Deception Point, 2001 Nota autorului



Yüklə 3,05 Mb.
səhifə17/41
tarix27.12.2018
ölçüsü3,05 Mb.
#87251
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   41

"Să baţi la uşă doar dacă clădirea arde, ar fi spus el. Orice altceva poate aştepta până a doua zi."

Gabrielle decise că apartamentul lui Sexton chiar luase foc.

— Trebuie să dai de el pentru mine.

— Imposibil.

— E o chestiune serioasă, chiar că...

— Nu, este absolut imposibil. Şi-a lăsat pagerul pe biroul meu când a plecat şi mi-a spus să nu fie deranjat toată seara. A fost categoric.

Secretara făcu o pauză:

— Mai hotărât ca de obicei.

"La naiba."

— Bine, mulţumesc.

Gabrielle închise.

— L'Enfant Piaza, anunţă o voce înregistrată în difuzoarele trenului. Conexiune cu toate staţiile.

Închizându-şi ochii, Gabrielle încercă să-şi limpezească gândurile, însă imagini devastatoare continuau să i se perinde prin minte... pozele erotice ale ei cu senatorul... stiva de documente care-l acuzau pe senator că lua mită. Gabrielle continua să audă vocea răguşită a lui Tench: "Fă ce trebuie. Semnează declaraţia sub jurământ. Recunoaşte legătura".

În vreme ce trenul se oprea scârţâind în staţie, Gabrielle încercă să-şi imagineze ce ar fi făcut senatorul dacă fotografiile ar fi ajuns în presă. Pri­mul lucru care îi veni în gând o şocă şi o ruşină.

"Sexton va minţi."

Oare chiar credea asta despre senator?

"Da. Va minţi..."

Dacă fotografiile ajungeau în presă fără ca Gabrielle să recunoască le­gătura, senatorul avea pur şi simplu să pretindă că acele poze erau o făcă­tură ordinară. Era epoca fotografiei digitale: oricine care avusese vreodată acces la Internet putuse vedea fotografii retuşate ireproşabil cu feţele dife­ritelor celebrităţi trucate digital pe corpurile altor oameni, adesea ale unor vedete porno implicate în acte obscene. Gabrielle fusese deja martoră a a­bilităţii senatorului de a privi într-o cameră de televiziune şi de a minţi convingător în legătură cu relaţia lor; n-avea nici o îndoială că el putea convinge întreaga lume că acele fotografii reprezentau doar o tentativă jos­nică de a-i duce cariera de râpă. Sexton avea să se lanseze într-o diatribă furtunoasă, poate chiar să insinueze că însuşi preşedintele ordonase falsu­rile.

"Nu-i de mirare că administraţia de la Casa Albă nu a ieşit la rampă." Gabrielle îşi dădea seama că pozele erau o armă cu dublu tăiş. Oricât de şocante, ele erau totuşi complet neconcludente.

Gabrielle simţi brusc un fior de speranţă.

"Casa Albă nu poate dovedi că ar fi vreuna reală!"

Demonstraţia de forţă a lui Tench faţă de Gabrielle fusese nemiloasă prin simplitate: recunoaşte legătura amoroasă sau uită-te Sexton cum a­junge la închisoare. Brusc totul căpăta un sens. Casa Albă avea nevoie ca Gabrielle să recunoască legătura, altfel pozele erau lipsite de valoare. Un licăr de încredere începu să o însenineze.

În vreme ce trenul se opri şi uşile se deschiseră, o altă uşă îndepărta­tă păru să se deschidă în mintea Gabriellei, scoţând la iveală o posibilitate şocantă: "Poate că tot ce mi-a spus Tench despre mită e o minciună.

În definitiv, ce văzuse Gabrielle cu adevărat? Nimic concludent — câ­teva extrase bancare fotocopiate, o fotografie cenuşie a lui Sexton într-un garaj. Toate acestea pot fi foarte bine şi contrafăcute. Tench ar fi putut să-i arate cu viclenie înregistrări financiare trucate în acelaşi loc cu pozele cu ei doi, sperând ca Gabrielle să accepte întregul pachet ca adevărat. Era un procedeu intitulat "autentificare prin asociere" şi politicienii îl foloseau tot timpul pentru a vinde concepte dubioase.

"Sexton e nevinovat", îşi spuse Gabrielle. Casa Albă era disperată şi decisese să rişte totul determinând-o pe Gabrielle să facă publică legătura intimă. Aveau nevoie ca Gabrielle să-l părăsească pe Sexton în mod public şi scandalos. "Fugi cât mai poţi, îi spusese Tench. Ai timp până diseară la opt." Ultimul resort de presiune în vânzări. "Totul se potriveşte", gândi ea.

"Cu excepţia unui lucru..."

Singura piesă neclară din acest puzzle erau mesajele contra NASA pe care Tench i le trimisese lui Gabrielle. Acest fapt sugera că NASA chiar voia ca Sexton să îşi consolideze poziţia anti-NASA, astfel încât să se poată folosi de acest lucru împotriva lui. Sau nu voia? Gabrielle îşi dădu seama că până şi mesajelor le putea găsi o explicaţie perfect logică.

"Şi dacă mesajele nu veneau de la Tench?"

Poate că Tench prinsese un trădător din interior care îi trimitea infor­maţii lui Gabrielle, îl concediase, apoi intervenise şi trimisese ea însăşi ul­timul mesaj, chemând-o la întâlnire. "Tench putea să fi pretins că lăsase să se scurgă intenţionat toate informaţiile despre NASA — ca să mă prindă pe mine în cursă."

Mecanismele hidraulice ale metroului şuierară în L'Enfant Piaza, semn uşile erau pe punctul de a se închide.

Gabrielle privi peronul. Mintea îi lucra cu febrilitate. Habar n-avea da­că bănuielile ei aveau sens sau dacă reprezentau doar o dorinţă, dar orice s-ar fi întâmplat trebuia să vorbească cu senatorul imediatindiferent că era o seară P.E.

Ţinând strâns în braţe dosarul cu fotografii, Gabrielle coborî din tren exact în clipa în care se închiseră uşile. Avea o nouă destinaţie către care să se îndrepte: Westbrooke Place Apartments.


51
Luptă sau fugi.

Ca biolog, Tolland ştia că într-un organism care sesiza pericole se pe­treceau schimbări fiziologice. Adrenalina inunda cortexul cerebral, mărind ritmul bătăilor inimii şi comandând creierului să ia cea mai veche şi mai instinctivă decizie bilogicâ — să accepte bătălia sau să se facă nevăzut.

Instinctul îi comanda lui Tolland să dispară, însă raţiunea îl avertiza că era încă legat cu o coardă de Norah Mangor. Oricum, nu putea fugi ni­căieri. Pe o rază de kilometri întregi singurul adăpost era habisfera, iar a­tacatorii, oricine naiba mai erau şi ei, se poziţionaseră sus pe gheţar, anu­lând această opţiune. În spate, platoul larg deschis de gheaţă se vărsa într-o câmpie lungă de trei kilometri care se termina într-o cădere abruptă în mare. A fugi în acea direcţie însemna moarte prin expunere. Şi chiar dacă nu ar fi existat aceste obstacole practice, Tolland ştia că nu-i putea părăsi pe ceilalţi. Norah şi Corky se aflau încă în spaţiu deschis, legaţi de Rachel şi de el.

Tolland rămase la pământ lângă Rachel, în vreme ce proiectilele de gheaţă continuau să izbească sania în partea încărcată cu echipamente. Cercetă cu privirea conţinutul saniei, căutând o armă, un pistol de semna­lizare, o staţie radio... ceva, orice.

— Fugi! îi strigă Rachel, continuând să gâfâie.

În acel moment, ca prin minune, grindina de proiectile se opri. Noap­tea deveni brusc calmă, în ciuda vântului năucitor... ca o furtună care s-ar fi potolit pe neaşteptate.

Uitându-se cu prudenţă pe lângă marginea saniei, Tolland zări atunci una dintre cele mai înfiorătoare privelişti din viaţa lui.

