procedeul cel mai indicat pentru descoperirea amprentelor papilare.
3. Stabilirea vechimii urmelor de mâini. Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ţine seama atât în procesul descoperirii, cât şi în cel al revelării urmelor crestelor papilare. Fără a intra în amănunte de ordin tehnic, precizăm că stabilirea vechimii se face în funcţie de factori variaţi şi este uneori relativă. Astfel, urmele de pe porţelan, sticlă, suprafeţe netede, lustruite sau lăcuite pot fi păstrate chiar ani de zile, în vreme ce hârtia le păstrează câteva ore, în funcţie de calitatea ei. De asemenea, trebuie avuţi în vedere diverşi factori de alterare a urmelor, cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia ş.a. Menţionăm, însă, că şi în condiţiile unei ploi uşoare sau ale zăpezii, unele urme se păstrează neaşteptat de bine.

Determinarea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momen­tul descoperirii lor, dar ea continuă până în momentul expertizei dactiloscopice. In primele momente ale cercetării, stabilirea vechimii urmelor este absolut necesară pentru alegerea mijloacelor adecvate de revelare (de exemplu, revelarea unei urme proaspete, de circa o oră, prin prăfuire, poate să conducă la alterarea urmei din cauza îmbâcsirii). Fireşte că vechimea este şi un element de care se ţine seama în interpretarea modului de formare a urmelor, ea oferind indicii privitoare la faptă şi la persoana autorului.

Sub raport tehnic criminalistic, determinarea vechimii urmelor nu presupune o operaţie distinctă, ci o folosire selectivă a unor procedee de revelare, pe mici porţi­uni., care să ofere indicii asupra acestora.

In condiţiile complexe şi dificile de căutare a urmelor papilare, avându-le în vedere îndeosebi pe cele latente, se impune respectarea de către specialistul crimi­nalist a unor cerinţe minime, cum sunt rapiditatea în efectuarea cercetării, precum şi perseverenţă, răbdare, calm în căutarea şi revelarea urmelor.

O altă regulă care, de data aceasta, priveşte pe cel care conduce cercetarea la faţa locului - dar şi pe superiorii săi - este limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea numai la specialişti, pentru evitarea creării de urme suplimentare sau, mai rău, a distrugerii unor urme, cum se întâmplă din păcate, uneori, în practică.
4. Procedee de revelare a urmelor de mâini latente. Descoperirea urmelor papilare, revelarea acestora, poate fi caracterizată drept unul dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice, sub raportul perfecţionării ştiinţifice. Sunt semnificative, în acest sens, noile metode chimice de revelare a urmelor de mâini, ori de descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului. Preocupările de îmbunătăţire a procedeelor de descoperire se înscriu în contextul gene­ral de perfecţionare a metodelor de identificare a persoanelor, fiind specifice tuturor ser­viciilor de criminalistică din lume. De altfel, INTERPOL-ul a organizat, în ultimii ani, colocvii pe această temă.

În legătură cu metodele de revelare a urmelor de mâini se impun două precizări. In primul rând, acestea nu-şi găsesc aplicarea numai în cercetările întreprinse la faţa locului, ci şi în examinările făcute în laborator asupra obiectelor presupuse a fi purtătoare de urme. În al doilea rând, metodele mai jos menţionate nu sunt desti­nate în exclusivitate revelării urmelor papilare, multe dintre ele găsindu-şi aplica­bilitatea şi în revelarea urmelor formate de alte părţi ale corpului omenesc, cum ar fi, de exemplu, urmele de buze, de urechi.



4.1. Revelarea prin metode fizice. Revelarea prin metode fizice constă în pulveri­zarea de prafuri sau pudre cu granulaţie foarte fină - de aici şi denumirea de prăfuire (pudrare), pe obiectul ori suprafeţele purtătoare de urme.

Substanţele sau amestecul de substanţe folosite în revelare, pe lângă fineţea lor, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma (de exemplu, pentru revelarea urmelor de pe o coală albă de hârtie se foloseşte un praf de culoare închisă);

b) să prezinte o aderenţă selectivă, numai la materia din urmă, şi nu la întregul suport, pentru a evita îmbâcsirea urmei sau estomparea detaliilor caracteristice.

Dintre substanţele întrebuinţate frecvent în practică, amintim: ceruza (carbonat de plumb), negrul de fum, roşul Sudan III, argentoratul (pulbere de aluminiu), miniul de plumb, oxidul de cupru, praful de xerox etc. Aceşti revelatori, conside­raţi tradiţionali, se folosesc pentru suprafeţele netede.

Revelarea urmelor papilare pe suprafeţe multicolore se realizează cu substanţe fluorescente, de tipul pudrei galbene fluorescente, activate sub acţiunea radiaţiilor ultravio­lete. Revelatorii fluorescenţi, sub formă de prafuri sau de soluţie (mai uşor de pulverizat), tind să capete o utilizare universală, datorită calităţii lor, singurele suprafeţe la care nu pot fi folosiţi fiind cele de tipul lemnului neprelucrat sau hârtiei.

În prezent, asistăm la o lărgire a gamei produselor destinate revelării urmelor latente, firmele specializate în producerea unor materiale de tehnică criminalistică, cum sunt, de exemplu, laboratoarele americane de cercetare a urmelor "SIRCHIE", "FAUROT" sau firma austriacă „FOLIEN-VOGEL”, punând la dispoziţie noi pro­duse, având la bază aceleaşi substanţe, cărora însă li se adaugă şi altele (de exemplu, cianoacrilatul sau microparticulele de disulfat de molibden).

Răspândirea, ca şi îndepărtarea pudrelor de revelare de pe obiect, se fac prin interme­diul unei pensule fine din păr de veveriţă, puf de struţ sau fibre de carbon. Pentru pudrare se mai folosesc şi pulverizatoare speciale sau sprayuri, îndeosebi pentru suprafeţele mari. Pudrarea selectivă a urmelor dispuse pe suprafeţe de piele, cauciuc, mase plastice se poate efectua şi prin folosirea aşa-numitei pensule magnetice, respectiv un magnet cilin­dric la care aderă praful revelator amestecat cu pulberea fină de fier. în ipoteza suprafe­ţelor nichelate sau cromate, se practică afumarea urmelor cu funingine de camfor sau polistiren expandat, procedeu care a dat rezultate bune în practică .

Un procedeu modern de revelare a urmelor latente, îndeosebi a celor dispuse pe hârtie, constă în metalizarea într-o cameră de vid. Procedeu destul de laborios şi relativ costisitor, întrucât presupune evaporarea, de pildă, a unui amestec de aur-cadmiu, vaporii aderând selectiv la urma crestelor şi a şanţurilor papilare, a dat rezultate foarte bune inclusiv pe suprafeţe cu aspe­rităţi, de genul cărămizilor. Pentru suprafeţele curente ale obiectelor, inclusiv hârtia, se folo­seşte un amestec de zinc, antimoniu şi cupru.

O metodă ce serveşte atât la revelarea urmelor de mâini cât şi la revelarea urmelor de buze, de mănuşi, a urmelor de încălţăminte pe materiale textile sau plastic, are la bază un dispozitiv cu câmp electric de frecvenţă medie. Un procedeu de îmbunătăţire a calităţii fragmentelor urmelor digitale, elaborat de specialişti români, îl reprezintă prelucrarea imaginii urmei prin intermediul unei instalaţii electronice, denumită „Optimoscop”.

În fine, o metodă particulară de revelare a urmelor latente de pe un suport textil se bazează pe marcarea cu izotopi radioactivi a proteinelor din sudoare, evidenţierea detaliilor desenului papilar realizându-se prin autoradiografie.

4.2. Revelarea prin metode chimice. Metodele chimice de revelare a urmelor papilare latente se bazează pe reacţia dintre anumite substanţe chimice şi compo­nentele transpiraţiei (săruri, aminoacizi etc). In funcţie de particularităţile lor, aceste metode pot fi structurate astfel:

- O metodă folosită curent în practică, pe care unii autori nu o includ în catego­ria procedeelor chimice (deşi se bazează pe o reacţie de natură chimică) constă în revelarea cu vapori de iod - pe care unii specialişti o denumesc „aburire”, termen pe care îl considerăm inexact - îndeosebi a urmelor aflate pe hârtie şi pe pereţi. Revelarea se realizează prin intermediul unui dispozitiv simplu de vaporizare, iodul metalic fiind foarte volatil. Reacţia dintre vaporii de iod şi componentele din sudoarea depusă în urmă determină apariţia unei coloraţii specifice. Procedeul reclamă rapiditate în fotografiere sau fixare, revelarea fiind de scurtă durată. El prezintă, însă, avantajul că poate fi reluat.

