Deception Point, 2001 Nota autorului

Citind mesajul pentru ultima dată, Gabrielle se uită la ceas. Mai avea o oră la dispoziţie.

30
Directorul administrativ al NASA se simţea mai puţin încordat acum, că meteoritul fusese scos cu succes din gheaţă. "Toate piesele încep să se aşeze la locul lor, îşi zise el, traversând domul către zona de lucru a lui Michael Tolland. Acum nimic nu ne mai poate opri."

— Cum iese? se interesă Ekstrom, ducându-se în spatele omului de televiziune.

Tolland îşi luă privirea de pe ecranul computerului. Părea obosit, dar entuziast.

— Redactarea e aproape terminată. Acum suprapun câteva dintre in­stantaneele luate de oamenii dumneavoastră în timpul extracţiei. Ar trebui să fie gata din clipă în clipă.

— Bine.

Preşedintele îi ceruse lui Ekstrom să trimită documentarul lui Tolland către Casa Albă cât mai curând posibil.

Deşi Ekstrom fusese cinic când auzise de dorinţa preşedintelui de a-l implica pe Michael Tolland în acest proiect, gândurile lui se schimbaseră de îndată ce văzuse materialele brute ale documentarului. Comentariul narativ al vedetei de televiziune, combinat cu intervievarea oamenilor de ştiinţă civili, transformase totul în cincisprezece minute de program ştiin­ţific inteligibil şi emoţionant. Tolland dobândise fără efort ceea ce NASA eşuase de atâtea ori să obţină — să descrie la nivelul americanului obişnu­it o descoperire ştiinţifică, fără să pară că o face cu superioritate.

— După ce terminaţi redactarea, zise Ekstrom, aduceţi produsul finit în zona de presă. O să pun pe cineva să transmită o copie digitală la Casa Albă.

— Da, domnule!

Tolland se întoarse la lucru.

Ekstrom plecă mai departe. Când ajunse în dreptul peretelui nordic, descoperi bucuros că "zona de presă" a habisferei fusese drăguţ amenaja­tă. Pe gheaţă fusese desfăşurat un imens covor albastru. În mijlocul covo­rului fusese pusă o masă lungă din acelea care se folosesc la simpozioane, cu câteva microfoane pe ea, un steag NASA şi un imens drapel american drept fundal. Pentru completarea dramatismului cadrului vizual, meteori­tul fusese transportat pe un box-palet şi ocupa poziţia de onoare, chiar în faţa mesei de simpozion.

Ekstrom era mulţumit să constate că dispoziţia oamenilor din zona presei era una de sărbătoare. O mare parte a angajaţilor se îngrămădeau în jurul meteoritului, întinzând mâinile către masa caldă precum turiştii în jurul unui foc de tabără.

Ekstrom decise că, în sfârşit, sosise clipa. Se îndreptă spre câteva cu­tii care se odihneau pe gheaţă, dincolo de zona presei. Dăduse dispoziţia ca acele cutii să-i fie aduse din Groenlanda chiar în acea dimineaţă.

— Băutura e din partea mea! anunţă el cu glas tare, întinzând cutii cu bere personalului.

— Hei, şefu'! ţipă cineva. Mersi! E chiar rece!

Ekstrom zâmbi, lucru care nu se întâmpla prea des:

— Le-am păstrat la gheaţă.

Toată lumea râse.

— Staţi aşa! strigă altcineva, uitându-se urât la cutia lui. Chestia asta e canadiană! Unde e patriotismul?

— Avem un buget limitat, oameni buni. E cea mai ieftină bere pe care am găsit-o!

Alte râsete.

— Atenţiune, cumpărători! strigă într-o portavoce un membru al echi­pei NASA care se ocupă de transmisia în direct. Suntem pe punctul de a trece la lumina de studio. S-ar putea să fiţi temporar orbiţi.

— Şi fără pupături în întuneric, interveni cineva. Asta e o emisiune care se difuzează în timpul zilei!

