Deception Point, 2001 Nota autorului

Blocul urcă repede, accelerându-şi urcuşul şi ivindu-se ca o fantomă din adâncurile întunecate. Rachel se simţi ridicată în aer. Când gheaţa îi atinse trupul, apa oceanului începu să se învârtejească. Rachel încerca za­darnic să îşi găsească echilibrul, în timp ce gheaţa o propulsa în sus îm­preună cu milioane de litri de apă sărată. Blocul imens se ivi în sfârşit la suprafaţă, gemând şi răsucindu-se pe toate părţile, căutându-şi un centru de gravitate. Rachel se trezi rostogolindu-se prin apa adâncă până la mij­loc. În vreme ce apa începu să şiroiască de pe suprafaţa albă, şuvoiul o în­ghiţi pe Rachel şi o trase către margine. Căzând întinsă pe burtă, Rachel zări marginea care se apropia ameninţător.

"Ţine-te bine!" Auzea vocea mamei ei strigându-i ca atunci când era doar o copilă şi plutea pe sub gheaţa iazului. "Ţine-te bine! Nu te scufun­da!"

Harnaşamentul strâns o împiedica să respire. Rachel se opri la doar câţiva metri de margine. Mişcarea o răsucise pe loc. Îl văzu, la zece metri depărtare, pe Corky, care zăcea nemişcat, legat în continuare de ea prin coardă. Alunecaseră pe suprafaţa blocului în direcţii diferite, şi acest fapt îi oprise pe amândoi de la căderea peste marginea aisbergului. În vreme ce apa se scurgea şi devenea tot mai puţin adâncă, o altă siluetă întunecată apăru lângă Corky. Omul era în patru labe. Apucă de coarda lui Corky şi scuipă apă de mare.

Michael Tolland.

În vreme ce ultimele şuvoaie de apă se scurseră pe lângă ea, lăsând blocul de gheaţă uscat, Rachel rămase întinsă, într-o tăcere îngrozită, as­cultând vuietul oceanului. Apoi, simţind cum i se face tot mai frig, se ridi­că în patru labe. Aisbergul continua să se balanseze înainte şi înapoi, ca un cub uriaş de gheaţă. Năucită şi chinuită de dureri cumplite, Rachel se târî înapoi către ceilalţi.

Mult deasupra lor, pe gheţar, Delta One se zgâi prin vizorul de noapte la apa care se învolbura în jurul celui mai proaspăt aisberg din Oceanul Arctic. Nu era surprins că nu vedea trupuri în apă. Oceanul era întunecat, iar costumele victimelor lui erau negre.

Cercetă cu privirea suprafaţa imensului bloc de gheaţă plutitoare, re­uşind cu greu să se concentreze. Gheaţa pornise cu repeziciune în larg, trasă de puternicii curenţi din apropierea gheţarului. Tocmai vru să îşi în­toarcă privirea spre apele oceanului, când zări ceva neaşteptat. Trei puncte negre pe gheaţă. "Să fie acelea cadavrele?" Încercă să le aducă mai aproape prin vizor.

— Vezi ceva? întrebă Delta Two.

Delta One nu îi răspunse, concentrat să regleze lupa vizorului. Era u­luit să vadă, pe suprafaţa albă a aisbergului, trei forme umane care zăceau nemişcate. Habar n-avea dacă cei trei trăiau sau erau deja morţi. Nu mai conta acum. Dacă trăiau, chiar şi îmbrăcaţi cu acele costume de protecţie, aveau să moară în mai puţin de o oră: erau uzi, furtuna se apropia şi erau purtaţi în derivă în largul unuia dintre cele mai periculoase oceane de pe planetă. Corpurile lor n-aveau să fie găsite niciodată.

— Doar umbre, zise el, întorcându-se cu spatele la creastă. Hai să ne întoarcem la bază.

57
Senatorul Sedgewick Sexton îşi aşeză sonda cu Courvoisier pe tej­gheaua căminului din apartament şi înteţi focul câteva clipe, adunându-şi gândurile. Cei şase oameni din birou stăteau acum tăcuţi... aşteptau. Dis­cuţiile de complezenţă luaseră sfârşit. Sosise vremea ca senatorul Sexton să aleagă. Ei o ştiau. O ştia şi el.

