În cel mai scurt timp, m-am distins ca ofiţer de marină şi am devenit comandant de navă. Mi-am îndeplinit riguros toate obligaţiile care mi-au fost atribuite, aşa că am primit o sumedenie de decoraţii. După circa patru ani m-am întors în Anglia foarte bogat şi am fost înnobilat. Am obţinut inclusiv şase luni de concediu, pe care le-am folosit, desigur, ca să îmi rezolv chestiunea căsătoriei.
Când am ajuns din nou în patria mea, mi-am găsit încă în viaţă părinţii şi rudele, slavă cerului, după care m-am grăbit să îmi revăd celălalt părinte, colonelul meu, ajuns între timp general-maior. Reîntâlnirea a fost emoţionantă. Prima mea grijă a fost să mă achit de datoria financiară la el, dar generalul nu a acceptat banii din aur pe care i-am aşezat pe masă, spunându-mi: ‚Iubitul meu prieten, ştii că nu am fost căsătorit niciodată şi că nu am copii. De aceea, te consider unicul meu fiu, bucuria vieţii mele, şi implicit moştenitorul întregii mele averi. Consideră aceşti bani un simplu dar şi nu mai pomeni niciodată de ei!’
Nu cred că mai trebuie să menţionez că această declaraţie m-a mişcat până la lacrimi. Cine ar fi putut rămâne indiferent în faţa unei astfel de declaraţii, din partea unui om atât de nobil? După ce am discutat pe îndelete, m-a întrebat dacă baroneasa din cauza căreia am plecat nu mi-a scris niciodată, sau dacă nu am încercat să iau eu legătura cu ea. I-am răspuns că i-am scris de trei ori, dar nu am primit nici un răspuns. M-am gândit totuşi să-i fac o vizită şi să îi cer baronului mâna fiicei sale, asta ca un semn de preţuire pentru el însuşi (pentru general), ştiind cât de apropiat era de familia fetei.
Într-adevăr, generalul-maior a rămas foarte încântat să audă care sunt planurile mele, dar nu mi-a ascuns faptul că tatăl fetei era încă şi mai greu de satisfăcut decât înainte în ceea ce îi privea pe pretendenţii la mâna fiicei sale. Era un aristocrat extrem de bigot, aşa că nu era deloc interesat de avere sau de meritele personale ale pretendenţilor, ci doar de rangul prin naştere al acestora. Altfel spus, trebuiau să facă parte din marea nobilime. De pildă, a respins el însuşi titlul de conte, pentru simplul motiv că ar fi devenit astfel primul conte al liniei genealogice, în timp ce acum era ultimul baron al unei lungi astfel de linii genealogice.
Nu cred că mai trebuie să precizez ce impresie penibilă mi-a făcut această declaraţie. Ajunsesem eu însumi un nobil, dar cum puteam să demonstrez că am cel puţin 16 generaţii de strămoşi nobili? Generalul-maior nu şi-a pierdut însă speranţa, fiind convins că aş putea încă să îl impresionez pe bătrânul aristocrat, dacă i-aş povesti numeroasele aventuri prin care am trecut pe mare, bătăliile cu monştrii marini şi cu armatele duşmane, furtunile pe care le-am înfruntat, etc. Bătrânului îi plăceau la nebunie asemenea poveşti, aşa că mai aveam totuşi o şansă să-i câştig inima!
Am urmat sfatul prietenului meu şi am fost într-adevăr primit de bătrânul aristocrat într-un mod ceremonial, ceea ce mi s-a părut un semn bun.
Lucrul care m-a impresionat cel mai tare era faptul că Emma, fiica bătrânului şi iubita mea, părea să strălucească de fericire, purtându-mi aceeaşi iubire ca la început. Mi-a spus că a primit într-adevăr scrisorile mele, dar a fost nevoită să-mi răspundă exclusiv prin lacrimile şi prin tăcerea inimii sale. La fel ca prima oară, am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a-l convinge pe bătrânul aristocrat să îmi acorde mâna fiicei sale, dar în zadar! Pe scurt, după trei luni nu eram cu nimic mai avansat ca la prima mea vizită în acea casă.
Ce era de făcut? M-am consultat cu prietenul meu, generalul. După o vreme de reflecţie, acesta mi-a spus: ‚Nu aş vrea să-ţi dau un sfat prost, dar cred că va trebui să recurgi la o tactică mai dură. Fata are deja 26 de ani, aşa că este pe deplin matură şi poate decide singură în ceea ce o priveşte. Dacă are curajul să se mărite cu tine fără consimţământul tatălui ei, atunci nu mai ezita nici o clipă! Mi se pare că ţi-a făcut ea însăşi o astfel de sugestie, aşa că s-ar putea să fie cât se poate de deschisă faţă de această posibilitate. Dacă planul va da greş, iar căsătoria nu se va putea încheia în Austria, atunci nu veţi avea de ales şi va trebui să fugiţi imediat în Anglia, pentru a vă căsători acolo. Desigur, veţi fi urmăriţi de autorităţi, dar lasă asta în seama mea. Voi avea personal grijă ca urmăritorii să nu vă prindă. În rest, cred că te vei descurca singur’.
Evident, mi-a plăcut foarte mult acest plan îndrăzneţ, aşa că am trecut imediat la punerea lui în aplicare. Într-adevăr, căsătoria nu s-a putut încheia în Austria, ţară în care obstacolele erau prea mari, aşa că am fugit împreună în Anglia, căsătorindu-ne chiar pe puntea fregatei mele, care ne-a transportat acolo. Cel care a oficiat căsătoria a fost capelanul vasului. Aşa cum aveam să aflu mai târziu de la prietenul meu, am fost urmăriţi, dar a avut el grijă să îi direcţioneze greşit pe urmăritori. Şi astfel, am reuşit să mă căsătoresc cu fata viselor mele într-un mod absolut legal (cel puţin din punct de vedere oficial)”.
Capitolul 71
Norii se adună asupra căsniciei cârcotaşului. Mireasa îşi revelează adevărata natură.
Cârcotaşul continuă: „La vremea aceea viaţa mi se părea un paradis terestru, căci îmi îndeplinisem scopul pentru care am luptat atât de mult. În cel mai scurt timp însă, nori grei au început să se adune asupra acestui paradis iluzoriu.
Mult iubita mea Emma era tot mai chinuită de remuşcări pentru faptul că şi-a părăsit tatăl, devenind din ce în ce mai tristă cu fiecare zi care trecea, regretând pasul făcut şi blestemând clipa în care m-a cunoscut. I s-a făcut apoi dor de casă, slăbind din ce în ce mai mult şi făcându-mă să devin chiar îngrijorat în ceea ce priveşte starea ei de sănătate. Am încercat tot ce mi-a stat în puteri pentru a-i schimba starea sufletească, dar în zadar! În aceste condiţii, nu am avut de ales decât să părăsesc Anglia şi să mă întorc cu ea la Viena, ca un om particular de afaceri.
Ajunşi în capitala Austriei, am încercat mai întâi de toate să obţinem iertarea tatălui Emmei, dar am aflat că acesta trecuse în lumea celor drepţi, probabil mai mult de supărare decât datorită unei boli!
Pentru Emma, aceasta a fost ultima picătură. Rudele ei i-au reproşat amarnic moartea tatălui ei, acuzând-o direct de crimă şi spunându-i că, atunci când a murit, acesta şi-a întins disperat mâinile, strigând-o!! Toate aceste poveşti au îmbolnăvit-o şi mai tare pe Emma, iar eu am ajuns să cheltuiesc o adevărată avere pe medici. În cele din urmă s-a făcut bine, dar a continuat să fie extrem de capricioasă, cerându-mi nu de puţine ori sacrificii pe care abia reuşeam să le acopăr financiar, dar pe care i le-am îndeplinit până la ultima, cu cea mai mare blândeţe şi înţelegere. După numai doi ani, au murit şi rudele ei, astfel încât soţia mea, devenită între timp mamă a două fete, a moştenit o avere considerabilă. O vreme, am sperat că Emma va deveni astfel mai fericită şi mai binevoitoare faţă de mine.
Abia după ce a semnat actele moştenirii am aflat însă cine era în realitate soţia mea şi cât de mult însemnam eu pentru ea! Aparenta ei instabilitate emoţională a dispărut ca prin farmec, fiind înlocuită de o goană nebună după plăceri şi lux orbitor. Practic, Emma mea nu îşi mai refuza nimic.
I-am spus cu timiditate că o astfel de viaţă nu este tocmai nobilă şi că m-a făcut mult mai nefericit decât o făcusem vreodată eu pe ea, că în Anglia aş fi ajuns până acum amiral, dacă nu aş fi renunţat la serviciul militar pentru a veni la Viena împreună cu ea, datorită iubirii pe care i-o purtam. I-am spus toate aceste lucruri cu lacrimi în ochi, dar unicul rezultat pe care am reuşit să-l obţin a fost să dezlănţui un adevărat iad. S-a repezit ca o furie în camera ei, mi-a semnat un cec în valoare de 200 de florini (guldeni) şi mi-a spus: ‚Iată, domnul şi soţul meu (născut în familia unor crescători de porci!), la atât s-au redus cheltuielile tale cu mine. Acum părăseşte te rog această reşedinţă şi caută-ţi pe alta! Nu ai decât să le iei şi pe cele două fete cu tine, căci nu sunt dispusă să cresc două puşlamale pe care, în orbirea mea, le-am conceput împreună cu un ţăran! Adio şi n-am cuvinte! Acum suntem chit!’
După care mi-a trântit uşa în faţă, lăsându-mă consternat, în timp ce micuţele mele copile plângeau şi mă strângeau în braţe. După circa două ore am încercat să intru din nou în camera ei, dar nu mi s-a permis. Valetul personal al Emmei mi-a spus că este dorinţa baronesei să părăsesc de îndată casa. I-am spus acestuia să o anunţe pe doamna că nu am nevoie de banii şi de casa ei, şi că voi continua să îmi trăiesc viaţa şi să îmi cresc fetele folosindu-mă de averea mea legal dobândită!
M-am grăbit aşadar să ajung în camera mea, chemându-mi personalul. Le-am poruncit servitorilor să îmi strângă imediat lucrurile, căci trebuie să părăsim în grabă casa. ‚Cine nu se va conforma, va fi dat imediat afară!’ Servitorii mei au făcut feţe lungi şi au căscat ochii mari de uimire, dar mi-au îndeplinit imediat porunca.
În timp ce eram ocupat cu împachetarea, cineva a bătut la uşa mea. Cine credeţi că era? Bunul meu prieten, generalul-maior, care tocmai atunci venise la Viena cu nişte probleme pe care le avea de rezolvat! ‚Hei, ce faci aici? m-a întrebat el. Te muţi?’ I-am povestit imediat totul, explicându-i că vina nu îmi aparţine deloc!
La început, generalul nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Abia după o vreme şi-a adunat gândurile şi mi-a spus: ‚Bietul meu prieten, linişteşte-te! Dacă aceasta este adevărata faţă de soţiei tale, mai bine bucură-te că ai scăpat de ea în această manieră onestă! Păstrează însă cecul pe care ţi l-a dat, de dragul copilelor tale, căci nu este înţelept să renunţi la o sumă atât de mare numai de dragul orgoliului!’
Imediat după ce am primit acest sfat de bun simţ din partea generalului, valetul Emmei a năvălit în cameră şi mi-a spus: ‚Doamna doreşte să ştiţi că nu acceptă cu nici un chip să primească înapoi banii pe care vi i-a trimis! În schimb, dacă suma vi se pare insuficientă, este dispusă să o mărească!’ Mi-am muşcat buzele de furie, incapabil să mai rostesc vreun cuvânt. În locul meu a luat cuvântul generalul, care i-a spus valetului: ‚Comunică-i doamnei că prin comparaţie cu sacrificiile pe care le-a făcut acest om pentru ea, suma de 200 de florini nu înseamnă mai mult decât o simplă pomană pentru un cerşetor. Nu aşa se plăteşte onoarea unui ofiţer de rangul acestui domn! De aceea, spune-i doamnei să bage adânc mâna în cufărul cu bani şi să-i aloce adevărata recompensă pe care o merită soţul ei (un om fără egal, aşa cum nu va mai întâlni vreodată altul), pentru faptul că i-a călcat în picioare onoarea aşa cum a făcut-o! Spune-i doamnei că eu, prinţul N.N., tatăl adoptiv al acestui om care a devenit fiul meu preaiubit, sunt cel care solicit acest lucru de la ea! Spune-i de asemenea să nu mai îndrăznească niciodată să se afişeze în lume purtând numele soţului ei! Mă înţelegi?’ Valetul i-a răspuns: ‚Da, Înălţimea Voastră!’ ‚Atunci, dispari din ochii mei!’, a tunat generalul. Valetul s-a înclinat până la pământ, după care a şters-o ca din puşcă.
După o vreme, uşa s-a deschis şi baroneasa şi-a făcut năvalnic apariţia, frângându-şi mâinile şi implorându-ne iertarea, mie şi generalului. Ne-a adus tot felul de argumente, vorbind de temperamentul ei aprins şi de faptul că s-a pripit, ca de obicei.
Generalul a lăsat-o să termine, după care i s-a adresat cu detaşare: ‚Doamnă, l-am cunoscut foarte bine pe bigotul tău părinte şi te cunosc foarte bine şi pe tine! Aşchia nu sare departe de trunchi, aşa că nu mă aştept ca tu să fii foarte diferită de tatăl tău. Deşi fostul tău soţ nu este fiul meu fizic, l-am rugat pe împărat să-mi acorde dreptul să îl adopt sub titlul de conte şi să-i las moştenire averea mea, lucru pe care maiestatea sa l-a acceptat, ştiind că nu am copii. Dacă aş muri mâine, ar deveni prinţ, mă înţelegi? Chiar dacă alţi membri ai nobilimii vor face presiuni asupra împăratului să nu accepte să îi acorde acest titlu nobiliar, el va rămâne oricum fiul meu şi unicul moştenitor al întinsei mele averi! Drept urmare, el nu are nevoie nici de casa, nici de averea ta! M-aţi înţeles, doamnă?’ Baroneasa i-a răspuns: ‚O, Înălţimea Voastră şi dragă tată-socrule! Sunt dispusă să îţi dăruiesc întreaga mea avere, cu condiţia să mă ierţi şi să nu mi-l răpeşti pe soţul meu mult iubit!’
Generalul: ‚Aha, fetiţo! Acum că ai aflat că acest ‚crescător de porci’, după cum îi spuneai până nu demult, urmează să devină moştenitorul meu, ai început din nou să simţi pentru el o iubire fără seamăn! Nu cred că îţi va mai merge a doua oară! De aceea, întoarce-te în camera ta, căci am lucruri importante de discutat cu fiul meu’. Emma a continuat însă să îi implore iertarea, cu o ardoare şi mai mare, jurând pe tot ce avea mai scump pe lume că ar fi preferat de o mie de ori să fie ea însăşi o crescătoare de porci pentru tot restul vieţii decât să mă părăsească fie şi numai pentru un singur minut! ‚Bine, i-a răspuns generalul, vom vedea imediat care este adevărul! Mă simt îndrituit să îţi testez sinceritatea, şi vom vedea cum vei trece acest test!’ ‚Fă orice doreşti cu mine, Înălţimea Ta, dar nu voi accepta să mă despart de soţul meu mult iubit decât dacă voi muri!’ Generalul: ‚Bine, vom vedea cât de curând, draga mea baroneasă! Ţi-am dat deja testul de care îţi vorbeam, şi nu l-ai trecut! Acum îmi iubeşti fiul, dar numai pentru că a devenit moştenitorul meu. Ei bine, acesta a fost testul: ţi-am spus această minciună ca să văd cum vei reacţiona, şi imediat te-ai îndrăgostit ‚spontan’ de el. Mare naivitate! Ţi-am spus că va deveni moştenitorul meu numai pentru a-ţi face dovada lipsei tale de nobleţe: când nu ai mai văzut în el un simplu crescător de porci, ci un prinţ, ai devenit subit foarte smerită! Ce ai zice însă dacă ţi-aş spune că totul a fost o minciună, special concepută pentru a-ţi testa iubirea faţă de soţul tău, şi că acesta (deşi îmi este într-adevăr la fel de drag ca un fiu, fiind un om minunat) nu este totuşi decât un fiu de ţăran?’
Auzind această veste proastă, Emma s-a schimbat imediat la faţă, ţipând: ‚Cum!? Aşa se vorbeşte cu fiica baronului N.N.? Aşa deci! Soţul meu nu este un prinţ, ci un simplu ţăran, devenit recent un gentleman englez! O, ce ruşine sunt nevoită să suport! Eu, o baroneasă cu o familie veche de generaţii, să fiu tratată ca o simplă muritoare de rând! Hei, valetule!’ Valetul: ‚Ce doreşte doamna?’ Emma: ‚Grăbeşte-te în camera mea şi adu-mi documentele de pe masa mea, ca să pot „repara” onoarea acestui ţărănoi ofensat!’ Generalul: ‚Acest lucru nu va mai fi necesar, doamnă! Ştiam că te vei descurca chiar mai prost la cel de-al doilea test decât la primul. Eşti cine eşti, şi aşa vei rămâne toată viaţa. Sper că înţelegi ce vreau să spun! Cât despre acest fiu al meu, el este un om cu adevărat nobil, în pofida originii lui simple! De aceea, dispari din ochii noştri!’
Auzind aceste cuvinte, Emma se întoarce din nou la 180 de grade, spunând: ‚Înălţimea Ta, spui că mi-ai încercat astfel sentimentele, dar nu ţii cont de faptul că aş fi putut juca teatru, pentru a mă convinge la rândul meu de iubirea reală a acestui bărbat. Căci trebuie să îţi mărturisesc că domnul şi stăpânul meu s-a purtat în ultimul an şi jumătate cu o răceală inexplicabilă faţă de mine, care m-a făcut să mă simt complet nefericită. I-am făcut numeroase aluzii în acest sens, spunându-i că nu mai par să însemn pentru el ceea ce însemnam odată! Dar domnul conte aici de faţă a ştiut de fiecare dată să găsească o mie de pretexte, care mai de care mai rizibil. Se pare aşadar că undeva exista o problemă!
Acum sunt bogată, aşa că dispun de mijloacele necesare pentru a testa inima soţului meu. De aceea, am dat tot felul de petreceri şi de baluri, lăsându-mă curtată de bunăvoie de alţi cavaleri şi încercând astfel să detectez o urmă cât de mică de gelozie din partea lui. Dar eforturile mele s-au dovedit în zadar! Mi s-a părut chiar că îi face plăcere să vadă alţi bărbaţi făcându-mi curte în locul lui! Mult timp, m-am simţit umilită, dar răceala dintre noi a continuat să crească, iar soţul meu a uitat cu desăvârşire calea către dormitorul nostru comun. De aceea, m-am decis să îl supun astăzi acestui test suprem, pentru a vedea ce se ascunde cu adevărat în inima lui!
Nici acest test nu s-a dovedit însă un succes. De aceea, văzând că am pierdut pentru totdeauna iubirea lui, sunt dispusă să accept această situaţie, în numele lui Dumnezeu!
Acesta este adevărul deplin, Înălţimea Ta. Atât timp cât eram o dezmoştenită a sorţii, m-a iubit cu o ardoare greu de înţeles, dar de îndată ce am dovedit unica moştenitoare a unei mari averi, între noi s-a terminat totul. Nu numai că a renunţat să mă mai mângâie, dar a început chiar să pară enervat de această nouă situaţie, spunându-mi adeseori în faţă: ‚Banii tăi sunt un blestem pentru această casă!’ De aceea, o las pe Înălţimea Ta să judece singur în ce măsură sunt o păcătoasă atât de mare pe cât pare să creadă, împreună cu fiul său adoptiv!’
Capitolul 72
Pretenţia Emmei. Generalul devine consilier marital. Feuda căsniciei.
Generalul i-a răspuns Emmei: ‚Draga mea noră! Dacă aşa stau lucrurile, atunci situaţia se schimbă. De aceea, te rog să mă ierţi. Voi avea grijă să îmi dojenesc fiul!’ Emma: ‚Înălţimea ta, tot ce îmi doresc eu este dragostea dintâi! Dacă voi regăsi această iubire în inima lui, îi voi ierta totul, fără nici o rezervă!’ – După care, generalul s-a întors către mine şi mi-a spus: ‚Ei bine, fiul meu, ascultă-mă, dacă este adevărat că soţia ta ţi-a făcut probleme numai din cauza ta, atunci va trebui să îţi îndrepţi greşeala! Emma nu pare să aibă decât o singură pretenţie: iubirea ta dintâi. De aceea, nu-i refuza această dorinţă!’
Eu i-am răspuns: ‚Iubitul meu tată! Iubirea mea faţă de Emma nu s-a diminuat în nici un fel de la prima noastră întâlnire şi până astăzi. Nu este vina mea că ea mi-a căutat nod în papură, deşi nu greşisem cu nimic faţă de ea. Dacă nu i-am făcut un scandal îngrozitor, mânat de gelozie, acest lucru s-a datorat exclusiv sensibilităţii mele înnăscute. Pot să-ţi spun însă că în sinea mea am simţit o mare amărăciune. Cât despre marea ei bogăţie, trebuie să-ţi mărturisesc că aceasta nu m-a impresionat niciodată în mod deosebit. De fapt, ca să fiu sincer până la capăt, imensa avere a Emmei mi-a creat chiar o stare de disconfort, ştiind că cu cât o casă este mai mare, cu atât mai multe sunt ocaziile de a păcătui! (Întorcându-se apoi către Emma): Ascultă, dacă ai fi dăruit săracilor sumele de bani pe care le-ai cheltuit cu petrecerile tale, am fi fost amândoi infinit mai fericiţi! Dar tu ţi-ai dorit să mă impresionezi şi să mă intimidezi în acest fel, iar această intenţie a ta nu a fost una lăudabilă, căci cu greu ai putea găsi un soţ mai răbdător decât mine!’
De data aceasta, Emma nu s-a mai ostenit să îmi dea vreun răspuns, chemându-şi nerăbdătoare valetul. Când acesta a venit, ducând cu el un pachet greu, ea a ţipat la el, spunându-i să lase pachetul pe masă. După care mi-a aruncat o privire caustică, spunându-mi: ‚Doresc să-mi îndrept greşeala şi ofensa pe care ţi-am adus-o, ca să te înveselesc din nou’. La care eu i-am răspuns: ‚Draga şi buna mea Emma! Te iubesc mult prea mult ca să îţi port chiar şi cea mai mică ranchiună! De altfel, nu eu ţi-am cerut aşa ceva, ci tatăl meu, care a avut de altfel intenţiile cele mai bune. De aceea, ia-ţi înapoi hârtiile şi redevino acea Emma care m-a urmat în Anglia cu câţiva ani în urmă şi pentru care mi-am pus în pericol viaţa de o mie de ori!’
Emma a rămas oarecum uimită. După o vreme în care a păstrat tăcerea, ea a spus (cu o indiferenţă studiată): ‚Dacă tot mă iubeşti, fă-mi favoarea şi ocupă-te de aceste documente, căci, după cum ştii prea bine, o femeie nu se pricepe la bani!’ Eu: ‚Asta este altceva! De aceea, sunt absolut de acord să îţi fac acest serviciu! Va trebui să ne strângem însă mâinile în semn că am redevenit prieteni, iar apoi să îmi dai acel sărut după care tânjesc de atâta vreme! Haide, Emma, fă-mă din nou fericit!’ – Emma: ‚Avem destul timp pentru astfel de dulcegării! O femeie nu trebuie să fie niciodată prea liberală, dacă doreşte să îşi păstreze căsnicia. Doresc de asemenea să îţi reamintesc ceea ce ţi-am spus de atâtea ori până acum, şi anume că nu mai doresc să fiu numită Emma, ci aştept să mi se spună pe primul meu nume creştinesc, Kunigunde! De ce mi te adresezi spunându-mi tot timpul Emma, şi nu Kunigunde, un nume cu adevărat nobil, încă din antichitate, cu care au fost botezate inclusiv mama şi bunica mea? Dacă mă iubeşti cu adevărat, atunci adresează-mi-te aşa cum trebuie, pe numele meu adevărat!’
Aşa cum este firesc, această condiţie pusă în numele iubirii m-a făcut să râd. La fel şi pe general. De aceea, i-am spus Emmei: ‚Dar, draga mea soţie, am făcut acest lucru din cel mai pur respect faţă de tine! Sunt convins că ai auzit şi tu că circulă un cântecel comic despre Edward şi Kunigunde, cântat în vodeviluri şi care stârneşte hohote mari de râs din partea publicului. Ori de câte ori mă adresez ţie pe numele de Kunigunde, în minte îmi vin versurile acelui cântec stupid, dar amuzant. De altfel, numele de Emma mi se pare infinit mai frumos decât cel de Kunigunde. Totuşi, dacă insişti ca de acum înainte să fii numită Kunigunde, sunt cât se poate de fericit să îţi spun astfel, pentru numele lui Dumnezeu!’ Ea mi-a răspuns cu sarcasm: „Da, da, ştiu, oamenii îşi bat joc de toate lucrurile care nu le sunt pe plac!’ Eu: ‚Ce tot spui? Te asigur că nu am nici cea mai mică intenţie să îmi bat joc de tine, căci te iubesc mai presus de orice. Singura mea dorinţă este să punem capăt acestei controverse şi să ne dăm mâinile în semn de împăcare deplină! Asta dacă nu cumva îmi mai ascunzi şi alte lucruri?’
Emma: ‚O, foarte multe lucruri!’ – Eu: ‚Şi care ar fi acestea, scumpa mea Em… o, te rog de o mie de ori să mă ierţi! Doream să spun Kunigunde! Haide, Kundie, spune-mi tot ce ai pe inimă!’
După această invitaţie a mea, deşi atât de laconică, ea s-a ridicat furioasă în picioare şi a bătut din picior, făcând obiectele din sticlă din cabinetul meu să se zgâlţâie, după care mi-a spus un ‚Nu’ tăios şi a izbucnit în lacrimi. A urmat apoi o pauză prelungită, după care mi-a adresat o serie nesfârşită de invective care l-ar fi făcut să roşească până şi pe cel mai înrăit veteran al unei crâşme. În final, mi-a strigat furibundă: ‚S-a terminat! Nu mai doresc să aud vreodată de tine! Ţi-ai primit plata, iar acum suntem chit! Nu suport să fiu insultată de un vagabond, fiul cine ştie cărei ţărance! Poate să te facă împăratul conte de o mie de ori – prin comparaţie cu mine, care sunt o baroneasă de viţă veche, nu însemni absolut nimic, înţelegi? Faţă de mine tu nu însemni nimic! De aceea, dispari din faţa ochilor mei!’
‚Cu fata asta nu cred că vom ajunge nicăieri, a spus şi generalul, întrucât este complet nebună! Cel mai bine ar fi să uiţi de ea, fiul meu, şi să nu-ţi mai baţi capul cu ea! Cine ştie, poate că timpul o va ajuta să se transforme. Oricum, ia hârtiile cu tine, căci s-ar putea să vină o vreme în care să-ţi folosească. Bănuiala mea este că în cel mai scurt timp Emma îşi va risipi complet averea!’
În acel moment a intrat în cameră şi valetul meu, care mi-a spus că tocmai a aflat de o reşedinţă goală, cât se poate de frumoasă. ‚Foarte bine, a spus generalul, haide să terminăm cu împachetarea’. Valetul: ‚Domnule, toate lucrurile sunt împachetate, cu excepţia celor din această cameră! De asemenea, cărăuşii trebuie să sosească dintr-o clipă în alta!’”