Ekstrom chicoti, bucurându-se de replicile aruncate, în vreme ce echipa de transmisie efectua ultimele ajustări reflectoarelor de studio şi luminilor.

— Trecem la lumină de studio în cinci, patru, trei, doi...

Lumina din interiorul domului scăzu rapid în intensitate, pe măsură ce becurile cu halogen se stingeau. În câteva secunde, toate luminile se stinseră. Domul se cufundă într-un întuneric de mormânt.

Cineva ţipă, în glumă.

— Cine m-a ciupit de fund? strigă altcineva, izbucnind în râs.

Bezna totală dură doar câteva fracţiuni de secundă, după care reflec­toarele de studio se aprinseră şi începură să arunce o lumină intensă. Toa­tă lumea îşi miji ochii. Transformarea era acum completă; cadranul nordic al habisferei NASA devenise un studio de televiziune. Restul domu­lui se­măna cu un hambar în noapte. Singurele lumini în celelalte zone prove­neau de la reflecţiile luminilor de studio în tavanul arcuit de deasupra, re­flecţii care aruncau umbre lungi peste posturile de lucru acum pustii.

Ekstrom se retrase în întuneric, mulţumit să-şi vadă oamenii adunaţi în jurul meteoritului luminat. Se simţea ca un tată de Crăciun care obser­vă cum se bucură copiii în jurul bradului.

"Dumnezeu e martor că merită o asemenea clipă", îşi zise el, nebă­nuind dezastrul care îl pândea.

31
Vremea se schimba.

Ca un vestitor îndurerat al unui conflict major, vântul scoase un urlet plângăreţ şi izbi puternic în adăpostul echipei Delta Force. Delta One ter­mină de fixat copertina de protecţie contra furtunii şi duse înăuntru, ală­turându-se celor doi parteneri ai săi. Mai trecuseră prin aşa ceva şi înain­te. Furtuna avea să înceteze curând.

Delta Two privea imaginile video primite de la microbot.

— Mai bine te-ai uita aici, rosti el.

Delta One veni lângă el. Interiorul habisferei era complet în întuneric, cu excepţia zonei extrem de luminate din nordul domului. Restul habisfe­rei părea doar o carcasă abia conturată.

— Nu-i nimic, zise el. Testează luminile de studio pentru diseară.

— Nu lumina e problema.

Delta Two arătă spre pata întunecată din mijlocul gheţii — gaura plină cu apă prin care fusese extras meteoritul:

— Aia e problema.

Delta One privi gaura. Continua să fie înconjurată de piloni, iar su­prafaţa apei părea calmă.

— Nu văd nimic.

— Mai uită-te odată cu atenţie!

Manevră joystick-ul astfel încât microbotul coborî în spirală către suprafaţa găurii.

Studiind mai îndeaproape bazinul întunecat cu gheaţă topită, Delta One zări ceva ce îl făcu să tresară.

— Ce naiba...?

Delta Three veni şi el să vadă. Şi el părea şocat:

— Doamne! Ăla e puţul de extracţie? E normal ca apa să facă aşa?

— Nu, răspunse Delta One. Cu siguranţă că nu.

32
Deşi se găsea în interiorul unei cutii metalice imense, la cinci mii de kilometri distanţă de Washington D.C., Rachel simţea aceeaşi presiune de parcă ar fi fost chemată la Casa Albă. Monitorul de videofon dinaintea ei afişa o imagine limpede precum cristalul a preşedintelui Zach Herney aşe­zat în camera de comunicaţii a Casei Albe, în faţa sigiliului prezidenţial. Conexiunea audio digitală era fără cusur. Dacă nu ar fi existat o întârziere aproape imperceptibilă a semnalului, s-ar fi putut spune că preşedintele se găsea în camera de alături.

Conversaţia luă imediat o turnură directă, la subiect. Preşedintele pă­rea mulţumit şi nu prea surprins de aprecierea favorabilă făcută de Rachel la adresa descoperirii pe care o realizase NASA şi la adresa iniţiativei lui de a-l folosi pe Michael Tolland pe post de purtător de cuvânt. Era într-o dis­poziţie bună şi destul de optimist.

— Aşa cum sunt convins că vei fi de acord, zise Herney, pe un ton mai serios, implicaţiile acestei descoperiri ar fi de natură pur ştiinţifică într-o lume perfectă.

Făcu o pauză şi se aplecă, faţa lui ocupând tot ecranul:

— Din nefericire, nu trăim într-o lume perfectă, iar acest triumf NASA se va transforma într-o minge politică din clipa în care îl voi anunţa întregii lumi.

— Luând în consideraţie dovezile concludente şi persoanele pe care le aţi recrutat pentru autentificare, nu-mi pot imagina cum publicul sau oricare dintre contracandidaţii dumneavoastră ar fi în stare de mai mult decât de a accepta această descoperire ca pe un fapt dovedit.

Herney scoase un chicotit aproape trist:

— Oponenţii mei politici vor crede ceea ce vor vedea, Rachel. Preocu­parea mea este că nu le va plăcea ce vor vedea.

Rachel observă cu câtă atenţie evita preşedintele să se refere la tatăl ei. Vorbea doar în termeni de "opoziţie" sau "contracandidaţi".

— Şi dumneavoastră credeţi că opoziţia va striga "conspiraţie doar din motive politice? întrebă ea.

— Ăsta e jocul. N-au nevoie decât de o umbră de îndoială, prin care această descoperire să fie socotită un soi de fraudă politică plănuită de NASA şi de Casa Albă, pentru ca, dintr-odată, să mă trezesc cu o anchetă pe cap. Ziarele uită că NASA a descoperit dovezi ale vieţii extraterestre şi va prefera să se ocupe de găsirea de dovezi ale unei conspiraţii. E trist, dar orice insinuare legată de vreo conspiraţie la adresa acestei descoperiri va aduce mult rău ştiinţei, Casei Albe, agenţiei şi, ca să fiu sincer, întregii ţări.

— De aceea aţi amânat anunţul până la deplina confirmare şi la au­tentificarea completă venită din partea unor civili de înaltă reputaţie.

— Ţelul meu este să prezint datele într-o manieră atât de categorică, încât orice cinism să fie înăbuşit încă din faşă. Vreau ca această descope­rire să fie sărbătorită cu demnitate şi onoare. NASA merită din plin acest lucru.

Rachel îşi punea tot felul de întrebări. "Şi ce vrea de la mine?"

— Evident, continuă el, tu deţii o poziţie unică din care mă poţi ajuta. Experienţa ta de analist, precum şi legătura dintre tine şi principalul meu contracandidat îţi conferă o uriaşă credibilitate în ceea ce priveşte această descoperire.

Rachel era din ce în ce mai deziluzionată. "Vrea să mă folosească... exact aşa cum a prevăzut Pickering!"

— Acestea fiind spuse, reluă Herney, aş vrea să îţi cer să autentifici personal această descoperire, oficial, în calitate de personaj care se ocupă cu securitatea informaţiilor la Casa Albă... şi de fiică a contracandidatului meu.

Iată. Toate cărţile erau pe masă.

"Herney vrea ca eu să certific."

Rachel crezuse cu adevărat că Zach Herney se ridica deasupra unor astfel de meschinării politice. O certificare publică care ar fi venit din par­tea lui Rachel ar fi transformat instantaneu meteoritul într-o chestiune personală pentru tatăl ei, punându-l pe senator în imposibilitatea de a ataca credibilitatea descoperirii fără a-şi ataca propria fiică — o sentinţă catastrofală pentru un candidat care avea drept moto "familia pe primul plan".

— Ca să fiu sinceră, domnule, rosti Rachel, fixându-şi privirea pe monitor, sunt şocată că îmi puteţi cere aşa ceva.

Preşedintele păru surprins:

— Am crezut că te vei bucura să fii de ajutor.

— Să mă bucur? Lăsând deoparte diferendele cu tatăl meu, domnule, această cerere mă pune într-o situaţie imposibilă. Am şi aşa destule prob­leme cu tata fără a mă lua la trântă cu el într-un soi de meci public, pe viaţă şi pe moarte. Chiar dacă îmi displace omul în sine, el este totuşi tatăl meu şi asmuţirea mea împotriva lui în cadrul unui forum public, vă spun sincer, pare un lucru sub demnitatea dumneavoastră.

— Stai aşa!

Herney dădu din mâini în semn de predare:

— Cine a spus ceva despre un forum public?

Rachel făcu o pauză:

— Presupun că v-ar plăcea să mă alătur directorului administrativ al NASA pe podium la conferinţa de presă de la ora opt.

Hohotul de râs al preşedintelui bubui în difuzoare:

— Ce fel de om mă crezi, Rachel? Chiar crezi că i-aş putea cere cuiva să-şi înjunghie tatăl pe la spate în direct la televiziunea naţională?

— Dar, aţi spus...

— Şi mai crezi că l-aş lăsa pe directorul administrativ al NASA să îm­partă lumina reflectoarelor cu fiica duşmanului său de moarte? Nu vreau să-ţi zdruncin încrederea în tine, Rachel, dar această conferinţă de presă este o prezentare ştiinţifică. Nu sunt convins că tot ce ştii tu despre meteo­riţi, fosile sau structuri de gheaţă ar da evenimentului o prea mare credibi­litate.

Rachel simţi că ia foc:

— Dar, atunci... la ce fel de autentificare vă gândiţi?

— Una mai potrivită poziţiei tale.

— Domnule?

— Eşti ofiţerul meu de informaţii de la Casa Albă. Tu pui la curent personalul meu cu chestiunile de importanţă naţională.

— Vreţi să autentific asta pentru personalul dumneavoastră?

Herney continua să pară amuzat de neînţelegerea creată:

— Da, asta vreau. Scepticismul cu care mă voi confrunta în afara Casei Albe este floare la ureche în comparaţie cu ceea ce trebuie să îndur acum de la personalul meu. Aici ne aflăm în miezul unei revolte majore. Credibilitatea mea internă s-a dus naibii. Personalul m-a implorat să reduc finanţarea NASA. I-am ignorat, şi asta înseamnă sinucidere politică.

— Până acum.

— Exact. Aşa cum discutam de dimineaţă, momentul ales pentru a­ceastă descoperire va părea suspect în ochii adversarilor politici şi în acest moment nimeni nu e mai cinic decât personalul meu. De aceea, când vor auzi această informaţie pentru prima oară, vreau ca ea să vină de la...

— Personalul nu ştie nimic despre meteorit?

— Ştiu doar câţiva consilieri. Păstrarea secretului asupra acestei des­coperiri a fost socotită absolut necesară.

Rachel era uluită. "Nu-i de mirare că se confruntă cu o revoltă."

— Dar asta nu e zona mea de expertiză. Un meteorit cu greu poate fi considerat un subiect de briefing informaţional.

— Nu în sens clasic, dar există toate elementele muncii tale obişnuite — date complexe care trebuie rafinate, ramificaţii politice substanţiale...

— Eu nu sunt specialistă în meteoriţi, domnule. N-ar fi mai bine ca directorul administrativ al NASA să facă acest lucru?

— Glumeşti? Toată lumea de aici îl urăşte. Din punctul de vedere al personalului meu, Ekstrom este vânzătorul viclean ca un şarpe care m-a ademenit să fac târg prost după târg prost.

Rachel înţelegea motivaţia:

— Ce ziceţi de Corky Marlinson? Medalia Naţională în Astrofizică? Are mult mai multă credibilitate decât am eu.

— Personalul meu e format din politicieni, Rachel, nu din oameni de ştiinţă. L-ai cunoscut pe doctorul Marlinson. Cred că e nemaipomenit, dar dacă las un astrofizician să îi vorbească echipei mele de politicieni de stân­ga care gândesc după tipare rigide, mă tem că voi sfârşi cu o turmă de nă­uci. Am nevoie de cineva care să le vorbească pe limba lor. Tu eşti acea persoană, Rachel. Oamenii mei îţi cunosc munca şi, luând în consideraţie numele tău de familie, eşti cea mai nepărtinitoare fiinţă de la care ei ar putea spera să audă ceva de bine.

Rachel se simţi atrasă de stilul curtenitor al preşedintelui:

— Cel puţin recunoaşteţi că rudenia mea cu oponentul dumneavoas­tră are legătură cu cererea pe care aţi făcut-o.

Preşedintele scoase un chicotit sfios:

— Bineînţeles că are. Dar, aşa cum lesne îţi poţi imagina, personalul meu va fi informat, pe o cale sau alta, indiferent ce decizie vei lua tu. Nu tu eşti eroul aici, Rachel, ci doar mesagerul! Eşti persoana cea mai calificată pentru a opera această informare şi totodată, din întâmplare, eşti rudă foarte apropiată cu omul care vrea să-mi dea afară personalul din Casa Albă în următorul mandat. Dispui de dublă credibilitate.

— Ar trebui să vă ocupaţi de vânzări.

— De fapt, chiar asta fac. La fel ca tatăl tău. Şi, ca să fiu sincer, aş vrea să închei o "afacere" cu tine.

Preşedintele îşi scoase ochelarii şi se uită drept în ochii lui Rachel. Se putea citi în el acelaşi gen de forţă ca la tatăl ei.

— Ţi-o cer ca pe o favoare, Rachel, şi pentru că eu cred că face parte din datoria ta. Deci cum rămâne? Da sau nu? Vei informa personalul meu despre această chestiune?

Rachel se simţi ca prinsă în capcană în interiorul cabinei. "Nimic nu seamănă cu o vânzare negociată la sânge." Simţea, chiar şi de la cinci mii de kilometri depărtare, puterea voinţei lui prin ecranul video. Ştia şi că era o cerere foarte rezonabilă, indiferent că-i plăcea sau nu.

— Aş avea nişte condiţii, zise ea.

Herney ridică din sprâncene:

— Şi anume?

— Mă întâlnesc cu personalul dumneavoastră în particular. Fără re­porteri. Este o informare privată, nu o autentificare publică.

— Ai cuvântul meu. Întâlnirea ta este deja programată într-o locaţie retrasă şi personală.

Rachel oftă:

— Bine, atunci.

Preşedintele se lumină la faţă:

— Excelent!

Rachel se uită la ceas şi constată cu surprindere că arăta deja puţin peste ora patru.

— Staţi aşa, zise ea nedumerită. N-avem timp, dacă vreţi să fiţi în di­rect la ora opt seara. Nici cu racheta aia monstruoasă cu care m-aţi trimis aici nu m-aş putea întoarce la Casa Albă decât în câteva ore. Ar trebui să mă pregătesc şi...

Preşedintele clătină din cap:

— Mă tem că nu m-am exprimat foarte clar. Vei face informarea de unde te afli, prin intermediul unei video-conferinţe.

— Aha!

Rachel ezită:

— La ce oră v-aţi gândit?

— De fapt, rosti Herney, zâmbind, ce-ai zice să o ţii chiar acum? Toată lumea e deja prezentă şi se uită acum la un ecran negru de televizor. Te aşteaptă pe tine.

Corpul lui Rachel se încordă:

— Dar sunt complet nepregătită, domnule. E imposibil să...

— Spune-le doar adevărul. Cât de greu poate fi?

— Dar...

— Rachel, o calmă Herney, aplecându-se spre ecran. Aminteşte-ţi că profesia ta are ca bază compilarea şi compararea datelor. Cu asta te ocupi! Vorbeşte-le despre ceea ce se petrece acolo.

Se întinse să apese pe un comutator de pe ecranul video, dar se opri la mijlocul drumului:

— Să nu uit, cred că vei fi mulţumită să descoperi că te-am pus într-o poziţie privilegiată.

Rachel nu înţelese la ce făcea el referire, dar era prea târziu ca să mai întrebe. Preşedintele apăsase pe comutator.

Ecranul din faţa lui Rachel deveni negru pentru o clipă. Când reveni la viaţă, Rachel se trezi în faţa uneia dintre cele mai tulburătoare imagini pe care le văzuse vreodată. Chiar în faţa ochilor ei se găsea Biroul Oval din Casa Albă. Încăperea era plină ochi cu oameni. Toţi stăteau în picioare. Părea că întregul personal al Casei Albe se găsea acolo. Şi fiecare dintre ei se holba la ea. Rachel îşi dădea acum seama că imaginea ei se vedea în sa­lă chiar de pe biroul preşedintelui.

"Vorbesc dintr-o poziţie privilegiată." Rachel începuse deja să trans­pire.

Din expresia chipurilor celor aflaţi în Biroul Oval, lumea de acolo era surprinsă să o vadă pe Rachel, la fel de surprinsă ca şi ea.

— Domnişoară Sexton? o apelă o voce răguşită.

Rachel inspectă marea de chipuri şi descoperi cine îi vorbise. Era o fe­meie deşirată, care tocmai se aşeza în primul rând: Marjorie Tench. Înfăţi­şarea femeii nu putea fi confundată nici măcar într-o asemenea mulţime de oameni.

— Vă mulţumim că v-aţi alăturat nouă, domnişoară Sexton, rosti ea. Preşedintele ne-a informat că aveţi ceva veşti pentru noi.

33
Bucurându-se de întuneric, paleontologul Wailee Ming stătea singur şi medita în zona lui privată de lucru. Fiecare bucăţică din corpul lui aş­tepta evenimentul din acea seară. "În curând am să fiu cel mai faimos pa­leontolog din lume." Spera doar că Michael Tolland fusese generos şi inclu­se comentariile lui personale în documentar.

Savurând deja celebritatea care îl aştepta, Ming tresări în urma unei vibraţii uşoare care scutură gheaţa sub picioarele lui. Instinctul de protec­ţie împotriva cutremurelor pe care şi-l dezvoltase trăind în Los Angeles îl făcea hipersensibil la cele mai slabe mişcări ale solului. Imediat, Ming se ruşină dându-şi seama că vibraţia fusese una perfect normală. "E doar gheaţa care se topeşte", îşi spuse el, răsuflând uşurat. Încă nu se obişnu­ise. La fiecare câteva ore, o explozie îndepărtată bubuia în noapte, rezultat al vreunui bloc imens de gheaţă care se rupea undeva de banchiză şi că­dea în mare. Norah Mangor formulase foarte plastic fenomenul: "Noi aisberguri care se nasc..."

Stând în picioare, Ming îşi întinse braţele. Privi prin habisferă. La ceva depărtare, dincolo de strălucirea reflectoarelor de televiziune, se pregătea o sărbătoare. Ming nu era un fan al petrecerilor, aşa că porni să traverseze habisfera în direcţie opusă.

Labirintul zonelor de lucru, pustii acum, semăna cu un oraş-fantomă. Întregul dom părea căzut pradă spiritelor. Imensul spaţiu părea mai răco­ros, aşa că Ming îşi închise bine haina lungă din păr de cămilă.

Undeva înainte, zări puţul de extracţie — locul din care fuseseră scoa­se cele mai importante fosile din istoria umanităţii. Giganticul tripod de metal fusese îndepărtat, astfel încât bazinul stătea singuratic înconjurat de piloni, ca un soi de groapă blestemată într-o vastă parcare de gheaţă. Ming se aventură până la puţ şi se opri la o distanţă sigură, zgâindu-se în bazi­nul cu apă care mai avea puţin şi îngheţa, adâncă de şaizeci de metri. În curând, apa avea să îngheţe de tot, ştergând orice urmă a prezenţei cuiva acolo.

Ming îşi spuse că acel bazin cu apă era o privelişte minunată. Chiar şi în întuneric.

"Mai ales în întuneric."

Ming avu o ezitare. Apoi îşi dădu seama.

"Ceva nu e în regulă."

Când se apropie mai mult de apă, Ming simţi cum starea de mulţumi­re pe care o simţise face loc unui fior brusc de nedumerire. Îşi închise o­chii, se holbă din nou, apoi îşi întoarse repede privirea în cealaltă parte a domului... la cincizeci de metri depărtare, înspre masa de oameni care săr­bătoreau în zona alocată presei. Ştia că nu îl puteau vedea în întuneric la o asemenea depărtare.

"Ar trebui să povestesc cuiva despre asta, nu?"

Ming privi din nou apa, întrebându-se ce anume să le spună. Oare a­vea parte de o iluzie optică? De vreun efect ciudat de reflecţie?

Nesigur, Ming păşi dincolo de piloni şi se apropie cu prudenţă de mar­ginea puţului. Nivelul apei era cu un metru şi treizeci de centimetri sub cel al gheţii, aşa că se aplecă să vadă mai bine. Da, ceva foarte ciudat se pe­trecea. Era imposibil de ratat, şi totuşi nu devenise vizibil decât după stin­gerea luminilor din dom.

Ming se îndreptă. Cineva trebuia în mod clar să afle despre asta. Por­ni înapoi, grăbit, spre zona de presă. După numai câţiva paşi, Ming se o­pri. "Doamne Dumnezeule!" Se întoarse spre groapă, cu ochii ieşiţi din orbite, când, în sfârşit, înţelesese ce se întâmplă. Îl lovise ca un trăsnet.

— Imposibil! exclamă el cu voce tare.

Şi totuşi Ming pricepea că era singura explicaţie posibilă. "Gândeşte cu maximă precauţie, se atenţionă singur în gând. Trebuie să existe o ex­plicaţie mai raţională." Şi totuşi, cu cât reflecta mai intens, cu atât era mai convins de ceea ce vedea. "Nu există altă explicaţie!" Nu-i venea să creadă că agenţiei şi lui Corky Marlinson le scăpase din vedere ceva atât de incre­dibil, dar Ming n-avea de ce să se plângă.

"De-acum, descoperirea îi aparţine lui Wailee Ming!"

Tremurând de emoţie, Ming alergă spre o zonă de lucru apropiată şi găsi o eprubetă cu gura largă. Acum nu mai avea nevoie decât de o mostră de apă. Nimeni n-avea să creadă aşa ceva!

34
— În calitatea mea de ofiţer de legătură a Casei Albe, începu Rachel Sexton, încercând să îşi ţină vocea sub control în vreme ce se adresa mul­ţimii de pe ecran, datoria mea include deplasarea în zone politice fierbinţi de pe mapamond, analizarea situaţiilor instabile şi raportarea către preşe­dinte şi către personalul Casei Albe.

Mai multe broboane de sudoare îi apăruseră pe frunte. Rachel şi le şterse cu palma, înjurându-l în tăcere pe preşedinte pentru că lăsase in­formarea în sarcina ei, fără nici un fel de avertisment.

— Călătoriile mele nu m-au dus niciodată până acum într-un loc atât de exotic.

Rachel arătă cu mâna înspre cabina metalică din jurul ei:

— Mă credeţi sau nu, vă vorbesc chiar acum din dreptul Cercului Arctic, stând pe o felie de gheaţă groasă de peste o sută de metri.

Rachel zări emoţia anticipării pe chipurile de pe ecran. Era clar că oa­menii îşi dădeau seama că fuseseră înghesuiţi în Biroul Oval cu un motiv special, dar nimeni nu îşi imagina că acel motiv ar fi avut vreo legătură cu un eveniment petrecut la Cercul Polar de Nord.