Politica însemna vânzare.

"Fă-i să aibă încredere! Arată-le că le înţelegi problemele!"

— Aşa cum poate ştiţi deja, rosti Sexton, întorcându-se spre oaspeţi, în ultimele luni m-am întâlnit cu mulţi oameni aflaţi în poziţii similare cu cele pe care le deţineţi dumneavoastră.

Zâmbi şi se aşeză, ca să fie la acelaşi nivel cu ei.

— Însă dumneavoastră sunteţi singurii pe care i-am invitat vreodată la mine acasă. Sunteţi nişte oameni extraordinari şi sunt onorat să vă în­tâlnesc.

Sexton îşi încrucişă braţele şi îşi roti privirea prin încăpere, luând contact personal cu fiecare dintre oaspeţi. Apoi se concentră asupra primei ţinte — bărbatul voinic cu pălărie de cowboy.

— Space Industries din Houston, continuă Sexton. Mă bucur că aţi venit!

Texanul se încruntă:

— Urăsc oraşul ăsta.

— Nu vă învinuiesc. Washingtonul a fost nedrept cu dumneavoastră.

Texanul se uită pe sub borul pălăriei, dar nu scoase nici o vorbă.

— Acum doisprezece ani, reluă Sexton, i-aţi făcut o ofertă guvernului american. Aţi propus construirea unei staţii spaţiale americane pentru doar cinci miliarde de dolari.

— Mda, aşa a fost. Mai am şi acum proiectul.

— Şi totuşi NASA a convins guvernul că o staţie spaţială americană trebuie să fie un proiect NASA.

— Corect. NASA a început construcţia cu un deceniu în urmă.

— Un deceniu. Şi nu numai că staţia NASA nu este încă operaţională, dar proiectul ei a costat până acum de douăzeci de ori mai mult decât pro­iectul dumneavoastră. În calitate de cetăţean care-şi plăteşte impozitul, mi se face rău!

Un mormăit general de aprobare răsună în încăpere. Sexton îşi mută privirea de la unul la altul, păstrând legătura cu întregul grup.

— Sunt perfect conştient, rosti el, adresându-se tuturor de această dată, că mai mulţi dintre dumneavoastră s-au oferit să lanseze navete spa­ţiale private pentru o sumă de doar cincizeci de milioane de dolari per zbor.

Alte încuviinţări.

— Şi totuşi NASA vă sapă pretinzând doar treizeci şi opt de milioane de dolari pe zbor... chiar dacă tariful lor real pentru fiecare zbor este de peste o sută şi cincizeci de milioane de dolari!

— E modul lor de a ne ţine departe de spaţiul cosmic, rosti unul din­tre musafiri. Sectorul privat nu are cum să intre în competiţie cu o compa­nie care îşi permite zboruri cu naveta spaţială având pierderi de patru sute la sută şi continuând să rămână în afacere.

— Nici n-ar trebui, accentuă Sexton.

Încuviinţări din toate părţile.

Sexton se întoarse acum spre întreprinzătorul cu aspect sever de lân­gă el, un om al cărui dosar îl citise cu interes. La fel ca mulţi întreprinză­tori care îi finanţau campania, omul era un fost inginer militar care deveni­se extrem de dezamăgit de salariile mici şi de birocraţia guvernamentală şi îşi abandonase funcţia pentru a-şi căuta norocul în industria aerospaţială.

— Kistler Aerospace, rosti Sexton, clătinând din cap deznădăjduit. Compania dumneavoastră a proiectat şi a produs o rachetă capabilă să lanseze încărcături cu doar patru mii de dolari pe kilogram, în vreme ce la NASA costă douăzeci de mii de dolari pe kilogram. Făcu o pauză pentru a spori efectul dramatic. Şi totuşi nu aveţi clienţi?!

— Cum aş putea avea vreun client? îi răspunse omul. Anul trecut NASA ne-a săpat taxând Motorola cu doar o mie şase sute douăzeci şi pa­tru de dolari pe kilogram pentru lansarea unui satelit de telecomunicaţii. Guvernul a lansat acel satelit cu o pierdere de nouă sute la sută!

Sexton dădu din cap. Contribuabilii subvenţionau fără voia lor a a­genţie de zece ori mai ineficientă decât concurenţa din sectorul privat.

— A devenit dureros de evident, zise el, că NASA face tot posibilul să pună căluş posibilei competiţii în spaţiul cosmic. Loveşte în afacerile aero­spaţiale private prin tarifarea serviciilor cu mult sub valoarea celor de pe piaţă.

— Este un Wal-Mart al spaţiului, interveni texanul.

"O analogie a naibii de bună, îşi spuse Sexton. Va trebui să o ţin min­te." Lanţul de magazine Wal-Mart era faimos pentru mutările în teritorii noi, vânzarea produselor sub preţul pieţei şi înlăturarea întregii competiţii locale.

— M-am săturat al dracului de tare şi am obosit, continuă texanul, să plătesc milioane de dolari în taxe şi impozite doar ca Unchiul Sam să folo­sească aceşti bani ca să îmi fure clienţii!

— V-am auzit, îi zise Sexton. Înţeleg.

— Lipsa sponsorizărilor corporatiste omoară Rotary Rocket, interveni un bărbat îmbrăcat elegant. Legile împotriva sponsorizării sunt de-a drep­tul criminale!

— Sunt întru totul de acord.

Sexton aflase cu uimire că o altă cale prin care NASA îşi accentua mo­nopolul asupra spaţiului cosmic era aceea de a determina trecerea unor ordonanţe federale prin care se interziceau reclamele pe vehiculele spaţia­le. În loc să le permită companiilor private să îşi asigure finanţări prin in­termediul sponsorizărilor corporatiste şi al logo-urilor publicitare — în mo­dul în care se desfăşurau lucrurile, de pildă, în cursele profesioniste de maşini — vehiculele spaţiale puteau afişa doar cuvintele USA şi numele companiei. Într-o ţară în care se cheltuiau 185 de miliarde de dolari pe publicitate, nici un dolar din reclamă nu îşi găsea drumul către sipetele companiilor aerospaţiale private.

— E jaf la drumul mare! comentă un alt musafir. Compania mea spe­ră să rămână în afaceri suficient de mult ca să lanseze, în mai, anul viitor, primul prototip al unei navete spaţiale turistice. Ne aşteptăm la un impact extraordinar. Corporaţia Nike tocmai ne-a oferit şapte milioane de dolari sub formă de sponsorizare pentru a picta emblema Nike şi logo-ul Just do it! pe partea laterală a navetei. Pepsi ne-a oferit de două ori mai mult pen­tru Pepsi: The choice of a new generation. Numai că, în conformitate cu le­gea federala, dacă pe naveta noastră apar reclame, ni se interzice să o lan­săm!

— Aveţi dreptate, rosti Sexton. Iar dacă voi fi ales, voi face tot ce îmi stă în puteri pentru abolirea legislaţiei antisponsorizare. Asta este o promi­siune. Spaţiul cosmic ar trebui deschis reclamelor la fel ca fiecare centi­metru de sol terestru.

Sexton îşi sorbi din priviri audienţa. Vocea îi deveni solemnă:

— Cu toţii trebuie să fim însă conştienţi că obstacolul cel mai mare în calea privatizării NASA nu e dat de lege, ci de percepţia publică. Cei mai mulţi americani au încă o imagine romanţată a programului spaţial ameri­can. Ei continuă să creadă că NASA este o agenţie guvernamentală nece­sară.

— De vină sunt blestematele alea de filme hollywoodiene! rosti cu nă­duf un alt musafir. Câte filme de genul NASA-salvează-omenirea-de-un-asteroid-ucigaş poate crea Hollywood-ul, pentru numele lui Dumnezeu? E propagandă pură!

Sexton ştia că mulţimea de filme despre NASA produse de Hollywood aveau un substrat pur economic. Urmând moda generată de popularul film Top Gun — un lung-metraj de acţiune, cu un superpilot interpretat de Tom Cruise, care fusese realizat ca o reclamă lungă de două ore pentru Marina Statelor Unite —, NASA îşi dăduse seama de adevăratul potenţial al Hollywood-ului ca unealtă folosită în relaţiile publice. Cu discreţie, NASA începuse să le ofere caselor de producţie acces gratuit pentru filmare şi toate facilităţile secrete ale agenţiei — turnuri de lansare, spaţii de control al misiunilor, zone de antrenament. Obişnuiţi să plătească sume exorbi­tante de licenţă atunci când filmau în alte locuri similare, producătorii să­riseră imediat când aflaseră de posibilitatea de a economisi milioane de do­lari din bugetul unui film prin montarea unor filme de suspans despre NASA în locaţiile "gratuite" ale acesteia. Bineînţeles, respectivele case de producţie primeau accesul numai dacă agenţia aproba scenariul.

— Astfel se spală creierul publicului, se plânse un musafir care părea să fie hispanic. Filmele nu sunt nici pe jumătate la fel de proaste precum reclamele. Să trimiţi un cetăţean de frunte în spaţiu? Iar acum NASA are de gând să trimită o navetă cu echipaj complet feminin? Toate astea pen­tru publicitate!

Sexton oftă şi vocea îi deveni tragică:

— E adevărat, şi ştiu că nu trebuie să vă mai amintesc ce s-a întâm­plat în anii optzeci, când Departamentul de Educaţie a falimentat şi a citat NASA ca irosind milioane de dolari ce puteau fi folosiţi în educaţie. Atunci NASA a încropit o cascadorie de relaţii publice prin care să demonstreze că e prietena sistemului educaţional. Au trimis un profesor de şcoală publică în spaţiu.

Făcu o pauză:

— V-o amintiţi cu toţii pe Christa McAuliffe.

În încăpere se lăsă tăcerea:

— Domnilor, reluă Sexton, oprindu-se dramatic în faţa focului din că­min. Cred că a sosit vremea ca americanii să afle adevărul, pentru binele tuturor. Este vremea ca americanii să înţeleagă că NASA nu ne conduce spre cer, ci mai degrabă împiedică explorarea spaţiului cosmic. Spaţiul cosmic este la fel ca orice altă industrie, iar menţinerea sectorului privat la pământ este un act vecin cu crima. Gândiţi-vă la industria computerelor, unde suntem martorii unei explozii căreia cu greu îi putem face faţă de la o săptămână la alta! De ce? Pentru că această industrie este un sistem de piaţă liberă. Recompensează eficienţa şi vizionarismul cu profituri. Ce-ar fi fost dacă industria computerelor ar fi fost condusă de guvern? Am conti­nua să ne zbatem în Evul Mediu. În spaţiul cosmic batem pasul pe loc. Ar trebui să încredinţăm explorarea spaţiului cosmic în mâinile celor din sec­torul privat. Americanii ar fi uluiţi de creştere, de slujbele create şi de vise­le îndeplinite. Eu cred că ar trebui să lăsăm sistemul de piaţă liberă să ne conducă spre noi culmi spaţiale. Dacă voi fi ales, voi transforma lupta de deschidere largă a uşilor către ultima frontieră într-o misiune personală.

Sexton îşi ridică paharul pentru a toasta:

— Prieteni, în seara asta aţi venit aici ca să vă hotărâţi dacă merit în­crederea voastră. Sper că sunt pe cale să v-o câştig. Investitorii trebuie să construiască un preşedinte la fel cum construiesc o companie. Aşa cum acţionarii se aşteaptă la venituri din investiţii, la fel investitorii politici aş­teaptă profituri. Mesajul meu din seara asta către dumneavoastră este u­nul simplu: investiţi în mine şi nu vă voi uita niciodată. Niciodată. Misiu­nile noastre sunt absolut identice.

Sexton întinse paharul către musafiri într-un gest de toastare.

— Cu ajutorul dumneavoastră, prieteni, în curând voi fi la Casa Al­bă... şi voi vă veţi putea "lansa" visele.

La doar câţiva metri mai încolo, Gabrielle Ashe înţepenise în întune­ric. Din birou răsuna clinchetul armonios al paharelor de cristal şi trosne­tul lemnelor în foc.

58
Cuprins de panică, tânărul tehnician NASA gonea prin habisferă. "S-a întâmplat ceva groaznic!" Îl găsi pe directorul Ekstrom stând singur în a­propiere de zona presei.

— Domnule, icni tehnicianul, a avut loc un accident!

Ekstrom se întoarse. Părea distant, ca şi cum era cufundat în rezolva­rea altor probleme:

— Ce ai spus? Un accident? Unde?

— În puţul de extracţie. Tocmai a apărut un corp uman la suprafaţă. Doctorul Wailee Ming.

Ekstrom se făcu alb la faţă:

— Doctorul Ming? Dar...

— L-am tras afară, dar era prea târziu. E mort.

— Pentru numele lui Dumnezeu. De câtă vreme e acolo?

— Noi credem că de vreo oră. Se pare că a căzut, s-a scufundat până a ajuns la fund, iar când trupul s-a umflat a revenit la suprafaţă.

Pielea roşiatică a lui Ekstrom deveni stacojie.

— Fir-ar al dracului! Cine mai ştie de asta?

— Nimeni, domnule. Numai eu şi încă un coleg. L-am pescuit din puţ, dar am crezut că e mai bine să vă spunem dumneavoastră mai întâi...

— Ai procedat bine.

Ekstrom oftă greu:

— Ascunde imediat trupul doctorului Ming. Nu spune nimic.

Tehnicianul rămase perplex:

— Dar, domnule, eu...

Ekstrom îşi lăsă mâna mare pe umărul omului:

— Ascultă-mă cu atenţie. Este un accident tragic, pe care îl regret din tot sufletul. Bineînţeles că mă voi ocupa de el cum se cuvine când voi avea timp. Însă acum nu e momentul potrivit.

— Vreţi să ascund corpul lui?

Ekstrom îl sfredeli pe individ cu privirea:

— Ia gândeşte-te puţin! Am putea să le spunem tuturor, dar ce-am obţine? Mai avem o jumătate de oră până la conferinţa de presă. Dacă a­nunţăm că am avut un accident fatal, vom arunca o pată asupra descope­ririi şi vom obţine un efect devastator asupra moralului publicului. Docto­rul Ming a făcut o greşeală din neglijenţă; eu n-am de gând ca NASA să plătească pentru ea. Oamenii ăştia de ştiinţă civili au avut parte destul de lumina reflectoarelor ca una din erorile lor tâmpite să arunce o umbră a­supra momentului nostru de glorie. Accidentul doctorului Ming rămâne secret până la sfârşitul conferinţei de presă. Ai înţeles?

Omul dădu, palid, din cap:

— O să-i ascund trupul.

59
Michael Tolland petrecuse destul timp pe mare ca să ştie că apa făcea victime fără ezitare sau remuşcări. În timp ce zăcea vlăguit pe întinderea aisbergului abia mai putea zări silueta fantomatică a gheţarului Milne care dispărea încetul cu încetul. Ştia că puternicul curent Arctic care înconjura insulele elizabetane se răsucea într-o buclă enormă în jurul Cercului Arc­tic, după care atingea, în sfârşit, pământul undeva în nordul Rusiei. Nu mai conta. Acest fapt avea să se întâmple de-acum în câteva luni.

"Mai avem poate treizeci de minute... maximum patruzeci şi cinci."

Fără protecţia costumelor izolate cu gel ar fi fost morţi deja. Din ferici­re, echipamentele Mark IX îi ţinuseră uscaţi — cel mai critic aspect al su­pravieţuirii în medii reci. Gelul termal din jurul corpurilor nu numai că le amortizase căderile repetate, dar acum le ajuta trupurile să reţină cât mai mult ultimele urme de căldură internă.

În curând, avea să se instaleze hipotermia. Aceasta avea să debuteze cu o vagă amorţeală a membrelor pe măsură ce sângele avea să se retragă spre centrul organismului pentru a proteja organele considerate vitale. A­veau să urmeze halucinaţiile, pe măsură ce pulsul şi ritmul respiraţiei în­cetineau, lipsind creierul de oxigen. Apoi corpul avea să facă un ultim efort de a conserva rămăşiţele de căldură oprind toate activităţile cu excepţia inimii şi a respiraţiei. Urma inconştienţa. În cele din urmă, centrele care coordonau inima şi respiraţia din creier aveau să se oprească simultan din funcţionare.

Tolland îşi întoarse privirea spre Rachel, dorindu-şi să poată face ceva ca să o salveze.

Amorţeala care îi invada corpul lui Rachel Sexton era mai puţin dure­roasă decât îşi imagina ea. Aproape ca un anestezic binecuvântat. "Morfina naturii." În şocul căderii îşi pierduse ochelarii, aşa că acum abia putea în­tredeschide ochii din pricina gerului.

Îi zări pe Tolland şi pe Corky în apropiere pe blocul de gheaţă — Tol­land o privea regretând amarnic tot ce se întâmplase. Corky se mişca, dar cu siguranţă avea dureri mari. Obrazul drept îi era zdrobit şi sângera.

Rachel tremura din tot corpul încercând să găsească răspunsuri în minte. "Cine? De ce?" Gândurile îi erau îngreunate de o apăsare crescândă care venea din interiorul corpului. Nimic nu avea sens. Avea senzaţia că trupul ei îşi încetează treptat activitatea, ademenit spre somn de o forţă fantastică. Se luptă cu această senzaţie. În interiorul ei pâlpâi tot mai in­tens flacăra mâniei, şi asta o făcu să uite de somn.

"Au încercat să ne ucidă!" Se uită la marea ameninţătoare şi îşi dădu seama că atacatorii, de fapt, reuşiseră. "Suntem deja morţi." Chiar şi aşa, ştiind că probabil nu va supravieţui ca să afle tot adevărul despre jocul fatal jucat pe gheţarul Milne, Rachel bănuia deja cine era vinovatul.

Directorul Ekstrom avea cel mai mult de câştigat. El îi trimisese pe gheaţă. Avea legături la Pentagon şi la trupele speciale. "Dar ce avea Ek­strom de câştigat din inserarea meteoritului în stratul de gheaţă? Ce avea oricine de câştigat din asta?"

Gândurile lui Rachel îi zburară la Zach Herney. Se întrebă dacă preşe­dintele conspirase şi el sau doar jucase rolul unui pion naiv! "Herney nu ştie nimic. E nevinovat." Preşedintele fusese dus de nas de către NASA. Acum Herney era la doar o oră de anunţarea marii descoperiri. Avea să fa­că anunţul înarmat cu un documentar video care conţinea mărturii de au­tentificare din partea a patru oameni de ştiinţă civili.

Patru oameni de ştiinţă civili morţi.

Rachel nu mai putea face nimic pentru a opri conferinţa de presă, dar îşi jură că nu îi va lăsa pe cei vinovaţi să scape nevătămaţi.

Adunându-şi ultimele picături de putere, Rachel încercă să se ridice în capul oaselor. Îşi simţea picioarele ca de piatră şi toate încheieturile ge­mură de durere când îşi întinse braţele şi picioarele. Ajunse încet în ge­nunchi, chinuindu-se să îşi păstreze echilibrul pe gheaţă. Capul i se învâr­tea. De jur împrejur oceanul fierbea. Tolland zăcea în apropiere şi o privea cu ochi întrebători. Rachel îşi zise că el o credea îngenuncheată în rugăciu­ne. Nici vorbă de aşa ceva, deşi rugăciunea ar fi adus probabil la fel de multe şanse de salvare precum ceea ce voia ea să întreprindă.

Rachel îşi duse o mână în dreptul mijlocului şi găsi toporul încă prins de centură. Apucă mânerul cu degetele înţepenite. Inversă toporul, poziţio­nându-l ca un T întors. Apoi, cu toată energia, se apucă să bată cu talpa în gheaţă. Thud. Din nou. Thud. Sângele îi curgea precum melasa rece prin vene. Thud. Tolland o privi foarte nedumerit. Rachel coborî toporul din nou. Thud.

Tolland încercă să se ridice într-un cot.

— Rachel?

Nu-i răspunse. Avea nevoie de toată energia disponibilă. Thud.

Thud.

— Nu cred..., zise Tolland, că la această latitudine nordică... că SAA... ar putea auzi...

Rachel se întoarse, surprinsă. Uitase că Tolland era un oceanograf şi ar fi putut să-şi închipuie ce avea ea de gând. "Bună idee... dar eu nu chem SAA."

Continuă să bată.

SAA însemna Suboceanic Acoustic Array, o relicvă a Războiului Rece folosită de oceanografii din întreaga lume pentru a asculta sunetele bale­nelor. Deoarece sunetele puteau parcurge sute de kilometri sub apă, re­ţeaua subacvatică SAA de cincizeci şi nouă de microfoane amplasate în jurul lumii putea asculta un procentaj surprinzător de mare din apele oceanice ale planetei. Din păcate, acea zonă îndepărtată a Arcticii nu făcea parte din procentaj, însă Rachel ştia că şi alţii ascultau oceanele — alţii de a căror existenţă aveau habar puţini oameni pe pământ. Rachel continuă să bată. Mesajul era simplu şi clar:
THUD. THUD. THUD.

THUD... THUD... THUD...

THUD. THUD. THUD.
Nu-şi făcea iluzii că acţiunea ei avea să le salveze vieţile; deja simţea o strânsoare rece în jurul trupului. Se îndoia că mai avea de trăit o jumătate de oră. Salvarea lor se găsea dincolo de domeniul posibilului în acest mo­ment. Dar aici nu era vorba despre salvare.
THUD. THUD. THUD.

THUD... THUD... THUD...

THUD. THUD. THUD.
— Nu mai e... timp..., îngăimă Tolland.

"Nu e vorba... de noi, gândi Rachel. E vorba de informaţiile din buzu­narul meu." Rachel îşi imagină hârtia SPR incriminatoare din interiorul buzunarului costumului. "Trebuie să duc hârtia asta la NRO... cât mai cu­rând."

Chiar şi în starea de delir care o cuprindea, Rachel era convinsă că mesajul avea să ajungă la destinaţie. La mijlocul anilor optzeci NRO înlo­cuise SAA cu un şir de dispozitive de treizeci de ori mai puternice. Acoperi­rea la nivel mondial era totală şi reprezenta urechea NRO în valoare de 12 milioane de dolari aţintită spre fundul oceanic. În următoarele ore, super­computerele Cray ale postului de ascultare NRO/NSA din Menwith Hill, Anglia, aveau să semnalizeze o secvenţă audio anormală la un hidrofon din Arctica, să descifreze semnalul ca un SOS, să trianguleze coordonatele şi să detaşeze un avion de salvare de la baza aeriană Thule din Groenlanda. Avionul avea să găsească trei cadavre pe un aisberg. Îngheţate. Unul i-ar fi aparţinut unui angajat NRO... şi ar fi purtat o bucată stranie de hârtie termală într-un buzunar.

"O imprimată SPR."

"Moştenirea lui Norah Mangor."

La studierea hârtiei imprimate, misteriosul tunel inserat sub meteorit avea să devină evident. Din acel moment, Rachel habar n-avea ce se va mai întâmpla, dar cel puţin secretul nu va muri odată cu ei, acolo pe ghea­ţă.

60
Mutarea fiecărui preşedinte la Casa Albă implică un tur particular al unui număr de trei depozite straşnic păzite, în care se află colecţii nepreţu­ite de mobilier trecut prin Casa Albă: birouri, argintărie, paturi, budoare şi alte articole folosite în decursul istoriei de preşedinţii de până la George Washington. Pe parcursul turului,preşedintele care urmează a se instala la putere este invitat să aleagă orice obiect îi place şi să îl folosească drept mobilier în interiorul Casei Albe pe durata mandatului său. Doar patul din dormitorul Lincoln constituie o mobilă permanentă a reşedinţei preziden­ţiale. Ca o ironie, Lincoln n-a dormit niciodată în el.