Din întuneric se iviră în perimetrul luminat de făclie trei siluete fanto­matice, alunecând lin pe schiuri şi fără a scoate vreo vorbă. Siluetele erau îmbrăcate în costume albe de schi. Pe post de bete, în braţe purtau nişte puşti mari, cum Tolland nu mai văzuse niciodată. Chiar şi schiurile erau bizare, aşa scurte şi futuriste cum se prezentau. Semănau mai degrabă a patine alungite decât a schiuri.

Cu calm, ca şi când ar fi ştiut că învinseseră deja, siluetele făcură o oprire lângă victima cea mai apropiată — Norah Mangor. Tolland se ridică, tremurând, în genunchi şi se zgâi peste sanie la atacatori. Aceştia îl priviră prin intermediul unor ochelari electronici bizari. Păreau neinteresaţi de el.

Cel puţin pentru moment.

Delta One nu simţea nici un fel de remuşcare când se uita la femeia care zăcea inconştientă pe gheaţă. Fusese instruit să îşi ducă ordinele la bun sfârşit, fără să pună la îndoială motivele.

Femeia purta un costum termal negru şi gros, şi avea o vânătaie pe partea laterală a feţei. Respira cu mare greutate. Una dintre puşti îşi găsise ţinta şi o redusese la inconştienţă.

Acum sosise vremea să termine misiunea.

În vreme ce Delta One îngenunche lângă victima inconştientă, colegii lui luară la ochi celelalte ţinte — unul ochi bărbatul scund şi inconştient care zăcea pe gheaţă în apropiere, celălalt ţinti sania răsturnată, în spatele căreia se ascundeau celelalte două victime. Deşi cei doi soldaţi puteau ter­mina cu uşurinţă misiunea singuri, n-avea de ce să se grăbească, căci vic­ti­mele erau neînarmate şi nu aveau unde să fugă. Graba în acest caz ar fi însemnat neglijenţă. "Niciodată să nu-ţi pierzi concentrarea decât dacă es­te absolut necesar. Ocupă-te de inamici, unul câte unul." Procedând ca la carte, echipa Delta Force avea să ucidă victimele pe rând. Cel mai impor­tant însă era faptul că n-aveau să existe nici un fel de urme care să ateste modul în care victimele decedaseră.

Ghemuit lângă femeia inconştientă, Delta One îşi scoase mănuşile termice şi culese o mână de zăpadă. Făcu zăpada bulgăre, deschise gura femeii şi începu să-i îndese bulgărele pe gât. Îi umplu toată gura, împin­gând zăpada cât de adânc putu. Femeia avea să moară în mai puţin de trei minute.

Inventată de mafia rusească, tehnica era cunoscută sub numele de bielaia smert — moartea albă. Victima se sufoca cu mult înainte ca zăpada din gâtul ei să se topească. După moarte, corpul victimei rămânea cald su-ficient de mult timp ca zăpada să se topească. Chiar dacă cineva suspecta un asasinat, arma crimei sau dovezi de violenţă nu existau. În cele din ur­mă ar fi fost posibil ca cineva să îşi dea seama, însă până atunci avea să treacă mult timp. Gloanţele de gheaţă aveau să dispară în mediul alb, în­gropate în zăpadă, iar vânătaia de pe capul femeii avea să arate ca şi cum ar fi provenit de la o căzătură dură pe gheaţă — de altfel un accident deloc surprinzător cu un asemenea vânt în preajmă.

Celelalte trei victime vor fi omorâte cam în acelaşi mod. După aceea, Delta One le va încărca trupurile pe sanie, le va trage la câteva sute de me­tri în afara urmelor, le va reataşa corzile de siguranţă şi va aranja cadavre­le. După trecerea câtorva ore, cei patru vor fi găsiţi îngheţaţi în zăpadă, practic nişte victime ale supraexpunerii la îngheţ şi ale hipotermiei. Desco­peritorii lor vor fi nedumeriţi ce căutaseră victimele la o asemenea distanţă de traseu, dar nimeni nu va fi surprins de moartea lor. În definitiv, cu făc­liile stinse şi cu vremea vijelioasă din jur, rătăcirea pe întinsul gheţar Mil­ne nu putea avea decât un singur deznodământ: o moarte rapidă.

Delta One termină de îndesat zăpadă pe gâtul femeii. Înainte de a-şi îndrepta atenţia către ceilalţi, desfăcu uşor coarda de siguranţă de la cen­tura victimei. O putea reconecta mai târziu, însă, pe moment, nu avea chef ca indivizilor ălora doi de după sanie să le vină ideea să tragă victima la adăpost.

Michael Tolland tocmai fusese martor la un asasinat mai ciudat decât şi-ar fi putut imagina chiar în cele mai sumbre coşmaruri. După ce o elibe­rară pe Norah Mangor de coarda de siguranţă, cei trei îşi îndreptară aten­ţia către Corky.

"Trebuie să fac ceva!"

Corky îşi revenise şi gemea, încercând să se ridice în capul oaselor, însă unul dintre soldaţi îl împinse la loc pe spate, se urcă pe el şi îl ţintui de gheaţă punându-şi genunchii pe braţele lui. Corky scoase un urlet de durere, instantaneu redus la tăcere de vântul dezlănţuit.

Cuprins de o groază vecină cu nebunia, Tolland se apucă să scoto­cească prin conţinutul împrăştiat al saniei răsturnate. "Trebuie să fie ceva aici! O armă! Ceva!" Nu zări decât echipamente de diagnosticare, cele mai multe complet distruse de alicele de gheaţă. Lângă el, Rachel încercă să se ridice ameţită în capul oaselor, folosindu-se de toporul de gheaţă ca spri­jin.

— Fugi... Mike...

Tolland se uită la toporul legat de încheietura mâinii lui Rachel. Putea fi o armă. O aşa-zisă armă. Tolland se întrebă care îi erau şansele de a ata­ca trei oameni înarmaţi cu un toporaş minuscul. Sinucidere curată.

Când Rachel reuşi să se ridice, Tolland zări ceva în spatele ei. Un ruc­sac de vinil burduşit. Rugându-se în gând ca acesta să conţină un pistol de semnalizare sau o staţie radio, Tolland se repezi pe lângă Rachel şi în­şfăcă sacul. Înăuntru găsi o foaie mare şi frumos împăturită de material etanş. Fără valoare. Tolland dispunea de ceva similar pe vasul lui de cerce­tare. În fapt, foaia reprezenta un mic balon meteorologic, proiectat să care echipamente de observare a vremii nu cu mult mai grele decât un compu­ter personal. Balonul lui Norah nu putea fi de ajutor, mai ales fără bazine­tul cu heliu adiacent.

Auzind strigătele disperate de luptă ale lui Corky, Tolland avu un sen­timent cumplit de neajutorare. Disperare totală. Pierdere completă. Ca un clişeu al clipelor de viaţă rememorate înaintea morţii, mintea lui Tolland redescoperi imagini ale copilăriei de mult uitate. Pentru câteva clipe navigă în San Pedro, învăţând arta marinărească de a conduce o barcă atârnând de o frânghie înnodată, deasupra oceanului, plonjând bucuros în apă, înălţându-se şi căzând precum un copil care atârnă de coada unui zmeu, soarta lui atârnând de o velă şi de toanele brizei oceanice.

Privirea lui Tolland se întoarse la bucata de material din mână, înţele­gând într-o fracţiune de secundă că mintea lui nu renunţase, ci căuta să-i amintească, de fapt, de o soluţie posibilă! "Zborul cu vela".

Corky continua să se lupte cu atacatorul lui când Tolland desfăcu sa­cul protector din jurul balonului. Nu credea că încercarea avea prea mulţi sorţi de izbândă, însă rămânerea lor acolo fără a întreprinde nimic repre­zenta o moarte sigură. Strânse în braţe balonul împăturit. Clema ataşată avertiza: "ATENŢIE! A NU SE FOLOSI LA VÂNT MAI PUTERNIC DE ZECE NODURI".

"La naiba cu avertismentul!" Ţinând balonul strâns ca acesta să nu se desfacă, Tolland se târî până la Rachel, care stătea proptită într-o parte. Îi zări nedumerirea din ochi în vreme ce se cuibări lângă ea, strigând:

— Ţine asta bine!

Îi dădu materialul împăturit şi apoi îşi folosi mâinile eliberate ca să prindă clema de protecţie a balonului de centura propriului costum. După aceea, rostogolindu-se pe o parte, prinse clema şi de centura lui Rachel.

Tolland şi Rachel erau acum una şi aceeaşi persoană.

"Unite la şold."

Între ei, coarda de asigurare şerpuia prin zăpadă până în locul în care se zbătea Corky... şi apoi zece metri mai departe, până la clema desprinsă de pe centura lui Norah Mangor.

"Norah s-a dus deja, se linişti Tolland. Nu mai e nimic de făcut."

Atacatorii stăteau ghemuiţi în jurul corpului care tresălta al lui Corky. Făceau bulgari de zăpadă pe care se pregăteau să-i îndese pe gâtul victi­mei. Tolland îşi dădu seama că stăteau prost cu timpul.

Luă balonul împăturit de la Rachel. Materialul era la fel de uşor ca un şerveţel din hârtie şi practic indestructibil, "De aici nu iese nimic."

— Ţine-te bine!

— Mike? Ce...

Tolland azvârli bucata de material în aer. Vântul dezlănţuit o prinse şi o desfăşură ca pe o paraşută prinsă de un uragan. Balonul se umplu ime­diat, desfăcându-se cu un pocnet sec.

Tolland simţi cum e tras în sus de centură. Instantaneu îşi dădu sea­ma că subestimase forţa vântului katabatic. În câteva fracţiuni de secundă el şi Rachel se găseau pe jumătate în aer şi erau traşi în jos pe suprafaţa gheţarului. O clipă mai târziu, Tolland simţi o nouă smucitură când coar­da de asigurare se întinse şi începu să tragă de Corky Marlinson. La două­zeci de metri depărtare, prietenul lui îngrozit fu brusc smuls de sub ataca­torii uluiţi, trimiţându-l pe unul dintre ei de-a berbeleacul pe spate. Corky scoase un urlet înfiorător, în vreme ce era târât cu viteză pe gheaţă. Evită sania răsturnată, apoi reuşi să se redreseze. Lângă el atârna fără vlagă o frânghie liberă... frânghia care fusese ataşată de Norah Mangor.

"Nu mai e nimic de făcut", îşi spuse din nou Tolland.

Ca un şir de marionete, cele trei trupuri alunecară de-a lungul gheţa­rului. Pe lângă ele începură să zboare din nou alice de gheaţă, dar Tolland ştia că atacatorii rataseră ocazia. În spatele lui, soldaţii îmbrăcaţi în alb se pierdeau cu repeziciune în cercul de lumină roşiatică al ultimei făclii.

Tolland simţea acum gheaţa fâşâind sub costumul gonflabil cu viteză tot mai mare, şi uşurarea că scăpase cu viaţă se stinse cu repeziciune. Chiar în faţa lor, la mai puţin de trei kilometri, gheţarul Milne se termina abrupt într-o creastă înaltă... dincolo de care îi aştepta o prăpastie de şai­zeci de metri până în apele reci ale Oceanului Arctic care însemnau, cate­goric, moartea.

52
Marjorie Tench zâmbea în vreme ce cobora scările către Biroul de Co­municaţii al Casei Albe, încăperea computerizată unde se diseminau co­municatele de presă concepute la etaj, în Sala de Comunicaţii. Întâlnirea cu Gabrielle Ashe decursese bine. Nu era sigur că femeia fusese suficient de înspăimântată ca să facă o declaraţie sub jurământ prin care recunoş­tea legătura intimă, dar încercarea merite cu prisosinţă efortul.

"Gabrielle ar fi deşteaptă dacă s-ar descotorosi de el", îşi zise Tench. Biata fată habar n-avea cât de dur avea să fie lovit Sexton.

În câteva ore, conferinţa de presă a preşedintelui legată de meteorit avea să-l îngenuncheze definitiv pe Sexton. Asta era deja o lovitură calcu­lată. Dacă avea să coopereze, Gabrielle Ashe va furniza lovitura capitală prin care Sexton avea să fie definitiv redus la tăcere. A doua zi, Tench îi putea da presei jurământul Gabriellei, împreună cu declaraţia lui Sexton prin care nega totul.

Un croşeu stânga-dreapta.

În definitiv, politica nu însemna doar câştigarea alegerilor, ci câşti­ga­rea lor în mod decisiv, prin ducerea la bun sfârşit a viziunii cuiva. Din punct de vedere istoric, preşedinţii care se strecuraseră la putere câştigând cu câteva procente diferenţă obţinuseră foarte puţin în timpul mandatului; un astfel de om era slăbit din start, iar Congresul nu lăsa niciodată o astfel de pradă din gheare.

La modul ideal, distrugerea campaniei senatorului Sexton avea să fie consistentă — un atac din două părţi care îl distrugea şi politic şi etic. Cu­noscută în Washington sub denumirea de "sus-jos", strategia fusese îm­prumutată din arta războiului. "Forţează inamicul să se bată pe două fron­turi." Când un candidat deţinea o informaţie negativă despre adversarul său, adesea aştepta până primea o a doua informaţie şi ieşea în public si­multan cu amândouă. Un atac din două părţi era întotdeauna mai eficient decât o împuşcătură izolată, mai ales când acel atac dual implica aspecte diferite ale campaniei —primul împotriva politicii duse, celălalt împotriva caracterului omului. Respingerea unui atac politic făcea apel la logică, în vreme ce respingerea unui atac etic necesita pasiune; respingerea simulta­nă a amândurora reprezenta o acţiune aproape imposibilă.

În seara asta, senatorul Sexton avea să întâmpine dificultăţi enorme ca să iasă cu faţa curată din coşmarul politic al uluitorului triumf NASA; dezastrul avea să fie considerabil mai mare dacă el va fi forţat să-şi apere poziţia anti-NASA, în vreme ce era făcut mincinos de o femeie din echipa sa.

Ajungând la uşa Biroului de Comunicaţii, Tench simţea fiorul bătăliei curgându-i prin vene. Politica însemna război. Inspiră adânc şi se uită la ceas: 6.15 P.M. Urma să tragă primul foc.

Intră.


Biroul de Comunicaţii era mic, dar nu din lipsă de spaţiu, ci din lipsa nevoii. Era una dintre cele mai eficiente staţii de comunicaţii din lume şi era deservită de un personal alcătuit din doar cinci angajaţi. În acel mo­ment, toţi cei cinci stăteau la mesele lor cu echipament electronic, arătând ca nişte înotători gata de start.

"Sunt pregătiţi", îşi zise Tench, observându-le privirile înfometate. O uluia mereu faptul că un birou atât de mic putea, cu o pregătire de doar două ore, să contacteze mai mult de o treime din populaţia lumii civilizate. Dispunând de conexiuni electronice la zeci de mii de surse globale de ştiri — de la cele mai mari conglomerate de televiziune la cele mai mici ziare de provincie —, Biroul de Comunicaţii al Casei Albe era capabil să ajungă la întreaga omenire prin doar câteva apăsări de buton.

Computerele folosite ca maşini-fax aruncau comunicatele de presă către cutiile poştale electronice ale celor mai diferite mijloace de comunica­re, radiouri, televiziuni, ziare etc, din Maine şi până în Moscova. E-mail-urile acopereau serviciile de ştiri online. Maşini de formare automată a nu­merelor de telefon apelau mii de manageri media, punându-le la ureche a­nunţuri vocale preânregistrate. O pagină web cu ştiri de ultimă oră actuali­za constant conţinutul ştirilor într-un cadru preformatat. Sursele de ştiri capabile de a trimite echipe pe teren în orice condiţii, cum erau canalele media CNN, NBC, ABC, CBS sau sindicatele media străine, erau asaltate din toate părţile şi li se promiteau transmisii de televiziune gratuite şi în direct. Drept rezultat, întotdeauna când se făcea un apel de urgenţă prezi­denţial, orice altceva difuza în acel moment mass-media dispărea.

"Penetrare completă."

Ca un general care îşi inspecta trupele, Tench parcurse în tăcere dis­tanţa până la biroul de redactare şi ridică hârtia care conţinea "comunica­tul de presă" ce fusese deja încărcat în memoria tuturor aparatelor de transmisie, ca un cartuş multiplicat în mai multe arme gata de tragere.

După ce îl citi, lui Tench îi veni să râdă. În mod obişnuit, comunicate­le care urmau să fie transmise erau în prealabil minuţios elaborate, astfel încât sunau mai degrabă a reclamă decât a anunţ, însă preşedintele ordo­nase acum ca orice "periaj" să fie lăsat deoparte. Rezultatul era un text perfect — bogat în cuvinte-cheie şi uşor de înţeles. O combinaţie mortală. Chiar şi serviciile de ştiri care foloseau programe software de depistare a cuvintelor-cheie pentru a sorta e-mailurile aveau să fie extrem de alertate în privinţa acestui mesaj:


De la: Biroul de Comunicaţii al Casei Albe;

Subiect: Adresa Prezidenţială Urgentă.


Preşedintele Statelor Unite va ţine o conferinţă de presă importantă în seara asta la ora opt, Eastern Standard Time, din camera de informări a Casei Albe. Subiectul anunţului este deocamdată confidenţial. Transmisiile în direct vor fi permise prin metodele obişnuite.
Punând hârtia înapoi pe birou, Tench privi prin Biroul de Comunicaţii şi dădu impresionată din cap în direcţia personalului. Aceştia părură recu­noscători.

Îşi aprinse o ţigară, trase din ea câteva secunde şi lăsă tensiunea să crească. În cele din urmă zâmbi:

— Doamnelor şi domnilor, daţi drumul la motoare!

53
Din mintea lui Rachel Sexton dispăruse orice raţionament logic. Nu se mai putea gândi deloc la meteorit, la hârtia misterioasă din buzunar, la Ming, la oribilul atac de pe platforma de gheaţă. O preocupa o singură chestiune.

"Supravieţuirea."

Gheaţa aluneca fantomatic sub ea, ca o autostradă lucioasă şi nesfâr­şită. Habar n-avea dacă trupul îi era amorţit de frică sau doar protejat de costum, dar nu simţea nici o durere. Nu simţea nimic.

Încă.

Pe o parte, lipită de Tolland în dreptul mijlocului, Rachel stătea cu fa­ţa înspre el, ca într-un fel de îmbrăţişare ciudată. Undeva, în faţa lor, balo­nul gonea, umflat de vânt, ca o paraşută în spatele unei maşini de curse. Corky venea târâş în spate, tot rostogolindu-se, o remorcă de tractor scă­pată de sub control. Făclia care marca locul unde fuseseră atacaţi se făcu­se deja nevăzută în depărtare.



Fâşâitul costumelor Mark IX la contactul cu gheaţa deveni tot mai pu­ternic, pe măsură ce accelerau. Rachel habar n-avea cât de repede alune­cau, dar vântul sufla cu cel puţin o sută de kilometri la oră, iar autostrada lunecoasă de sub ei părea să gonească tot mai mult cu fiecare secundă ca­re trecea. Balonul impermeabil nu dădea nici un semn că s-ar rupe sau că şi-ar slăbi forţa cu care îi trăgea.

"Trebuie să ne dăm drumul", îşi spuse ea. Fugeau de un inamic fatal — drept în braţele altuia. "Probabil că oceanul e la mai puţin de un kilome­tru acum!" Gândul contactului cu apa extrem de rece îi provoca amintiri îngrozitoare.


Yüklə 3,05 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   41




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin