Deception Point, 2001 Nota autorului

Biroul în spatele căruia stătea Zach Herney în interiorul Biroului Oval îi aparţinuse odinioară idolului său, Harry Truman. Deşi mic, dacă luăm în consideraţie standardele moderne, biroul servea drept rememorare zilnică a faptului că "bănuţul" se oprea cu adevărat acolo şi că Herney era în ulti­mă instanţă responsabil de orice probleme ale administraţiei sale. Herney acceptase responsabilitatea cu un sentiment de onoare şi făcuse tot ce-i stătea în putere să inducă în rândul personalului motivaţiile necesare pen­tru a-şi duce treaba la bun sfârşit.

— Domnule preşedinte? îi strigă secretara, zgâindu-se în încăpere. Apelul dumneavoastră tocmai a fost transmis.

Herney făcu un semn cu mâna:

— Mulţumesc.

Se întinse după telefon. Ar fi preferat mai multă intimitate pentru acel apel, dar mai mult ca sigur că acum nu avea cum să aibă parte de aşa ce­va. Doi specialişti în machiaj îi dădeau târcoale, ocupându-se cu faţa şi cu părul lui. Chiar în faţa biroului, o echipă de televiziune îşi instala echipa­mentele, iar de jur împrejurul încăperii roiau consilierii şi oamenii de la Relaţii Publice, discutând emoţionaţi chestiuni strategice între ei.

"T minus o oră..."

Herney apăsă butonul luminat de pe telefonul lui personal.

— Lawrence? Eşti acolo?

— Sunt aici.

Vocea directorului administrativ al NASA părea epuizată şi distantă.

— Totul e în regulă, acolo?

— Furtuna se apropie în continuare, dar oamenii mei m-au asigurat că legătura prin satelit nu va fi afectată. Suntem gata de emisie. Încă o oră şi gata.

— Excelent. Moralul e ridicat, sper!

— Foarte ridicat. Personalul meu este extrem de emoţionat. De fapt, tocmai am băut nişte beri.

Herney râse:

— Mă bucur să aud asta. Ascultă. Am vrut să te sun şi să îţi mulţu­mesc înainte de emisie. Noaptea asta va fi una a naibii de grea.

Ekstrom făcu o pauză, părând neobişnuit de nesigur:

— Aşa va fi, domnule. Am aşteptat momentul ăsta multă vreme!

Herney ezită:

— Pari extenuat.

— Am nevoie de lumina soarelui şi de un pat ca lumea.

— Încă o oră. Zâmbeşte camerelor de luat vederi, bucură-te de mo­ment şi după aceea o să trimitem un avion ca să te aducem acasă în D.C.

— Abia aştept.

Omul tăcu iar.

Un negociator talentat, Herney fusese învăţat să asculte şi să audă ceea ce se spunea printre cuvinte. Ceva din vocea directorului administra­tiv nu-i dădea pace:

— Eşti convins că totul e în regulă?

— Categoric. Totul merge ca pe roate.

Ekstrom păru prea dornic să schimbe subiectul:

— Aţi văzut ultimele secvenţe ale documentarului lui Tolland?

— Tocmai l-am terminat. A făcut o treabă fantastică.

— Da. Aţi procedat bine când aţi hotărât să-l aduceţi aici.

— Mai eşti supărat pe mine că am implicat civili?

— La naiba, da!

Directorul mârâi cu vocea lui obişnuită.

Asta îl linişti pe Herney. "Ekstrom n-are nimic, îşi zise el. E doar puţin obosit."

— Bine, ne revedem peste o oră prin satelit. O să oferim lumii ceva despre care să vorbească mult timp de acum încolo.

— Corect.

— Hei, Lawrence?

Vocea lui Herney coborî şi deveni solemnă:

— Ai făcut o treabă a naibii de grozavă acolo! Nu voi uita niciodată asta!

În afara habisferei, zgâlţâit de vânt, Delta Three se lupta să pună la loc şi să împacheteze echipamentul de pe sania lui Norah Mangor. După ce reuşi, fixă legăturile de protecţie peste pânză şi puse cadavrul lui Norah Mangor deasupra, legându-l de sanie. În vreme ce se pregătea să tragă sania în afara traseului pe care au venit, camarazii lui apărură alunecând pe gheţar drept spre el.

— S-au schimbat datele problemei, strigă Delta One pe deasupra urle­telor vântului. Ceilalţi trei s-au prăbuşit peste margine.

Delta Three nu era deloc surprins. Ştia ce însemna asta. Planul Delta Force de a înscena un accident prin aranjarea a patru cadavre pe suprafa­ţa gheţarului nu mai reprezenta o opţiune viabilă. Părăsirea unui singur cadavru ar fi generat mai multe întrebări decât răspunsuri.

— Facem curăţenie? întrebă el.

Delta One dădu din cap:

— Eu recuperez făcliile şi voi vă descotorosiţi de sanie.

În vreme ce Delta One, foarte atent, parcurse în sens invers traseul oamenilor de ştiinţă, strângând orice indiciu al trecerii cuiva prin acele lo­curi, Delta Three şi camaradul lui coborâră pe gheţar ducând cu ei sania. După ce trecură de ridicăturile de gheaţă, ajunseră la marginea gheţarului Milne. Acolo făcură vânt saniei, astfel încât Norah Mangor trecu în tăcere peste margine, împreună cu echipamentele ei, şi plonjă în apele Oceanului Arctic.

"Curăţire completă", îşi zise Delta Three.

Întorcându-se spre bază, Delta Three fu mulţumit să observe că vân­tul ştergea urmele pe care le lăsau schiurile pe zăpadă.

6l
Submarinul nuclear Charlotte staţiona în adâncurile Oceanului Arctic de cinci zile. Prezenţa lui acolo era strict secretă.

Submarin din clasa Los Angeles, Charlotte, fusese proiectat să "ascul­te şi să nu fie auzit". Cântărind patruzeci şi două de tone, motoarele lui cu turbină erau suspendate pe arcuri pentru a înăbuşi orice vibraţie pe care o puteau genera. În ciuda nevoii de a nu fi văzut, submarinul dispunea de una dintre cele mai mari amprente în apă. Întinzându-se pe o lungime de peste 120 de metri de la prova la pupa, carena ar fi zdrobit, dacă ar fi fost plasată pe un teren de fotbal american, ambele buturi de încercare şi ar mai fi dat şi pe afară. Având de şapte ori lungimea unui submarin din cla­sa Holland din dotarea Marinei americane, Charlotte dispersa 6 927 de to­ne de apă în imersiune completă şi putea atinge viteza uluitoare de treizeci de noduri.

Adâncimea normală de navigare a vasului se găsea imediat sub ter­moclină, un gradient natural de temperatură care distorsiona undele radar de deasupra şi făcea submarinul invizibil radarelor de suprafaţă. Cu un echipaj de 148 de oameni şi o adâncime maximă de imersiune de peste cinci mii de metri, vasul reprezenta ultimul răcnet în materie de submersi­bile şi era nava de lucru a Marinei Statelor Unite. Sistemul de aerisire prin electroliză evaporativă, cele două reactoare nucleare şi proviziile modificate prin inginerie genetică îi permiteau să înconjoare planeta de douăzeci şi unu de ori fără să iasă la suprafaţă. Dejecţiile umane ale echipajului, la fel ca în cele mai multe cazuri de nave submersibile, erau comprimate în blo­curi de treizeci de kilograme şi ejectate în ocean — cărămizi uriaşe de ma­terii fecale care erau botezate în glumă "căcăreze de balenă".

Tehnicianul aflat în faţa ecranului oscilator din camera sonarului era unul dintre cei mai buni specialişti în domeniu. Mintea lui era un dicţionar ambulant de sunete şi forme de undă. Omul putea distinge între sunetele mai multor zeci de tipuri de propulsoare ruseşti de submarin, sute de ani­male marine şi chiar vulcani subacvatice aflate la mare distanţă, cum erau cele din Japonia.

Pe moment însă, asculta un ecou repetat şi înfundat. Deşi uşor de identificat, sunetul apăruse în chip cu totul neaşteptat:

— Nu o să crezi ce semnal primesc acum în căşti, îi zise el asisten­tului, dându-i căştile.

Asistentul îşi montă căştile şi o expresie de neîncredere i se aşternu pe chip:

— Doamne! E limpede ca lumina zilei. Ce facem?

Omul de la sonar ridicase deja interfonul să îl anunţe pe căpitan.

Când acesta ajunse în camera sonarului, tehnicianul comută semnalul pe difuzoare, astfel ca toată lumea să îl audă clar.

Căpitanul ascultă, fără nici o expresie pe chip:

THUD. THUD. THUD.

THUD... THUD... THUD...

Mai încet. Tot mai încet. Tiparul sonor se pierdea. Din ce în ce mai slab.

— Care sunt coordonatele? ceru căpitanul să afle.

Tehnicianul îşi drese glasul:

— De fapt, domnule, vine de la suprafaţă, la circa cinci kilometri de tribord.

62
Gabrielle Ashe tremura ca piftia în holul întunecos de lângă biroul senatorului Sexton. Picioarele îi tremurau îngrozitor. Şi asta nu pentru că stătuse prea mult nemişcată, ci din cauza dezamăgirii provocate de cele auzite. Întâlnirea din încăperea alăturată continua, însă Gabrielle nu mai avea nevoie să audă şi alte cuvinte. Adevărul ieşise la iveală într-un mod cât se poate de dureros.

"Senatorul Sexton ia mită de la agenţii spaţiale private." Marjorie Tench îi spusese adevărul.

Gabrielle simţea cum o invadează repulsia născută din trădare. Cre­zuse în Sexton. Luptase pentru el. "Cum poate face aşa ceva?" Gabrielle îl mai văzuse pe senator minţind din când în când pentru a-şi proteja viaţa privată, însă era vorba de politică. Asta chiar însemna încălcarea legii.

"Nici măcar n-a fost ales şi deja s-a apucat să vândă Casa Albă!"

Gabrielle ştia că nu-l mai poate suporta pe senator. Promisiunea de a promulga legea de privatizare a agenţiei spaţiale putea fi făcută doar dis­preţuind total legea şi sistemul democratic. Chiar dacă senatorul credea că măsura ar fi fost în interesul public, a vinde o asemenea decizie pe faţă, în avans, însemna trântirea uşii în nas tuturor verificărilor şi balanţelor fi­nanciare guvernamentale şi ignorarea eventualelor argumente logice ale Congresului, ale consilierilor, ale votanţilor şi ale celor care fac lobby. Cel mai important, prin garantarea privatizării NASA, Sexton pavase calea u­nor nenumărate abuzuri din partea celor care aveau cunoştinţe oculte — vânzarea din interior fiind cel mai banal procedeu în acest caz, favorizând plasarea de mite substanţiale în detrimentul investitorilor publici oneşti.

Simţind că i se face rău de la stomac, Gabrielle se întrebă ce avea de făcut.

Un telefon sună strident chiar în spatele ei, spărgând liniştea din hol. Uluită, Gabrielle se răsuci pe călcâie. Sunetul venea din debaraua din ves­tibul — un telefon celular în buzunarul hainei unui oaspete.

— Iertaţi-mă, prieteni, se auzi o vorbă tărăgănată cu accent texan. E pen' mine.

Gabrielle auzi cum omul se ridică. "Vine încoace!" Întorcându-se, fata porni în goană înapoi pe drumul pe care venise. Când ajunse la jumătatea holului, o coti la stânga şi se ascunse în bucătăria întunecată exact când texanul ieşi din birou şi porni pe hol. Gabrielle încremeni în umbră.

Texanul trecu pe lângă ea fără să o observe.

Dincolo de zgomotele puternice ale propriei inimi, Gabrielle îl auzi re­pezindu-se la debara. În cele din urmă, omul răspunse la telefon:

— Mda?... Când?... Nu zău? O să-l pornim. Mersi.

Individul închise şi porni înapoi spre birou, strigând de pe drum:

— Hei! Daţi drumul la televizor! Se pare că Zach Herney va ţine o conferinţă de presă de urgenţă în seara asta. La ora opt. Pe toate canalele. Fie va declara război Chinei, fie Staţia Spaţială Internaţională tocmai s-a prăbuşit în ocean.

— Păi asta chiar merită sărbătorit! îi răspunse cineva dinăuntru.

Toată lumea izbucni în râs.

Gabrielle simţi că bucătăria se învârteşte cu tot cu ea. "O conferinţă de presă la ora opt?" Tench părea să nu fi jucat deloc la cacealma. Îi dădu­se timp lui Gabrielle până la ora opt ca să aducă o declaraţie sub jurământ prin care să recunoască legătura amoroasă. "Îndepărtează-te de senator până nu e prea târziu", o avertizase Tench. Gabrielle presupusese că ter­menul limită fusese astfel stabilit încât Casa Albă să poată strecura infor­maţia ziarelor de a doua zi, însă acum se părea că administraţia de la Washington voia să iasă ea însăşi în public cu aceste informaţii.

O conferinţă de presă urgentă?" Cu cât mai mult se gândea la asta, cu atât totul i se părea mai ciudat. "Herney iese la rampă cu porcăria asta? El în persoană?"

În birou cineva deschise televizorul. Vocea prezentatorului de ştiri era încărcată de emoţie:

— Casa Albă nu a oferit nici un indiciu asupra subiectului surprinză­toarei conferinţe de presă din această seară, aşa că speculaţiile abundă. Unii analişti politici cred acum că, din cauza absenţelor repetate din mass-media ale preşedintelui din ultima vreme, Zach Herney ar putea anunţa că nu va candida pentru un al doilea mandat.

Chiote de bucurie se auziră din birou.

"Absurd", îşi spuse Gabrielle. Cu toate mizeriile pe care Casa Albă le avea acum împotriva lui Sexton, era imposibil ca preşedintele să arunce prosopul în seara asta. "Conferinţa asta de presă se va referi la altceva". Gabrielle avea sentimentul tulburător că ea fusese deja avertizată în acest sens.

Se uită la ceas. Mai puţin de o oră. Trebuia să ia o decizie, şi ştia exact cu cine trebuia să discute. Strângând sub braţ dosarul cu fotografii, ieşi în linişte din apartament.

Paznicul de pe coridor răsuflă uşurat când o văzu.

— Am auzit nişte urale de bucurie înăuntru. Se pare că aţi dat lovitu­ra.

Fata îi zâmbi scurt şi se îndreptă spre lift.

Afară, pe stradă, noaptea care se lăsa părea îngrijorător de grea. Gabrielle îi făcu semn unui taxi, se urcă în el şi încercă să se asigure că ştia exact ce face.

— Studiourile de televiziune ABC, îi spuse ea şoferului. Grăbeşte-te!

63
Stând întins pe o parte, pe gheaţă, Michael Tolland îşi odihnea capul pe un braţ întins pe care deja nu îl mai simţea. Chiar dacă pleoapele erau din ce în ce mai grele, Tolland se chinuia să şi le ţină deschise. Din punc­tul lui de vedere, se uita acum la ultimele imagini pe care le avea din această lume — apă şi gheaţă —, într-un soi de vedere periferică ciudată. Finalul potrivit al unei zile în care nimic nu fusese ceea ce părea.

Peste blocul de gheaţă începuse să se aştearnă o linişte ciudată. Ra­chel şi Corky tăcuseră amândoi, iar bătăile se opriseră. Cu cât se îndepăr­tau de gheţar, vântul devenea tot mai calm. Tolland auzea şi propriul trup cum e redus la tăcere. Cu gluga strânsă în jurul urechilor, îşi auzea pro­pria respiraţie amplificată în cutia de rezonanţă a craniului. Devenea tot mai rară... şi mai superficială. Trupul nu mai era capabil să se lupte cu senzaţia de comprimare care însoţea fuga sângelui din extremităţi înspre organele vitale, într-un ultim efort de a menţine creierul conştient.

O bătălie pierdută, ştia foarte bine.

Ciudat, dar durerile dispăruseră. Trecuse prin acea stare. Acum sim­ţea că se umflase. Amorţeală. Plutire. Când nu mai fu capabil să clipească, vederea i se înceţoşă. Umoarea apoasă dintre cornee şi cristalin începea să îngheţe. Tolland privi înapoi spre fantoma gheţarului Milne, acum doar o formă albă, vagă în lumina ceţoasă a lunii.

Îşi simţea sufletul împăcat cu înfrângerea. Oscilând pe pragul dintre prezenţă şi absenţă, privi înspre valurile oceanului. Vântul spulbera totul în jur.

În acel moment, Tolland începu să delireze. Ciudat, dar, în ultimele secunde înainte de a deveni inconştient, delirul lui nu avea nici o legătură cu salvarea. Nu avu gânduri halucinante despre căldură şi confort. Delirul final era terifiant.

Un animal imens răsărea din apă lângă aisberg, spărgând suprafaţa apei cu un şuierat înspăimântător. Veni spre el ca un monstru marin mitic — zvelt, negru şi mortal, cu apa bolborosind înspumată în jurul lui. Tol­land se forţă să clipească. Vederea i se limpezi puţin. Bestia era aproape, lovind în gheaţă ca un rechin imens care atacă o bărcuţă. Masiv, animalul se înălţă deasupra lui, cu pielea udă şi lucind.

După ce imaginea ceţoasă se înnegri, nu mai rămaseră decât sunete­le. Metal pe metal. Dinţi smulgând din gheaţă. Venind mai aproape. Tră­gându-le corpurile de la locul lor.

"Rachel..."

Tolland se simţi înşfăcat cu brutalitate.

Apoi totul se întunecă în jurul lui.

64
Gabrielle Ashe o luă la goană imediat ce intră în camera de producţie de la etajul trei al canalului ABC News. Chiar şi aşa, se mişca mai încet de­cât toţi ceilalţi oameni din încăpere. Producţia se desfăşura cu intensita­te maximă douăzeci şi patru de ore pe zi, dar în acel moment spaţiul de lucru din faţa ei era mai aglomerat ca oricând. Redactorii cu ochii ieşiţi din orbite strigau unii la alţii peste pereţii compartimentelor lor, reporterii cu faxuri în mâini goneau de la post de lucru la post de lucru comparând no­tiţele, iar curierii muşcau dintr-un baton de Snickers şi luau o gură de Mountain Dew între două sarcini.

Gabrielle venise la studiourile ABC ca s-o vadă pe Yolanda Cole.

De obicei, Yolanda putea fi găsită în zona cea mai liniştită din redacţie — birourile private cu pereţi de sticlă rezervate celor care luau decizii şi ca­re aveau nevoie de ceva linişte pentru a gândi. În seara asta însă, Yolanda se afla chiar în mijlocul mulţimii bezmetice. Când o zări pe Gabrielle, feme­ia scoase un chiot de exuberanţă.

— Gabs!

Yolanda purta o rochie strânsă pe corp şi ochelari în formă de broască ţestoasă. Ca întotdeauna, de ea atârnau câteva kilograme de bijuterii. Se îndreptă spre Gabrielle, făcându-i semn cu mâna:

— Te îmbrăţişez!

Yolanda Cole era redactor al canalului ABC News din Washington de şaisprezece ani. De origine poloneză, pistruiată, Yolanda era o femeie scundă, cu părul foarte rar, căreia toată lumea i se adresa în semn de a­fecţiune cu "Mami". Spiritul ei de matroană şi umorul ascundeau o iscu­sinţă şi o perseverenţă ieşite din comun în a obţine articolele dorite. Gabri­elle o cunoscuse pe Yolanda la un seminar "Femeile în politică", la care participase la scurt timp după sosirea ei în Washington. Discutaseră des­pre trecutul lui Gabrielle, despre provocarea de a fi femeie în D.C. şi în cele din urmă despre Elvis Presley — o pasiune pe care descoperiseră cu sur­prindere că o împărtăşesc. Yolanda o luase pe Gabrielle sub aripa ei şi o ajutase să îşi facă relaţii. De atunci, Gabrielle trecea la o lună şi ceva pe la ea ca s-o salute.

Gabrielle o îmbrăţişă. Entuziasmul Yolandei îi ridica deja moralul.

Yolanda se dădu înapoi şi se uită la Gabrielle cu atenţie:

— Parcă ai îmbătrânit cu o sută de ani, fetiţo! Ce ţi s-a întâmplat?

Gabrielle îşi coborî vocea:

— Am probleme, Yolanda!

— Zvonurile nu spun asta. Omul tău e în ascensiune.

— Putem discuta undeva, între patru ochi?

— Ţi-ai ales prost momentul, scumpo. Preşedintele va ţine o conferin­ţă de presă cam într-o jumătate de oră şi noi tot n-avem habar despre ce va fi vorba. Trebuie să fac rost de comentarii de la experţi şi mă zbat ca peştele pe uscat.

— Ştiu eu care e subiectul conferinţei.

Yolanda îşi coborî ochelarii pe nas. Părea sceptică:

— Gabrielle, corespondentul nostru din interiorul Casei Albe habar n are despre ce e vorba. Vrei să spui că Sexton are mai multe informaţii?

— Nu, spun doar că eu deţin mai multe informaţii. Acordă-mi cinci minute şi îţi povestesc tot.

Yolanda privi dosarul cu sigiliul Casei Albe din mâna lui Gabrielle.

— Ăla e un document intern al Casei Albe. De unde ai făcut rost de el?

— Dintr-o întâlnire privată cu Marjorie Tench pe care am avut-o în după-amiaza aceasta.

Yolanda o privi lung preţ de câteva clipe:

— Vino după mine!

La adăpostul confidenţialităţii biroului de lucru al Yolandei, Gabrielle îi mărturisi prietenei sale legătura de o noapte cu Sexton şi faptul că Tench deţinea dovezi foto.

Yolanda îi zâmbi larg şi izbucni în râs. Lucra de atâta vreme în mass-media din Washington încât nimic nu o mai şoca.

— Oh, Gabs, bănuiam eu că tu şi Sexton v-aţi pus-o. Nici o surpriză! El are reputaţie, iar tu eşti o fată drăguţă. Păcat de fotografii. Eu nu mi-aş face griji.

"Să nu-mi fac griji?"

Gabrielle îi povesti că Tench îl acuzase pe Sexton de luarea de mită ilegală din partea companiilor aerospaţiale şi că ea tocmai fusese martora unei întâlniri SFF secrete care confirma acele acuzaţii! Expresia Yolandei rămase din nou impasibilă — până ce Gabrielle îi povesti ce avea de gând să întreprindă în legătură cu asta.

Yolanda părea acum neliniştită:

— Gabrielle, este treaba ta dacă vrei să predai un document legal prin care declari că te-ai culcat cu un senator american şi l-ai susţinut în vre­me ce el minţea în aceasta privinţă. Dar faci o mutare foarte proastă, ţi-o spun eu. Trebuie să te gândeşti mult la ce repercusiuni poate avea acest gest asupra ta.

— Nu mă asculţi. Nu am atâta timp la dispoziţie!

— Ba te ascult. Draga mea, indiferent că timpul te presează sau nu, unele lucruri nu se fac, pur şi simplu. De exemplu, nu vinzi un senator al Statelor Unite în cadrul unui scandal sexual. E sinucidere curată. Ascultă-mă bine, fătuco! Dacă dobori un candidat prezidenţial, ar fi mai bine să te urci în maşină şi să fugi cât mai departe de D.C. Vei fi o femeie distrusă pentru toată viaţa. O mulţime de oameni cheltuiesc o mulţime de bani ca să aducă un candidat pe creasta valului. Sunt în joc o grămadă de bani şi multă putere — genul acela de putere pentru care oamenii ucid.

Gabrielle tăcu.

— Ca o părere personală, continuă Yolanda, eu cred că Tench te-a ameninţat în speranţa că te vei speria şi vei face o prostie — cum ar fi să-ţi cauţi scăparea şi să mărturiseşti legătura avută cu senatorul. Yolanda arătă înspre dosarul roşu din mâinile lui Gabrielle. Pozele alea cu tine şi cu Sexton nu înseamnă nimic dacă tu sau Sexton recunoaşteţi că sunt adevărate. Casa Albă ştie prea bine că, dacă publică acele fotografii, Sex­ton va pretinde că sunt trucate şi i le va arunca preşedintelui drept în faţă.

— M-am gândit şi eu la asta, dar chestiunea cu finanţarea ilegală a campaniei este...

— Iubito, ia gândeşte-te puţin. Dacă nu au ieşit în public cu acuzaţii de luare de mită până acum, probabil că nici nu o vor mai face. Preşedin­tele este foarte serios în privinţa chestiei ăsteia cu campania negativă. Eu cred că a hotărât să scutească pe toată lumea de un scandal în industria aerospaţială şi a trimis-o pe Tench după tine cu o cacealma, sperând că ar putea să te sperie cu încurcătura asta sexuală. Să te facă să-ţi înjunghii candidatul pe la spate.

Gabrielle se gândi puţin la cele auzite. Deşi aveau sens cuvintele Yo­landei, totuşi ceva părea bizar. Gabrielle arătă prin geam spre agitaţia din studioul de ştiri:

— Yolanda, voi vă pregătiţi pentru o importantă conferinţă de presă a preşedintelui. Dacă nu va ieşi în public cu probleme despre mită sau sex, atunci pentru ce atâta tam-tam?

Yolanda părea uluită:

— Stai aşa! Tu crezi că această conferinţă de presă are vreo legătură cu tine şi cu Sexton?

— Sau cu mita. Sau cu amândouă. Tench mi-a zis că am timp la dis­poziţie până diseară la opt pentru a semna o declaraţie, altfel preşedintele va anunţa....

Râsul Yolandei zgudui întreaga încăpere cu pereţii ei de sticlă:

— Oh, te rog! Zău aşa! Mă termini!

Gabrielle n-avea deloc chef de glumă.

— Ce???

— Ascultă, Gabs, reuşi Yolanda să îi mai spună, printre râsete, ai în­credere în mine în privinţa asta. Am de-a face cu oamenii de la Casa Albă de şaisprezece ani. Nici nu poate fi vorba ca Zach Herney să fi convocat presa din întreaga lume ca să le spună ziariştilor că bănuieşte pe senatorul Sexton de acceptarea unor finanţări îndoielnice şi că s-a regulat cu tine. Genul ăsta de informaţii se strecoară. Preşedinţii nu îşi câştigă popularita­tea prin întreruperea programelor media pentru a bârfi despre sex sau pre­supuse infracţiuni obscure comise împotriva legilor de finanţare a campa­niilor electorale.

— Obscure? ripostă Gabrielle. Vânzarea pe şleau a propriei decizii în privinţa unei legi referitoare la spaţiu în schimbul milioanelor dolari din publicitate cu greu poate fi intitulată o chestiune obscură?

— Eşti convinsă că asta face el?

Tonul Yolandei se înăspri:

— Eşti suficient de sigură ca să-ţi ridici poalele în cap în faţa televizi­unilor naţionale? Mai gândeşte-te un pic! În ziua de astăzi este nevoie de o mulţime de alianţe ca să realizezi ceva, iar finanţarea campaniilor electora­le reprezintă o chestiune complexă. Poate că întâlnirea pe care a avut-o Sexton a fost una perfect legală.