Data ședinței: 2006-10-02 Titlul ședinței

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulţumesc, doamna senator.

Invit la tribună pe doamna senator Doina Silistru, Grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.

Aveţi cuvântul.

Domnul Adrian Păunescu:

De acord, domnul Haşotti propune să donăm noi primii, dar să nu fie cumva stricat sângele nostru!

(Din sală): Aveţi de unde!

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă rog să continuaţi.

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulţumesc, domnule senator. Invit la tribună pe domnul senator Viorel Dumitrescu, ultimul coleg înscris pe lista PRM.

Domnul Puiu Haşotti:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor senatori,

Poate pentru prima dată în istoria politică post-decembristă a României anormalul şi normalul devin două concepte difuze prin propunerea de numire a şefului unui serviciu de informaţii, în speţă SRI pentru un reprezentant al opoziţiei în aşa-zisul „spirit al normalităţii politice”.

Se pune astfel întrebarea:cât de normală este o astfel de propunere? Nu mă refer aici la profesionalismul celui propus, ci la ideea politică lansată de anumiţi lideri privind necesitatea unei astfel de numiri şi de ce această desemnare reprezintă „normalitate şi echilibru politic”, tocmai acum?

Înseamnă că tot ceea ce s-a întâmplat în 17 ani de democraţie post-decembristă s-a derulat într-un climat anormal, că raportul dintre putere şi opoziţie strică echilibrul societăţii, iar clivajul democratic stânga-dreapta ar trebui să dispară, astfel încât să rămână doar un monopartitism şi o „armonie” politică sau altfel spus, ne putem întreba dacă nu cumva anormală a fost încercarea de înlocuire a preşedinţilor Senatului şi Camerei Deputaţilor sau depunerea unor moţiuni de cenzură de către opoziţie când puterea a înaintat pachetele de legi referitoare la reformele justiţiei, ale proprietăţii, ale sănătăţii şi viziunile, evident, diferite ale puterii şi opoziţiei vizând modernizarea întregii societăţi româneşti pe care noi, Alianţa „D.A.” PNL-PD şi actuala coaliţie guvernamentală am promis că le vom realiza? Atunci înseamnă că afirmaţiile de genul „sistem ticăloşit”, „hegemonia baronilor

locali ai PSD la nivelul întregii Românii”, metafora cu „ţepele din Piaţa Victoriei” sunt tot efectul unei atmosfere anormale?

Atunci de ce nu, normal, ar trebui, poate ca să fie şi comisarul european din partea României, desemnat tot de către opoziţie, nu numai şeful SRI, tot în acelaşi ton ar urma ca preşedintele CNSAS, de ce nu şi negociatorul şef al României cu Uniunea Europeană să fi fost sau să fie tot din partea opoziţiei şi exemplele pot continua la nesfârşit.

Ce-am putea să mai înţelegem? Ce este normal sau anormal? Unde se află limita dintre ele?

Stimaţi colegi, prin ceea ce se întâmplă de câteva zile încoace se creează un haos decizional pentru întreaga clasă politică.

Ce credeam că este normal ca un partid care se află în opoziţie să nu fie în acelaşi timp şi la cârma unor instituţii fundamentale, se dovedeşte, cel puţin după unii, a fi contrariul.

Sincer, nu mă interesează dacă PSD vrea să fie partener al unei coaliţii prezidenţiale, şi dacă compromisul politic ţine loc de orice doctrină, mentalitate sau promisiune electorală?

Oricum, nu este normal să avem o majoritate parlamentară şi o altă majoritate prezidenţială.

Nu pot nega dreptul preşedintelui Băsescu de a propune orice persoană la conducerea SRI-ului, nu pot nega dreptul preşedintelui de a se consulta cu un singur partid şi acesta din opoziţia parlamentară. Intră însă, aceste demersuri în zona normalităţii? Mă îndoiesc!

În această chestiune, de asemenea, nu pot nega dreptul PSD-ului de a se lăsa aşezat la „reverul sacoului prezidenţial”, nu pot nega dreptul social-democraţilor de a primi un măr otrăvit şi nu pot nega dreptul fiecărui parlamentar de a vota cu încredere. Pot doar să afirm că este foarte periculos să confundăm normalitatea cu anormalitatea, ar fi periculos, chiar pentru principiile fundamentale ale democraţiei.

Vă mulţumesc. (Aplauze)

Domnul Adrian Păunescu:

Domnule preşedinte de grup, să discutăm cu voce tare, că altfel e prea discretă convorbirea între noi doi!

E o vorbă pe care a spus-o marele om care este Ştefan Andrei, fostul ministru de externe al României la procesul lui „Unui lucru fără cale, cale dând/Multe lucruri fără cale vor urma.”- citat din Cantemir.

Este ceva nemaipomenit! Aşa este!

„Unui lucru fără cale, cale dând/Multe lucruri fără cale vor urma.” (Discuţii în sală.)

Da, trebuie să fim capabili să vedem răul când suntem şi noi complici cu el, că dacă îl vedem numai la PSD, nu ne crede nimeni… (Discuţii în sală.) Eu cred că dacă exemplul dumneavoastră venea primul ne era mai uşor şi nouă să dezbatem în principiu problema abuzurilor de putere, pe când aşa, de ce nu începeţi de la acel abuz care a dus la noua situaţie din România şi prin care aţi ajuns la putere?

Nu e corect! Nu e, cum spuneaţi dumneavoastră, normal, dar în fine, astea toate se rezolvă în timp! (Discuţii în sală.) De ce să fie normale? Păi, ce dumneavoastră sunteţi fraţi de cruce cu PD-ul sau ce, aţi schimbat sângele unii cu alţii? E o alianţă, ea poate să fie, poate să nu fie, aşa că eu, de această dată, îl consider pe preşedintele Băsescu continuator al propriei sale politici, surprinzător şi dinamic şi pe dvs. nu cred în ceea ce spuneţi.

Ceea ce ar putea fi moto-ul dialogului meu cu clipa este: „Trăim în România, ţara unde bolnavii nu au sânge, nu găsesc sângele de care au nevoie”. Un eveniment internaţional excepţional, într-adevăr, a polarizat toate energiile şi toate competenţele, dar parcă trebuie păstrat ceva şi pentru poporul român, inclusiv câteva flacoane de sânge. Prin spitale se umblă acum după oameni pe care autorităţile să-i convingă să doneze sânge.

Nici problema donării sângelui nu a rămas nereformată, atât de reformată încât nu mai donează nimeni sânge, or, acesta este unul dintre mecanismele nenorocite ale falselor reforme care au dominat scena publică, nu numai în această perioadă, ci şi aproape în toată perioada în care poporul român aştepta limpeziri şi de la Bucureşti îi veneau înceţoşări.

E nevoie de reforme, dar e nevoie de reforme în sensul sporirii numărului de karate al condiţiei umane, nu în sensul scoaterii omului din rosturile sale fireşti.

Dacă s-a ajuns la situaţia că în România, în spitale, nu e sânge, înseamnă că nu e ceva în regulă chiar în organismul celor ce coordonează sănătatea şi mă întreb: cât sânge are în membrele sale vitale cel care conduce sănătatea şi dacă nu îi e greu, dacă nu simte nevoia să facă un apel la întreaga societate, pentru a rezolva această problemă pe care, bineînţeles că dumneavoastră, ca şi mine, nu o vedeţi decât dacă e cineva din cei apropiaţi în cauză.

(Din sală): Să donăm noi primii!

Domnul Adrian Păunescu:

Doamnelor şi domnilor,

Am numeroase veşti rele, din care am selectat şi una care ne priveşte. Ne-am străduit în acest Senat şi am obţinut acorduri de la diverse instanţe care protejează banul în România pentru ca Academia Română să poată tipări toată zestrea genială de Caiete eminesciene. Fostul preşedinte al Academiei Române, marele cărturar care a fost şi rămâne Eugen Simion, acuză actuala conducere a Academiei Române că a blocat proiectul editării manuscriselor facsimilate ale lui Mihai Eminescu. Zice Eugen Simion: „Nu s-a mai făcut nimic. Este un blocaj total în acest proiect de interes naţional. Academia Română stagnează lucrurile. Sunt absolut dezolat de această problemă. De nouă luni de zile suntem într-o discuţie fără sfârşit. Bani pentru facsimilarea manuscriselor ar exista în bugetul Academiei Române.” Ar exista pentru că Eugen Simion s-a bătut pentru această cauză, pentru că mai mulţi intelectuali din acest Parlament, reprezentând mai multe, poate toate, chiar toate partidele, prin faptul că a existat chemarea mea repetată la conştiinţă şi luciditate, au reacţionat şi au pus umăr lângă umăr ca să se rezolve această problemă. Şi acum banii se duc pe cine ştie ce altceva şi Caietele lui Eminescu, visul de aur al tuturor generaţiilor de intelectuali care ne-au premers şi care se lega în realizarea lui practică de numele generaţiei noastre este în pericol. Manuscrisele erau tipărite până acum la Regia Autonomă Monitorul Oficial, singura tipografie capabilă să le lucreze la standardele cerute. Repet, este vorba de manuscrise. Ele trebuie reproduse la nivelul de fidelitate pe care îl au propriu-zis literele scrise de Eminescu.

Academia Română a vrut, însă, zice Eugen Simion, „să dea dreptul de tipărire unei alte edituri. Am făcut nenumărate memorii şi am purtat discuţii fără rost la Academie în această problemă”, a mai spus Eugen Simion.

Cer Biroului permanent al Senatului să intervină în numele nostru, al tuturor, pentru ca un fapt în care eram şi noi implicaţi, îi eram căuzaşi, să-şi continue cursul firesc.

Doamnelor şi domnilor,

Avem multe de spus despre cultura scrisă, aşa cum este ea văzută şi la Ministerul Culturii şi Cultelor. Vă semnalez faptul că dispar revistele de cultură, vă semnalez faptul că dispare din obiceiul de a lucra al Ministerului Culturii şi Cultelor cartea scrisă.

Există, într-adevăr, multe edituri particulare, dar, după exemplul marilor ţări ale Europei, cultura nu este doar o treabă particulară. Marea cultură naţională este o problemă naţională şi de ea trebuie să se ocupe cu curaj şi inspiraţie, cu competenţă şi anvergură Ministerul Culturii şi Cultelor. Marile opere trebuie să-şi găsească în Ministerul Culturii şi Cultelor apărătorul de drept.

Or, încet-încet, se creează impresia că lumea scriitorilor, că lumea intelectualilor s-a obişnuit cu statutul de piaţă. Cultura nu este piaţă, asta chiar dacă nu eşti social-democrat, chiar liberal fiind, chiar conservator fiind, chiar ţărănist fiind, ştii prea bine – cultura nu e piaţă. Nu se poate trăi din cultură, nu se poate face negoţ cu fapte de cultură. Cultura trebuie protejată de societate prin profitul altor categorii de lucruri pe care le produce societatea. În acest mod, considerând cultura un fapt de piaţă, vom ajunge în paleolitic şi ne vom bloca împreună la câte o stâncă pe care n-o vom putea scrijeli. Dacă vrem să fim în vremea noastră şi să fim contemporanii marilor înfăptuiri în domeniul culturii din lume, cred că trebuie să îndrăznim o altă viziune asupra culturii, o viziune potrivnică ideii de piaţă. Pot exista cărţi cu 200 de exemplare de o valoare excepţională. Vă spune asta scriitorul român cu cel mai mare tiraj de carte din istoria culturii române.

Aşadar nu pledez pentru mine, pledez pentru cartea scrisă în România, pledez pentru reînfiinţarea lăcaşelor de cultură şi pentru recrearea bibliotecilor, şi pentru sporirea rolului dascălilor şi al preoţilor în comunităţile româneşti spre a răspândi cartea şi publicaţia de cultură. Altfel, ajungem la violenţa la care asistăm neputincioşi.

E, desigur, o chestiune firească să se reacţioneze aspru împotriva violenţei şi jandarmii să-şi facă datoria împotriva violenţei, dar asta este numai o chestiune de o seară, de două seri. Trebuie măsuri profunde de asanare a societăţii, de limpezire a conştiinţelor celor care intră în aceste manifestări violente ca să se termine cu climatul de violenţă din România, un climat pe care, din păcate, şi noi mai degrabă l-am sporit, mai degrabă l-am impus, decât l-am micşorat şi l-am stins.

Vin aici, la această tribună, şi spun în treacăt: din Municipiul Brad - şi aici colegul meu de judeţ, domnul Arion ştie la fel de bine ca şi mine – îmi vine semnalul că în curând căldura, care e necesară de pe acum în Munţii Apuseni unde e frig, căldura devine o problemă. Statul n-are bani. E adevărat! Dar oamenii ce sunt? Nişte consecinţe ale unei politici de toamnă sau de iarnă a Guvernului?

Am avut norocul ca, în perioadele trecute, un om de calitatea ministrului administraţiei şi internelor, domnul Vasile Blaga, să intervină, la solicitările noastre, pentru câteva locuri din această zonă unde, pur şi simplu, frigul este la el acasă. Nu putem trăi de pe o zi pe alta cu acest coşmar. Şi atunci chestiunea este – nu cumva trebuie să găsim soluţia de fond? Nu cumva acest popor trebuie să înceteze a mai fi nerentabil? El produce atât cât i se dă voie să producă, lucrurile lui se vând atât cât se pot vinde, competiţia europeană este încă departe de el şi trăieşte acest biet popor din mila unui guvern sau a unui ministru, ceea ce este emoţionant până într-un punct, dar de la un moment încolo trebuie să ne gândim ce e de făcut. Aici, într-adevăr, trebuie găsite soluţiile pentru ca fiecare comunitate să se implice în descoperirea de căi ale prosperităţii.

Au murit atâtea fabrici, atâtea uzine, unele drept, cele mai multe nedrept. Au murit sau s-au pierdut atâtea locuri de muncă. Din ce pot să-şi plătească oamenii din Municipiul Brad căldura care e scumpă şi noi ştim cu toţii că este scumpă? Şi mergem înainte cu piciorul pe acceleraţie, către orizonturile abstracte ale reformei.

Am să fac şi o interpelare pe această temă.

Vă dau un exemplu de ceea ce înseamnă să nu ne preocupe lucrurile pe care le putem face. Exista o cale ferată aflată în paragină acum, calea ferată îngustă dintre Târgu Mureş şi Sovata. Ea este, în momentul de faţă, în paragină, gările sunt devastate şi kilometri întregi de şină sunt furaţi. Deşi a fost reabilitat în 1994, tronsonul feroviar a fost închis în 1997 ca nerentabil, navetiştii care foloseau acest mijloc de transport relativ ieftin rămânând să se descurce cum pot.

Încerc, de câteva săptămâni, să-l găsesc pe colegul nostru, domnul ministru Radu Berceanu. Mi-e imposibil. Acum, eu nu zic să sară ministrul repede când îl caută un senator, dar aşa, până pe seară, ar putea să-i dea un telefon. Nu chestiuni personale mă animă şi nici măcar din circumscripţia mea. Sunt chestiuni în care e nevoie să ne împrospătăm memoria prin cunoştinţele noastre din Senat, prin cunoştinţele noastre din presă, să ne amintim că există aceste posibilităţi. Nu vom putea face totul de la început. Există şi o cale ferată, o mocăniţă, undeva, între Târgu Mureş şi Sovata şi ea poate fi scoasă foarte uşor la lumină. Dar dacă nu comunicăm, ce pot eu face? Doar să încep să scriu, în „Flacăra”, atacuri la… să dau atacuri la adresa colegului Radu Berceanu, deşi nu-mi face absolut nici o plăcere. Nici nu mai sunt la vârsta la care să-mi producă vreo bucurie atacul la adresa cuiva. Vreau, mai degrabă, împăcare şi rezolvări.

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Mulţumesc, domnule senator. Invit la tribună reprezentantul Grupului parlamentar PSD, doamna senator Adriana Ţicău.

Vă rog, aveţi cuvântul, doamna senator.

Domnul Adrian Păunescu:

Domnule preşedinte, doar o singură problemă, una cu adevărat… Colegul nostru, domnul Marko Bela, a luat iniţiativa lansării marii idei a eliberării maghiarilor, prin autonomie teritorială de sub apăsarea românească. Acum, într-adevăr, ar fi cazul ca şi noi să ne dăm seama că nu poţi să chinui un om, să-l faci viceprim-ministru şi să-l bagi acolo, în Guvern şi să-l ţii ani şi ani, când el vrea libertate. Îi trebuie libertate, îi trebuie autonomie. Nu poţi să fii şi viceprim-ministru al Guvernului centralist de la Bucureşti şi concomitent şi lider al bătăliei pentru o autonomie pe care nici un document european n-o susţine. E momentul să facem dreptate, să dărâmăm zidurile închisorilor, inclusiv zidurile Guvernului şi să iasă toţi viceprim-miniştri, să se ducă să primească, în numele poporului român, ei pe Jacques Chirac şi să ne vedem de treabă în continuare, în istorie.

Nu mi se pare că e ceva mai caraghios, mai trist, mai provocator decât această încercare a unor lideri maghiari şi secui de a sparge România. România putea fi, în veacurile trecute, un stat federal în drumul către un stat central. Ceea ce s-a obţinut cu sânge nu se negociază cu cerneală şi nici cu majorităţi guvernamentale pe care sunt sigur că bunii noştri colegi din Alianţa D.A PNL-PD vor şti să le elimine. Nu se negociază cu cerneală ceea ce s-a obţinut cu sânge.

Situaţia din România cere linişte, cere creaţie şi fraternitate. (aplauze)

Domnul Valentin Dinescu:

Doamnelor şi domnilor senatori,

Începând din decembrie 1989, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România s-a afirmat ca un factor politic activ, agresiv şi destabilizator pentru statul român. Apariţia ei rapidă în decembrie 1989, ca organizaţie cu acţiuni politice în slujba minorităţii maghiare, legalizarea ei ca uniune culturală, acceptarea ei ca partid politic, la alegerile din 1990, i-a oferit numeroase căi de acţiune civică şi politică pe care le-a folosit metodic.

Atât acţiunile din decembrie 1989, cât şi cele de la începutul anului 1990, ca şi altele care au urmat timp de aproape 17 ani, caracterizează UDMR ca organizaţie politică separatistă, revizionistă, cu un pronunţat caracter şovin.

Acţiunile UDMR în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, în Parlamentul României, în guvernele care i-au acceptat colaborarea, dar şi peste hotare, în Parlamentul Europei, i-au evidenţiat direcţia de lucru programatică, constantă, pe un drum care vizează autonomia maghiarilor din România, continuată cu dizolvarea suveranităţii statului român.

Iredentiştii unguri bat allegro la maioneza Ardealului maghiarilor, susţinuţi de cozi de topor din interiorul ţării, simbriaşii cu aere euro mondiale, zornăie dieza, cheia trădării, punând în pericol siguranţa naţională, suveranitatea şi integritatea statului naţional unitar român.

O schiţă de istorie a UDMR evidenţiază rolul antiromânesc şi antistatal al UDMR şi colaborarea acestei uniuni culturale cu cercuri şi instanţe politice externe ostile României.

Vipera nu are altă vină decât că-i veninoasă.

Nicolae Iorga spunea, citez, „Şarpele nu este periculos că muşcă, ci că pentru că se ascunde ca să o facă”. Dar, iată că, UDMR-ul nu se mai ascunde. Iese la drumul mare, tot mai des, cu tot mai mult venin.

Sâmbătă, 23 septembrie 2006, la Miercurea-Ciuc, în prezenţa aleşilor locali de naţionalitate maghiară din Harghita, Covasna şi Mureş, liderul moderat al UDMR a abordat tranşant tema autonomiei teritoriale, neuitând să menţioneze că ideea este cuprinsă în programul politic al uniunii.

Citez, cu toate că nu-mi face plăcere. „Avem nevoie de autonomie teritorială ca să ne permită să decidem noi în problemele ce privesc bugetul şi care să permită ca limba maghiară să devină limbă regională oficială”. În opinia liderului UDMR, un prim pas spre autonomie este crearea unei imagini simbolice, unice pentru secuime”.

Din nou, citez: „Cei care intră în această zonă trebuie să vadă şi prin simboluri iconice, unice, că au ajuns în secuime.

În acelaşi timp, participanţii la întrunirea de la Miercurea-Ciuc au adoptat un document în care şi-au declarat voinţa de a obţine autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc. Cât de diabolic a acţionat în organizarea acestei întruniri de la Miercurea-Ciuc această organizaţie care atentează la integritatea statului român şi care duce o politică antiromânească şi antieuropeană!

A organizat-o când autorităţile erau ocupate cu Sommet-ul francofoniei, când armata română era decapitată şi când serviciile secrete nu au şefi.

Din câte cunosc eu, domnul preşedinte al României şi domnul prim-ministru al României nu au avut o reacţie fermă, tranşantă, faţă de ieşirile iredentiste ale liderului UDMR, care lider mai este încă vicepremier în Guvernul României, Românie al cărei teritoriu îl vrea sfârtecat, enclavizat, maghiarizat.

Răbdarea şi toleranţa noastră a ajuns la capăt. Solicit organelor abilitate ale statului român să-şi facă datoria. Ne-am săturat de batjocura, pentru a câta oară, la adresa poporului român.

Să fie anchetaţi şi judecaţi toţi participanţii la adunarea de la Miercurea-Ciuc. Să fie dotaţi cu simboluri iconice pe tricouri dungate, dar nu de marinar, purtate în camere cu zăbrele ferecate.

Vă mulţumesc. (aplauze)