- Revelarea cu reactivi chimici propriu-zişi, de genul ninhidrinei, nitratului de argint ş.a. Dintre reactivii chimici, mai des folosit în practică, pentru revelarea urmelor pe hârtie, este cel pe bază de ninhidrină, care reacţionează cu aminoacizii din sudoare, dând rezultate bune chiar şi la urmele mai vechi. Se mai întrebuinţează, de asemenea, nitratul de argint sau rodamina B, soluţii folosite şi în organizarea capcanelor criminalistice. La urmele formate prin depunere de substanţe grase se aplică vaporizări de diverşi acizi (osmic sau fluorhidric, dacă urma este pe sticlă).

Un alt reactiv, intrat în uzul organelor de specialitate, este soluţia denumită DEMAC, sensibilă la ureea din sudoare. Un caz particular îl constituie urmele de mâini formate prin depunerea de sânge, în care revelarea se face pe baza metodelor specifice cercetării petelor de sânge, apelându-se fie la soluţii care determină o fluorescentă specifică, fie la soluţia de leucoverdemalachit, folosită în special la urmele formate prin depuneri de sânge, cum este luminolul.



4.3. Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană. Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană - de neconceput până acum câţiva ani - este în prezent posi­bilă, tot datorită unor reacţii chimice, care dau cele mai bune rezultate, cu toate că încercări s-au făcut şi cu radiaţii roentgen sau cu iod. Metoda este aplicată cu rezultate bune şi în ţara noastră, putând fi indicată fără reţinere, în vederea descoperirii urmelor de mâini pe piele, de către organele judiciare. Specialiştii japonezi au reuşit revelarea şi ridicarea unei amprente digitale de pe gâtul unei persoane sugrumate, după un interval de 9 ore de la instalarea morţii.

4.4. Revelarea prin metode optice. Revelarea prin metode optice se constituie ca un ansamblu de metode noi în materie, bazate pe tehnici de vârf, aplicate la specificul descoperirii urmelor papilare. Dintre acestea, un loc prioritar îl deţine folosirea laserului.

Radiaţia de tip laser (laser de argon) este proiectată lateral oblic, sub un unghi de circa 45°, determinând apariţia unei fluorescente specifice anumitor substanţe secretate de glandele sebacee (riboflavina). La nevoie fluorescenta poate fi întărită prin tratare cu ninhidrină. De remarcat că procedeul nu este distructiv (se foloseşte o radiaţie laser de joasă putere), putând fi reluat de mai multe ori. Procedeul, pus la punct de specialiştii canadieni, a permis revelări de urme, cu o vechime de 9 ani aflate pe filele unei cărţi. În prezent firma americană „CRIMESCOPE” a pus la punct o instalaţie laser portabilă destinată revelărilor urmelor latente, nu numai papilare şi depistării unor falsuri.

O altă metodă optică o constituie dispersia luminoasă a unei raze de lumină incidenţă, proiectată spre suprafeţele purtătoare de urmă. Imaginea urmei se obţine prin intermediul unor filtre electronice. Procedeul prezintă un dublu avantaj: nu este distructiv şi permite fixarea imediată, prin fotografiere sau pe bandă videomagnetică, a urmei.
5. Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini. A doua etapă a cercetării urmelor de mâini, după descoperirea şi revelarea lor, ca, de altfel, a întregii categorii de urme descoperite la faţa locului, este destinată fixării şi ridicării lor.

5.1. Sub raport procedural, principalul mijloc de fixare a urmelor îl repre­zintă procesul-verbal. Fixarea în procesul-verbal presupune consemnarea exactă, precisă şi detaliată a urmelor şi metodelor de revelare întrebuinţate, a locului în care au fost descoperite şi a raportului de poziţie faţă de obiectele principale.

Totodată, sunt făcute menţiuni privind fotografiile executate, transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje, inclusiv ridicarea obiectelor purtătoare de urme de mâini (pahare, vase, scrumiere etc.).



5.2. Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografi­erea urmelor atât în cadrul ambianţei generale a locului faptei, cât şi în calitatea lor de obiecte principale, insistându-se asupra redării cu claritate a detaliilor caracte­ristice. Potrivit prevederilor art.131 C. pr. pen., fotografiile vor însoţi procesul-verbal, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată fiind chemate să verifice, printre altele, dacă afirmaţiile din procesul-verbal corespund cu imaginile fotografice.

Fotografiile se execută după revelarea urmelor latente, câteodată chiar înainte, dacă există pericolul degradării şi este posibilă aplicarea procedeului de fotografie­re prin reflexie. În principiu, se efectuează o fotografie a grupului de urme digitale sau a întregii palme, după care se insistă asupra porţiunilor sau amprentelor cu detaliile cele mai valoroase pentru identificare. Fotografia se execută de la o dis­tanţă de 15 cm, prin ataşarea de inele intermediare la obiectivul aparatului, folosindu-se materiale fotosensibile cu o granulaţie fină şi o iluminare laterală sub un unghi de 45°.

Pentru fotografierea urmelor pe pahar se asigură un fond în contrast cu sub­stanţa de revelare, prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid de culoare închisă. Pentru fotografierea întregului grup de urme dispuse pe un pahar sau pe un obiect rotund care a fost prins în mână este posibilă utilizarea unui dispozitiv special a cărui rotire este sincronizată cu deplasarea peliculei în aparatul fotografic.

Urma pe oglindă se fotografiază prin dispunerea, în dreptul obiectivului, a unui ecran negru cu un orificiu în centru, astfel încât să asigure fondul întunecat al imaginii şi să se prevină reflectarea aparatului în oglindă.

Urmele create prin prinderea cu degetele a unei bucăţi de geam sau a unui alt obiect transparent, urme dispuse faţă în faţă, se revelează diferit, cu substanţe în contrast de culoare (de exemplu ceruză şi roşu Sudan III). La fotografierea urmei revelate în alb, se montează în spatele geamului un ecran roşu (pentru estomparea culorii urmei revelate cu roşu Sudan III), iar pentru fotografierea urmei roşii se montează un ecran alb.

Fotografia de reflexe, procedeu aplicat mai ales când există pericolul distrugerii urmei prin mijloacele curente de revelare fizică sau chimică pe un obiect transpa­rent, se realizează în felul următor: urma este izolată de restul suprafeţei cu o hârtie de culoare închisă. În spatele obiectului se montează un ecran negru. Tot în spate se instalează şi sursa de lumină. Urmele nerevelate mai pot fi fotografiate pe baza aceluiaşi principiu: reflectarea sau difracţia diferită a luminii în zona de dispunere a urmei, cu ajutorul unor dispozitive speciale.

Printre procedeele de fixare a urmelor se mai numără schiţele şi desenele întoc­mite la faţa locului şi care se anexează procesului-verbal. Ele nu servesc, însă, decât la stabilirea locului în care au fost găsite şi a raportului lor de poziţie cu alte obiecte, neputând fi utilizate în cercetarea de identificare.

5.3. Ridicarea urmelor de mâini, alături de fotografiere, care rămâne princi­palul mijloc de ridicare, se poate realiza fie prin transferarea pe peliculă adezivă specială, fie prin efectuarea unui mulaj. Ridicarea vizează însă şi obiectele mici, transportabile, care sunt purtătoare de urme.

5.3.1. Transferarea pe peliculă adezivă, denumită şi folio, se face după reve­larea şi fotografierea urmelor. In eventualitatea în care condiţiile de la faţa locului nu permit fotografierea de detaliu a urmelor, se recurge direct la transferarea lor pe peliculă.

Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea lor fiind în funcţie de culoa­rea urmei. La nevoie, în lipsa peliculelor adezive speciale, se folosesc pelicule fotografice al căror strat de gelatină reţine urma în condiţii bune. Pentru asigurarea contrastului de culoare faţă de substanţa folosită în revelare, materialul fotosensibil se developează neexpus, obţinându-se o peliculă transparentă, ori se expune la lumină, după developarea peliculei, asigurând un fond negru.



5.3.2. Ridicarea cu ajutorul mulajelor se realizează, în cazul urmelor de adâncime, după fotografierea prealabilă a lor. Pentru urmele de mâini sau de obiecte, caracterizate prin fineţea detaliilor, sunt preferabile materialele folosite în stomatologie, de tipul ghipsului dentar, alginatului, diferite paste sau polimeri (stomalgină, sielast). Pregătirea urmei şi prepararea mulajului se fac potrivit unor reguli similare modului de ridicare a urmelor de picioare, ce vor îi prezentate mai jos.

5.3.3. Transportarea obiectelor purtătoare de urme impune respectarea unor cerinţe de manipulare şi ambalare vizând prevenirea distrugerii sau alterării urme­lor. De exemplu, chiar dacă se poartă mănuşi, obiectul se prinde de margini sau de laturile unde, prin natura lucrurilor, se formează cele mai puţine urme. Este falsă părerea că apucând un obiect cu o batistă nu periclităm urma.

Insistăm asupra necesităţii ca obiectele purtătoare de urme să nu fie ridicate înainte de a fi marcate şi fotografiate, aspect esenţial sub raport procedural. Amba­larea se face în condiţii care să asigure integritatea urmelor, dar şi a obiectului. Spre pildă, obiectul nu se înveleşte în vată sau în pânză.

