De la Isus la Evanghelii si Fapte

CBQ 21 (1959), 212-219.

400^ A.J. Mattill, „Date and Purpose of Luke-Acts: Rackham Reconsidered”, CBQ 40 (1978), 335-350.

401^ J.A.T. Robinson, Redating the New Testament, Philadelphia, PA: Westminster, 1976, 89-90.

402^ S.J. Joubert, „The Jerusalem Community as Role-Model for a Cosmopolitan Christian Group. A Socio-Literary Analysis of Luke’s Symbolic Universe”, Neotestamentica 29 (1995), 49-59). La fel, F. W. Danker, „Graeco-Roman Cultural Accommodation in the Christology of Luke-Acts”, în SBL 1983 Sem. Pap., 22, K. H. Richards (ed), Chico, CA: Scholars, 391-414, 391. I. Bunaciu îl înţelege pe Teofil ca pe un destinatar generic (I. Bunaciu, Istoria Sfintelor Scripturi, vol. 2., Bucureşti: UCCB-RSR, 1976, 32-33, 50; idem, Studiu exegetic asupra cărţii Faptele Apostolilor, Bucureşti: UCCB-RSR, 1981, 8).

403^ I.H. Marshall, Luke: Historian and Theologian, (Exeter, Paternoster, 1970); E. Richard, „Luke - Writer, Theologian, Historian: Research and Orientation of the 1970’s”, Bib.Th.Bul. 13 (1983), 3-15; D.W. Palmer, „Acts and the Historical Monograph”, TynB 43 (1992), 373-388; F. S. Spencer, „Acts and Modern Literary Approaches”, în W. Bruce, D. Andrew (eds), The Book of Acts in Its Ancient Literary Setting (menţionată de acum ca Ancient Literary Setting), BAFCS 1, Carlisle: Paternoster, 1993), 381-414; E. Satterthwaite, „Acts Against the Background of Classical Rhetoric”, Ancient Literary Setting, 337-380; L.C.A. Alexander, „Acts and Ancient Intellectual Biography”, Ancient Literary Setting, 31-64, etc.

404^ J. Jervell, „Retrospect and Prospect in Luke-Acts Interpretation”, în E.H. Lovering, Jr. (ed), SBL 1991 Seminar Papers, Atlanta, GA: Scholars, 1991, 383-403, 387, n. 25.

405^ F. Esler, Community and Gospel in Luke-Acts: The Social and Political Motivations of Lucan Theology, Cambridge: Cambridge UP, 1987.

406^ Cadbury este primul care atrage atenţia (1927) asupra delimitării palestiniene a programului evanghelistic din evanghelia lui Luca (Making, 254; la fel cred şi Jervell, Sanders, Wilson, cf. Wilson, Gentiles, 29-56). Luca, spre deosebire de alţi evanghelişti „nu are nevoie să includă în evanghelie o temă pe care o tratează extensiv în al doilea volum” (R. Maddox, The Purpose of Luke-Acts, Edinburgh: T&T Clark, 1982, 55; vezi H.E. Dollar, A Biblical-Missiological Exploration of the Cross-Cultural Dimensions in Luke-Acts, Lewiston, NY: Edwin Mellen, 1993, 39, 43-44, 57).

407^ R. Maddox, The Purpose of Luke-Acts, Edinburgh: T&T Clark, 1982.

408^ Guthrie, Introduction, 365.

409^ Cf. F.C. Baur, Paul the Apostle of Jesus Christ, His Life and Work, His Epistles and His Doctrine, London: Williams & Norgate, 1876; E. Renan, Les évangiles et la seconde génération chrétienne, Paris: 1877; A. von Harnack, The Acts of the Apostles, London: Williams & Norgate, 1909; O. Pfleiderer, Der Paulinismus, Leipzig: Hinrichs, 1873; H.J. Holtzmann, Lehrbuch der historisch-kritischen Einleitung in das neue Testament, Freiburg: J.C.B. Mohr, 1885; cf. Bunaciu, Scripturi, 52; Faptele, 10, 11-12.

410^ J. M. Scott, Paul and the Nations: The Old Testament and Jewish Background of Paul’s Mission to the Nations with Special reference to the Destination of Galatians, Tübingen: J.C.B. Mohr, 1995, 3; idem, „Luke’s Geographical Horizon”, în D. W. G. Gill and G. Gempf (eds), The Book of Acts in Its Graeco-Roman Setting, Carlisle: Paternoster, 1994, 483-544. Geografia şi ideologia erau ades împletite, în mod creator, în literatura greco-romană, cum se poate vedea din scrierile lui Polemos din Ilium (aprox. 400 d.H., care a compus Acropole din Atena, Oraşele Spartane, Aşezări din Italia şi Sicilia, Ghidul Troiei, Calea Sacră [din Eleusis la Atena]), sau Pausanias (Descrierea Greciei, 160-180; cf. Casson, Travel, 294, 298-299).

411^ L. Alexander, „In Journeying Often: Voyaging in the Acts of the Apostles and in Greek Romance”, în C.M. Tuckett (ed), Luke’s Literary Achievement.Collected Essays, Sheffield: Sheffield AP, 1995, 17-50, 38-39; S.P. şi M.J. Schierling, „The Influence of the Ancient Romance on Acts of the Apostles”, The Classical Bulletin, 54 (1978), 81-88, K. Berger, Theologiegeschichte des Urchristentums. Theologie des Neuen Testament, Tübingen und Basel: Francke, 1994. Eusebius din Cezareea pare să confirme acuzaţiile de „campanie creştină”, Eusebius, Demonstrarea evangheliei, 3.5.114d.1-2, „Să mergem în ţările străine, să le răsturnăm instituţiile...”, sau idem, 3.5.115c.5-7 „cine ar putea crede că oameni săraci şi neînvăţaţi ar fi putut inventa asemenea relatări, şi să înceapă o conspiraţie ca să invadeze imperiul roman?”...

412^ W. Walaskay, “And So We Came To Rome”: The Political Perspective of St. Luke, Cambridge: Cambridge UP, 1983; S. Safrai, „Pilgrimage to Jerusalem at the End of the Second Temple Period”, în O. Michel et al. (eds), Studies on the Jewish Background of the New Testament, Assen: Gorcum, 1974, 184-215.

413^ Pentru unii, naufragiul din Fapte 27 probează nevinovăţia lui Pavel, cf. D. Ladouceur, „Hellenistic Preconceptions of Shipwreck and Pollution as a Context for Acts 27-28,” HTR 73 (1980) 435-49; G.B. Miles şi G. Trompf, „Luke and Antiphon: The Theology of Acts 27-28 in the Light of Pagan Beliefs about Divine Retribution, Pollution and Shipwreck,” HTR 69 (1976) 259-67. A. N. Sherwin-White, Roman Society and Roman Law in the New Testament, Oxford: Oxford UP, 1963, 108-119.

414^ Guillaume, Luc interprete, 7.

415^ E. Franklin, „The Ascension and the Eschatology of Luke-Acts”, SJT, 23 (1970), 191-200; idem, Christ the Lord, London: SPCK, 1975, 29-41. Relatarea înălţării reafirmă locul misiunii şi importanţa Scripturilor unind orizontul evanghelizării iudeilor, missio ad Judaeos, cu cel al evanghelizării neamurilor, ad gentes (Prior, Liberator, 55-56). Talbert subliniază corespondenţele dintre Lc. 1-2 şi Acts 1-2: aceste secţiuni sunt „vehicolele teologiei evanghelistului, mai mult decât [simple] afirmaţii istorice” (Talbert, Patterns, 49).

416^ Alţi autori dezagrează cu această împărţire, de ex., H. Menoud, „Le Plan des Actes des Apôtres,” NTS 1 (1954), 44-51. El propune, în schimb, împărţirea Fapte 1-15:35 şi 15:36-28.

417^ Charpentier, Să citim NT, 22.

418^ D. Moessner, Lord of the Banquet: The Literary and Theological Significance of the Lukan Travel Narrative, Minneapolis, MN: Fortress, 1989, 304-305; 296-297.

419^ R. Morgenthaler, Lukas und Quintilian. Rhetorik als Erzälkunst, Zürich: Gotthelf, 1993, 353, 351-352; idem, Die lukanische Geschichtsschreibung als Zeugnis. Gestalt und Gehalt der Kunst des Lukas, Zürich: Zwingli, vol. 1-2, 1948-1949, vol. 1, 163.

420^ Moessner, Lord, 296-297; F. V. Filson propune, în mare, aceeaşi diviziune a călătoriei (‘The Journey Motif in Luke-Acts”, în W. Gasque şi R. Martin (eds), Apostolic History and the Gospel: Biblical and Historical Essays Presented to F. F. Bruce on His 60th Birthday, Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1970, 68-77).

421^S. M. Praeder, ‘Acts 27:1–28:16. Sea Voyages in Ancient Literature and the Theology of Luke-Acts’, CBQ 46 (1984), 683-706, esp. 705.

422^Rapske, ‘Acts, Travel’, 47. Secţiunile de jurnal la plural (aşa-zisele secţiuni la plural “noi”, the “we”-sections) din Fapte, sunt o mărturie oculară, pusă însă în scris mai târziu, ex tempore (Gilchrist, ‘Historicity’, 29).

423^Pervo, Profit, 137 (şi 101, 102, 111).

424^E. Rohde, Der griechische Roman und seine Vorläufer, W. Schmidt (rev), Leipzig: Breitkopf, 1914 (1876).

425^Vezi, Pervo, Profit, 87; S.P. şi M.J. Schierling, ‘The Influence of the Ancient Romance on Acts of the Apostles’, The Classical Bulletin 54 (1978), 81-88; J. R. Morgan, ‘Introduction’, în J. R. Morgan and R. Stoneman (eds), Greek Fiction. The Greek Novel in Context, London: Routledge, 1994, 1-12; B. E. Perry, The Ancient Romances: A Literary Historical Account of Their Origins, Los Angeles, CA: University of California, 1967; B.P. Reardon, The Form of Greek Romance, Princeton, NJ: Princeton UP, 1991; idem, Collected Ancient Greek Novels, Berkeley, CA: University of California, 1989.

426^Pervo, Profit, 111-112.

427^Pervo, Profit, 110.

428^Morgan, ‘Introduction’, 7.

429^Pervo, Profit, 111.

430^Cf.‘aventurile, poveştile de dragoste şi călătoriile sunt prezente şi în cele mai timpurii producţii literare greceşti’, i.e. în Iliada şi mai ales în Odiseea (Schierling, ‘Influences’, 81). Tradiţiile populare au asociat de obicei figurile liderilor importanţi cu relatări de călătorii victorioase, cf. Moise, Iosua, în VT; Xenophon şi întoarcerea sa în Grecia – în Anabasis; Alexandru cel Mare şi războaiele sale, în Alexandria; Caesar în Bellum Gallicum, etc. (K. Berger, Theologiegeschichte des Urchristentums: Theologie des Neuen Testament, Tübingen: Francke, 1994, 707).

431^Tema dragostei şi a călătoriei sunt două din cele mai cunoscute caracteristici ale nuvelelor greceşti. Ele, totuşi, admit multe variaţii, şi pot chiar lipsi, nedefinind genul literar al nuvelei, ca atare. De exemplu, nuvela Daphnis şi Chloe a lui Longus, nu descrie călătorii, iar Povestea lui Apollonius, regele Tyrului nu include o poveste de dragoste (Pervo, Profit, 88–90; Perry, Ancient Romances, 28; Schierling, ‘Influence’, 81). Motivul călătoriei, însă e cel mai bine reprezentat în toate nuvelele: se călătoreşte pe uscat şi pe mare, în Callirhoe de Chariton; se pluteşte pe Nil, legat de o cruce, în nuvela lui Xenophon, O poveste efeseană; sau pe mare, într-un coşciug, în nuvela Apollonius, regele Tyrului, etc. Nuvelele lui Achilles Tatius, Xenophon din Ephes, Chariton, Pseudo-Lucian, Pseudo-Callisthenes, Heliodorus, Apuleius, şi Petronius sunt toate scrise despre aventuri întâmplate în timpul unei călătorii (Schierling, ‘Influence’, 81, 82).

432^Nicetos Eugemianus, citat de Schierling, ‘Influence’, 81. Multe nuvele eleniste au supravieţuit doar în fragmente, iar rezumatele multora, chiar poveşti întregi au fost păstrate prin dragostea de literatură a unui patriarh bizantin (sec. 9, Bibliotheca lui Photius, patriarh al Constantinopolelui, c. 820-891 AD).

433^Cf. comentariul lui Goold asupra operei lui Chariton, Callirhoe, LCL, 1, 10-12, 23. Iân timp ce E. Rohde credea că a fost scrisă în sec. 6, W. Schmidt susţine că a fost compusă ‘cel mult spre sfârşitul primului secol BC’. Bazat pe argumente lingvistice A.D. Papanikolaou (1973) a ajuns la aceleaşi concluzii cu Schmidt: a fost scrisă nu mai târziu de a doua jumătate a sec. 1 BC. Pentru Goold ‘perioada 25 BC - AD 50 pare să convină cel mai mult, chiar dacă nu e precisă, ca perioadă în care se plasează compunerea nuvelei Callirhoe’; acţiunea, însă, aparţine perioadei 404-332 BC (op.cit., 10-12).

434^Morţile aparente, cu suspensul lor senzaţional, dramatic, erau o adevărată caracteristică a nuvelelor (Schierling, ‘Influence’, 83). Schierling menţionează mai multe exemple: soţia lui Apollonius pare să fi murit în clipa naşterii copilului lor dar este resuscitată de doctorul casei (Apollonius, regele Tyrului); Anthia, din opera lui Xenophon din Efes, O poveste efeseană, supravieţuieşte otrăvirii prin faptul că a luat mai puţin decât doza letală; în Măgarul, de pseudo-Lucian, o poţiune adormitoare este luată drept otravă (op.cit., 84; cf. în Reardon, Collected, Anonymous, Apollonius, regele Tyrului, trad. G. N. Sandy, 736-772; Xenophon din Efes, O poveste efeseană, trad. G. Anderson, 125-169; Pseudo-Lucian, Măgarul, trad. J. Sullivan, 589-618).

435^G. Sandy sugerează că o astfel de ficţiune elenistă a fost scrisă mai ales pentru cititoarele imperiului (‘New Pages of Greek Fiction’, in J. R. Morgan and R. Stoneman (eds), Greek Fiction. The Greek Novel in Context, London: Routledge, 1994, 130-145, 133). De exemplu, după Photius, nuvela este dedicată de Antonius Diogenes către „prea învăţata sa soră, Isidora” (Reardon, Collected, 781; Sandy, op.cit., 134).

436^ Plutarch, Parallel Lives, Romulus, 28.2-3. Martorul este, aici, Iulius Proculus.

437^ H.D. Betz, “The origin and the nature of Christian faith according to the Emmaus legend (Luke 24:13-32)”, Int 23 (1969), 32-46, 33.

438^ Betz, “Origin”, 34; cf. Lucian of Samosata, The Death of Peregrinus, 28; Philostratus, Apollonius 7.30-31. Vezi și Ehrhardt, “Disciples”, 194; Dillon, Eye-Witnesses, 73-74. Teologii grupării The Jesus Seminar susțin că istorisirea aparține lui Luca, iar perspective cultural aparține redactorului final (R. W. Funk, R. W. Hoover, and The Jesus Seminar, in The Five Gospels: The Search for the Authentic Words of Jesus (N.Y.: Macmillan, 1993), 399).

439^ W. S. Kurz, Reading Luke-Acts: Dynamics of Biblical Narrative, Louisville, KY: Westminster, 1993, 70; vezi, E. Auerbach, Mimesis: The Representation of Reality in Western Literature (Princeton, NJ: Princeton UP, 1953), 3-23. Auerbach are câteva paralele faimoase, una între scena recunoașterii lui Odysseu după cicatricea cea veche (Odyssey, 19.425-505) și istorisirea sacrificării lui Isaac (Gen. 22:1-20), și cea dintre portretul Fortunatei (Petronius, Satyricon, 37-38) și discursul lui Percennius (Tacitus, Annals, 1.16-18) și scena lepădării lui Petru din Marcu 14:67-72 (Auerbach, op.cit., 24-49; cf. A. Melberg, Theories of Mimesis (Cambridge: Cambridge UP, 1995), 43).

440^ Ehrhardt, “Disciples”, 195.

441^ Johnson, Luke, 398; vezi Dion. Hal., Roman Antiquities, 2.63.1-4; Ovid, Fasti, 2.357-388 (February stories); also Livius, Ab Urbe Condita, 1.16; 1.40.3; Ennius, Annals, 1.110-115; cf. Cicero, Tusculan Disputations, 1.28; Vergil, Aeneid, 6.763), etc.

442^ Plutarch, Romulus, 28.1-7; cf. Ehrhardt, “Disciples”, 194-195; and Guillaume, Luc interpréte, 87; Alsup, Post-Resurrection, 224-238.

443^ Plutarch, Romulus, 28.6-7; cf. Romulus, 28.8.1-3.

444^ Dionysius spune că Ascanius era martorul, în timp ce Plutarch spune că era Julius Proculus, un nobil demn și onest, bun prieten al lui Romulus (Plutarch, Romulus, 28.1.1-3). Și în evanghelia după Luca se găsește un centurion roman pe deplin credibil care confirm moartea lui Isus și faptul că a fost un om drept (Lk. 23:47).

445^ Dion. Hal., Roman Antiquities, 2.63.4.

446^ Plutarch, skeptical, notes the rumours, as well, see Romulus, 27.5.5-6.1: “some conjectured that the senators... fell upon him and slew him, then cut his body in pieces, put each a portion into the folds of his robe, and so carried it away’; cf. 27.8.1-7. Similarly, Dionysius (Dion. Hal., Roman Antiquities, 2.63.3).

447^ If Plutarch is “a trained rhetor and a skeptic”, for Ehrardt “the author of the Emmaus story was a devout believer”(Ehrhardt, “Disciples”, 195). Luke’s style, by contrast, is fresh, direct, emotional, bringing a dramatic change in the lives of the disciples (Guillaume, Luc interpréte, 87; Johnson, Luke, 398).

448^ Ehrhardt notes that “Plutarch’s report makes an effort to emphasize that this departure is not to be regarded as ominous”(Ehrhardt, “Disciples”, 195). By contrast, Jesus’ departure from Jerusalem as well as the mentioning of Emmaus seem to be of ominous significance (see A. A. Just).

449^ Ehrhardt, “Disciples”, 195.

450^ Robinson, “Place”, 483.

451^ Josephus says he was dressed in “shining silver”, Jewish Antiquities, 19.8.2.

452^ This type of plot is present in several stories: cf. Jesus and the two disciples on the Emmaus road (Lk. 24); Paul and Barnabas taken for Jupiter and Mercur, in Lystra (Acts 14:12; cf. C. Gempf, “Mission and Misunderstanding: Paul and Barnabas in Lystra (Acts 14:8-20)”, in A. Billington, T. Lane, and M. Turner (eds.), Mission and Meaning: Essays Presented to Peter Cotterell (Carlisle: Paternoster, 1995), 56-69); Paul and the jailer, in Philippi (Acts 16:31); Paul and the barbarians of Malta (Acts 28:3).

453^ Plutarch, Romulus, 28.6-7; 28.8.1-3: “we should not violate the laws of nature and send the bodies of the good people to heaven, together with their souls.”.

454^ D.L. Bock, God’s Promised Program, Realized for All Nations. A Theology of Luke and Acts. Biblical Theology of the New Testament, Grand Rapids, MI: Zondervan, 2012, 135. He sees these time details as part of Luke’s presentation of God’s salvation plan for all Gentiles.

455^ W. Shepherd, The Narrative Function of the Holy Spirit as Character in Luke-Acts, Atlanta, GA: Scholars, 1994, 251.

456^ Luke uses soma not sarx, used by John, cf. John 1:14. The Spirit does not become a dove, just shows himself, physically, as a dove.

457^ The details of Acts 11:15 complement the information in 10:47, which less clear „can one stop the water so theat these may not be baptised, they who received the Spirit as we did?”. Cf. the verb ekcheo, “to pour”, here and in Acts 2:33, and at the conversion of Cornelius Acts 10:45.

458^ Cf. discuţia mai detaliată în O. Baban, „Conflicts in Acts: Luke’s Style and Missionary Paradigms”, Journal of European Baptist Studies 2001 (1/3), 19-38.