David Lodge

Faptul că influenţa lui Graham Greene asupra Răcanului nu mi-a fost evidentă din prima clipă nici măcar mie, ca autor, pe vremea când l-am scris (numele povestitorului, Browne „cu e la coadă”, va fi fost o recunoaştere subconştientă a îndatorării), se datorează, poate, afinităţilor mult mai vizibile ale Răcanului cu genul de roman pe care-1 scriau, în anii 1950, autori aparţinând unei generaţii mai tinere decât domnul Greene, scriitori etichetaţi, destul de neplăcut, drept „Tineri Furioşi”. Prototipul de erou al acestei noi culturi era, desigur, Jimmy Porter din piesa lui Osborne Priveşte înapoi cu mânie (Look Back în Anger), pusă în scenă pentru prima oară în 1956. Am mers să văd această piesă, la Teatrul Royal Court, într-o învoire de weekend şi îmi aduc aminte foarte bine câtă plăcere şi voie-bună mi-a indus retorica ei antiinstituţională şi cât de exact se potrivea stării mele de spirit din acea etapă a vieţii mele.

Expresia „Tineri Furioşi” era pe gustul cronicarilor literari, pentru că putea fi aplicată în egală măsură autorilor şi personajelor. Printre romanele care au fost adeseori discutate în acest context se numără Coboară mai repede, de John Wain, Camera de sus, de John Braine, Sâmbătă seara şi duminică dimineaţa, de Alan Sillitoe, Un fel de iubitor, de Stan Barstow, iar, în registrul comic, Jim Norocosul, de Kingsley Amis şi Billy mincinosul, de Keith Waterhouse. Deşi nu se poate vorbi de uniformitate, există între aceste romane un fel de asemănare de familie, dată de următoarele trăsături: realismul lipsit de echivoc, observarea exactă a diferenţelor regionale sau de clasă din societatea britanică, perspectiva mic-burgheză sau muncitorească, atitudinile antiinstituţionale, ostilitatea faţă de orice formă de făţărnicie şi snobism, aplecarea către persoana întâi, tehnica naraţiunii confesive. Când

A apărut în America, unul dintre textele de prezentare de pe coperta cărţii chiar conţinea cuvântul „furios”.

284

Ce era cu aceşti „Tineri Furioşi”? Nimic ce ar putea fi formulat în termeni politici sau ideologici, după cum a demonstrat foarte clar evoluţia lor ulterioară. În esenţă, cred că erau furioşi pe ritmul lent al schimbării din societatea britanică. Structural vorbind, lucrurile se schimbaseră irevocabil în urma „Războiului Popular” şi a instituirii aşa-numitului Stat al Bunăstării Sociale, de către Guvernul laburist din 1945. Vechea societate împărţită rigid în clase, în care moştenirea privilegiilor era acceptată ca atare de marea majoritate a populaţiei, fusese – sau ar fi trebuit să fie – înlăturată prin intermediul unor politici sociale, economice şi educaţionale egalitare. Evelyn Waugh, de exemplu, crezând că această evoluţie era inevitabilă după victoria laburiştilor din

1945, a venit cu o propunere cu două tăişuri, tipică pentru el, şi anume de a transforma comitatul Gloucestershire, în care locuia el însuşi, într-un fel de rezervaţie de vânătoare, în care aristocraţia şi nobilimea să fie păstrate în starea lor naturală, spre educarea şi amuzamentul generaţiilor viitoare de proletari. Şi totuşi, instituţiile britanice s-au agăţat cu dinţii de putere şi privilegii.

Nou-apăruta meritocraţie, produs al cursurilor liceale şi universitare scutite de taxe, a avut ocazia să descopere că vechiul sistem de relaţii, reţeaua de putere şi influenţă ţesută între Londra, Oxbridge şi şcolile publice, faptul de a poseda accentul, manierele şi stilul de viaţă corecte încă mai protejau interesele înaltei burghezii ereditare. Nicăieri nu ieşea mai bine în evidenţă acest adevăr, decât în Armată pe timp de pace, unde liniile de demarcaţie rigidă între ofiţeri, sergenţi şi alte grade se bazau, în continuare, pe distincţiile de clasă din societatea britanică antebelică – şi o conservau; şi nicăieri în interiorul Armatei nu ieşea mai bine în evidenţă, decât în Corpul Regal de Blindate, care includea toate regimentele de cavalerie, prin tradiţie „de elită”. Furia care se citeşte printre rânduri în Răcane, nu ţi-e bine! Este, prin urmare, furia unui tânăr inteligent, fără îndoială plin de sine, conştient de posibilităţile incitante de realizare personală pe care i le oferă educaţia, dar care îşi vede avântul întrerupt brutal timp de doi ani prin încorporarea obligatorie într-o instituţie cu care nu se poate nici identifica, nici lupta. Dar, dacă romanul este, în sensul acesta, o reglare de conturi personală, sper că furia din el este una controlată, pentru că într-adins am lăsat să treacă mai mulţi ani, după ce mi-am satisfăcut serviciul militar, şi abia apoi l-am scris.

Am început să scriu Răcane, nu ţi-e bine! În 1960 şi l-am terminat în vara lui 1961. A apărut spre sfârşitul anului următor la MacGibbon & Kee, aceiaşi editori (acum decedaţi) care îmi publicaseră şi primul meu roman, cel dinaintea acestuia, Cine merge la film. 1961 a fost, se ştie, anul procesului legat de Doamna Chatterley1, al cărui verdict avea să afecteze profund convenţiile discursului literar din ţara noastră. După ce editorul, Penguin Books, a fost achitat, nu au mai putut fi condamnate pentru obscenităţi romanele cu pretenţii de seriozitate literară.

În doar câţiva ani de la acest proces, scriitorii şi editorii lor şi-au luat libertatea unii de a descrie actul sexual oricât de explicit voiau, iar ceilalţi, de a tipări în clar cuvintele considerate vulgare. Această evoluţie a venit, totuşi, prea târziu pentru a mai afecta în vreun fel forma romanului Răcane, nu ţi-e bine! Nu e vorba că mi-aş fi propus să descriu în primul rând actul sexual în acest roman, dar redarea fidelă a obscenităţii redundante tipice pentru aproape întreaga vorbire din Armată, mai ales în rândurile soldaţilor, m-a preocupat în mod deosebit. Date fiind convenţiile perioadei respective, am adoptat artificiul lui Norman Mailer din Cei goi şi cei morţi, transcriind cel mai frecvent utilizat dintre cuvintele vulgare sub forma fugg [în loc de fuck – n. tr.]; şi am notat termenul vulgar desemnând organul genital femeiesc sub forma c-t [în loc de cunt – n. tr.]. Curios este că această linie a fost prelungită de culegătorul de la MacGibbon & Kee, poate pentru ca eventualul cititor inocent să ghicească mai greu despre ce cuvânt este vorba, crezând că are opt litere, în loc de patru. Chiar şi aşa, am găsit cu cale să introduc o notă de avertizare la începutul cărţii, care suna astfel: „Grosolănia vorbirii şi a comportamentului militarilor este un fapt binecunoscut; reprezentarea ei mi s-a părut necesară scopului meu din acest roman. Să fie deci avertizaţi cititorii cărora această reprezentare li s-ar putea părea ofensatoare sau de prost gust”.

Câţiva ani mai târziu, în 1970, la a doua ediţie broşată a romanului, apărută la editura Panther, această notă părea deja excesiv de scrupuloasă. Am scos-o şi am profitat de retipărire pentru a revizui textul în sensul de a reprezenta în clar limbajul obscen. A fost o experienţă bizară pentru mine să iau un exemplar al propriei mele cărţi şi, precum vandalii conştiincioşi din bibliotecile publice, să scriu obscenităţi în marginea aproape a fiecărei pagini.

Prezenta reeditare a cărţii Răcane, nu ţi-e bine! Reproduce textul blând cenzurat al primei ediţii, ceea ce se şi cuvine, poate, unui roman care acum mi se pare chiar şi mie o scriere ce ţine de o perioadă – de anii 1950 mai degrabă decât 1960. Ultima serie de recruţi au fost încorporaţi în Serviciul Militar Naţional în 1960. Tineretul nostru a intrat atunci într-un deceniu de abundenţă, libertate şi permisivitate fără precedent şi nu a mai fost ameninţat de ceea ce personajul meu, Jonathan Browne, descria drept „o perspectivă sumbră: o cazarmă bătută de vânturi, apa rece dis-de-dimineaţă, ordinele răstite ale unor superiori tâmpiţi, monotonia cenuşie a zilelor care abia se mişcau…” Cultura predominantă în rândurile tineretului în anii 1960 – muzica, vestimentaţia, coafurile, experimentele în materie de sex, droguri şi stil de viaţă – nu ar fi fost posibilă fără desfiinţarea serviciului militar obligatoriu. Sper că romanul meu mai prezintă un interes, ca evocare – sau dezvăluire – a acelor ani dinaintea potopului.

SFÂRŞIT