După ambalarea obiectului, coletul se sigilează cu sigiliul organului judiciar care conduce ancheta. De asemenea, el va purta o etichetă numerotată, sau cu alte menţiuni privind locul, data, conţinutul etc.
6. Interpretarea la faţa locului a urmelor de mâini. O operaţie importantă, efectuată de însuşi organul judiciar, este interpretarea urmelor descoperite la faţa locului. Interpretarea realizată şi cu concursul specialistului criminalist, are drept scop obţinerea unor informaţii preliminare asupra obiectului creator de urmă sau a persoanei infractorului, a activităţilor desfăşurate de acesta, ca şi a succesiunii operaţiilor. Interpretarea urmelor digitale, adâncită în cadrul expertizei dactiloscopice, conduce la stabilirea modului caracteristic în care acestea au fost lăsate şi, de aici, la acţiunile desfăşurate de autor, la succesiunea acestora.

Un prim aspect vizat de interpretare este cel al stabilirii locului şi obiectelor ce au intrat în sfera de interes a autorului. De exemplu, dacă la faţa locului se găseşte un cadavru, prezentând urme evidente de violenţă (plăgi profunde, pete mari de sânge), descoperindu-se şi urme pe sertare, dulapuri, o casă de bani sau o cutie de depozitare a bijuteriilor, o primă concluzie este aceea că ne aflăm în faţa unui omor în scop de jaf.

Alte date se desprind din analiza indiciilor oferite de locul în care au fost descoperite urmele, de modul lor de grupare şi de dispunere, îndeosebi de modul de operare, ca şi de întreaga ambianţă a câmpului infracţional. Informaţiile obţinute sunt de natură să ser­vească la conturarea altor date privitoare la faptă şi autor.

Se poate deduce dacă făptuitorul era sau nu familiarizat cu încăperea în care a operat, dacă a acţionat grăbit, nervos sau calm, dacă era un începător sau un individ cu experienţă infracţională. De pildă, în cazul unui furt nu s-au găsit alte urme papilare (cel puţin în prima fază) decât cele ale persoanelor care locuiau în apartament, nici un obiect nefiind deranjat de la locul său. Mai mult, caseta din care s-au sustras bijuteriile era fără urme de forţare. Primele versiuni formulate de organele de urmărire penală au fost acelea că autorul era ori un individ experimentat, ori un obişnuit al casei. La cercetarea mai atentă a casetei, a fost descoperită, în interiorul ei, o urmă papilară aparţinând degetului arătător al uneia dintre persoanele suspecte, respectiv un infractor recidivist.

O serie de date pot fi obţinute despre persoana făptuitorului, de pildă, după locurile în care se poate stabili cu aproximaţie înălţimea persoanei şi constituţia sa fizică, eventual sexul şi vârsta, precum şi numărul aproximativ al autorilor.

Interpretarea urmelor vizează, de asemenea, stabilirea degetului, a regiunii mâinii şi, bineînţeles, a mâinii probabile căreia îi aparţine urma. Principalele elemente de orientare în aceste determinări sur şanţurile de flexiune ale degetelor, desenele formate de crestele papilare în cele trei regiuni ale palmei şi însuşi modul de prindere a obiectului. In ceea ce priveşte determinarea degetului sau mâinii probabile de la care provine o urmă, aceasta se face, în majoritatea cazurilor, de către un criminalist specialist şi se materializează într-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică.

BIBLIOGRAFIE

Aioaniţoaie C., Butoi T., în colectiv – Tactica criminalistică, Bucureşti, M. I., S.E.C., 1989

Aioaniţoaie C-tin, Bercheşan V., Butoi T., Marcu I., Pălănceanu E., Pletea C-tin, Sandu I. E., Stancu Em. – Tratat practic de criminalistică, ediţia II, Editura Carpaţi, Craiova, 1992

Cârjan L. – Criminalistica şi ştiinţe de contact, Editura MAI, Bucureşti 2006

Dan N., Anghelescu I., Constantin I. R., Constantinescu M., Grigorescu I., Sandu D., Sima I. – Dicţionar de criminalistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

Golunski S. A. – Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961

Mircea I. – Criminalistica, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994

Mircea I. – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978

Stancu E. – Criminalistica, vol. II, Editura Aetani, Bucureşti, 1995

Stancu E. – Tratat de criminalistică, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004



Suciu C. – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972




Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə