Deception Point, 2001 Nota autorului

Mergând spre lift, bătrânul zise:

— Uneori nu e nevoie decât să dai peste ceva care pare lipsit de im­portanţă. Poate că vom găsi o cale de a submina victoria NASA chiar din interior. Să aruncăm o umbră de neîncredere. Cine ştie către ce va con­duce ea!

Bătrânul îşi fixă privirea obosită în ochii lui Sexton:

— Încă nu sunt pregătit să mă întind în pat şi să mor, domnule se­nator. Şi bănuiesc că nici dumneata nu eşti.

— Bineînţeles că nu, îi răspunse Sexton, cu o voce din care se dedu­cea clar hotărârea. Am mers prea departe!

— Chris Harper a minţit, continuă şeful SFF, în vreme ce se urca în lift. Iar noi trebuie să aflăm de ce.

— Voi obţine informaţia cât pot de repede, replică Sexton.

"Am şi persoana potrivită pentru asta."

— Bine. Viitorul dumitale depinde de această chestiune.

Senatorul porni înapoi spre apartament cu pas mai uşor şi cu mintea mai limpede. "NASA a minţit în privinţa PODS." Singura problemă era cum putea dovedi Sexton acest lucru.

Gândurile i se îndreptaseră deja către Gabrielle Ashe. Oriunde s-ar fi aflat ea în acel moment, probabil că se simţea ca un rahat în ploaie. Fără îndoială că văzuse şi ea conferinţa de presă şi se găsea acum, probabil, pe un pod, gata să se arunce. Propunerea ei de a transforma NASA într-un subiect major al campaniei electorale a senatorului se dovedise cea mai mare greşeală din cariera lui Sexton.

Gabrielle îmi e datoare, gândi Sexton. Şi ea ştie asta."

Fata dovedise deja că poate face rost de secrete NASA. "Are o persoa­nă de contact acolo", îşi zise Sexton. De săptămâni întregi îi furniza infor­maţii confidenţiale din interior. Gabrielle dispunea de relaţii pe care nu le împărţea cu alţii. Relaţii de care se putea folosi pentru a obţine date despre PODS. Mai mult, odată cu evenimentele din acea seară, fata devenise şi foarte motivată. Avea o datorie de plătit, iar Sexton bănuia că ea ar fi făcut orice ca să-i recâştige favorurile.

În dreptul uşii apartamentului, bodyguard-ul îl întâmpină cu un sa­lut:

— Bună seara, domnule senator. Cred că am procedat corect dându-i voie lui Gabrielle să intre ceva mai devreme?! Mi-a spus că trebuie neapa­rat să discute cu dumneavoastră.

Sexton se opri:

— Ce spui?

— Domnişoara Ashe... Avea nişte informaţii importante pentru dum­neavoastră ceva mai devreme în seara asta. De aceea am lăsat-o să intre.

Sexton încremeni. Privi uşa apartamentului. "Ce naiba tot îndrugă individul ăsta?"

Expresia de pe chipul bodyguard-ului se schimbă într-una de nedu­merire şi de îngrijorare.

— Vă simţiţi bine, domnule senator? Vă aduceţi aminte, nu? Gabrielle a venit în timpul întâlnirii. A vorbit cu dumneavoastră, nu? Trebuie s-o fi făcut. A zăbovit ceva vreme înăuntru.

Sexton se holbă în gol mai multe secunde, simţind cum pulsul i-o ia razna. "Dobitocul ăsta a lăsat-o pe Gabrielle în apartamentul meu în tim­pul unei întâlniri private? Iar aia s-a fâţâit înăuntru şi a plecat fără a scoate vreo vorbă?" Sexton nici măcar nu-şi putea imagina ce auzise fata. Stăpânindu-şi cu greu mânia, se forţă să-i zâmbească omului de pază.

— Oh, da! Îmi cer scuze. Sunt epuizat. Am mai şi băut ceva. Domni­şoara Ashe a discutat într-adevăr cu mine. Ai făcut ce trebuia.

Bodyguard-ul păru uşurat.

— Când a plecat a spus încotro se duce?

Omul clătină din cap:

— Era în mare grabă.

— Bine, mulţumesc.

Sexton intră în apartament spumegând de furie. "Cât de complicate au fost nenorocitele mele de ordine? Fără vizitatori!" Trebuia să presupună acum că, dacă stătuse înăuntru o vreme şi apoi ieşise fără a scoate o vor­bă, Gabrielle auzise lucruri de care nu ar fi trebuit să afle. "Şi totul în sea­ra asta blestemată."

Mai presus de orice, Sexton ştia că nu îşi permitea să piardă încrede­rea lui Gabrielle; când erau dezamăgite, femeile puteau deveni răzbună­toare şi proaste. Sexton trebuia să îi recâştige încrederea. Avea nevoie de ea în tabăra lui, în noaptea asta mai mult ca oricând.

79
Aflându-se la etajul patru al studiourilor de televiziune ABC, Gabrielle Ashe stătea singură în biroul cu pereţi de sticlă al Yolandei şi privea în gol spre covor. Întotdeauna se mândrise cu instinctele ei şi cu flerul de a şti în cine să aibă încredere. Pentru prima dată după mulţi ani, Gabrielle se sim­ţea acum singură, neştiind pe ce cale să apuce.

Sunetul telefonului ei mobil o făcu să îşi ia privirea de la covor. Ezi­tând, îi răspunse.

— Gabrielle Ashe.

— Eu sunt, Gabrielle.

Recunoscu imediat timbrul vocii senatorului, deşi Sexton părea sur­prinzător de calm având în vedere cele petrecute.

— A fost o noapte a naibii de grea, zise el, aşa că lasă-mă să vorbesc. Sunt convins că ai văzut conferinţa preşedintelui. Isuse, noi am pariat pe cărţile proaste. Mi se face rău doar când mă gândesc la asta. Probabil că te învinovăţeşti singură. N-o face. Cine naiba ar fi putut să ghicească? Nu e vina ta. Oricum, ascultă-mă bine! Cred că există o cale de a recâştiga ce am pierdut.

Gabrielle se ridică. Nu putea să-şi imagine nici măcar la ce se referea Sexton. Nu era deloc reacţia la care se aşteptase.

— În seara asta am avut o întâlnire, continuă senatorul, cu reprezen­tanţi ai industriei aerospaţiale private, şi...

— Aţi avut? lăsă Gabrielle să-i scape fără voie, uluită să-l audă că re-cunoaşte. Adică... n-am avut nici cea mai vagă idee.

— Mda, nimic important. Te-aş fi rugat să participi, dar tipii ăştia ţin enorm la intimitatea lor. Unii dintre ei donează bani pentru campania mea. Nu e ceva despre care ar vrea ca lumea să afle.

Gabrielle se simţea complet dezarmată:

— Dar... nu e ilegal?

— Ilegal? Pe naiba, nu! Toate donaţiile sunt sub limita de două mii de dolari. Boabe de fasole. Tipii ăştia abia dacă deschid gura, dar eu le ascult smiorcăielile oricum. Să spunem că investesc în viitor. Păstrez discreţia a­supra poveştii, deoarece, ca să fiu sincer, aparenţele nu sunt prea benefi­ce. Dacă prind cumva de veste cei de la Casa Albă, se alege praful din toate astea. Oricum, ascultă, nu despre asta voiam să îţi vorbesc. Te-am sunat să îţi spun că, după întâlnirea din seara asta, discutam cu şeful SFF...

Timp de câteva secunde, deşi Sexton continua să vorbească, Gabrielle simţi cum faţa îi ia foc şi că ruşinea o copleşea. Fără nici cea mai mică alu­zie din partea ei, senatorul recunoscuse întâlnirea cu directorii compani­ilor aerospaţiale private. "Perfect legal." Şi când se gândea ce era să facă! Slavă Domnului că o oprise Yolanda la timp. "A fost cât p-aci să sar în bar­ca lui Marjorie Tench!"

— ... Aşa că i-am spus şefului SFF, spunea senatorul, că tu ai putea obţine acea informaţie pentru noi.

Gabrielle asculta acum cu atenţie:

— În regulă!

— Contactul de la care ai primit informaţiile confidenţiale despre NASA în ultimele luni... Presupun că mai poţi lua legătura cu el!

"Marjorie Tench." Gabrielle se strâmbă ştiind că nu-i va putea mărtu­risi niciodată cum fusese manipulată de informatorul ei.

— Mmm... cred că da, minţi ea.

— Bine. Am nevoie de nişte informaţii de la tine. Chiar acum.

În timp ce-l asculta, Gabrielle înţelese cât de mult îl subestimase pe senatorul Sedgewick Sexton în ultima vreme. Poate că omul îşi mai pierdu­se din strălucire de când începuse ea să fie interesată de cariera lui. În seara asta însă îşi revenise. Ameninţat puternic de o lovitură mortală, Sexton plănuia un contraatac. În plus, n-avea de gând s-o pedepsească pe Gabrielle, chiar dacă ea fusese cea care îl condusese pe această cale neno­rocită. În loc de asta, îi oferea ocazia să-şi ispăşească păcatele.

Iar ea voia să-şi ispăşească toate păcatele.

Indiferent care ar fi preţul pe care ar trebui să-l plătească.

80
William Pickering privi pe fereastra biroului înspre şirul îndepărtat de felinare de pe Leesburg Highway. Se gândea adesea la ea când stătea sin­gur acolo, pe acoperişul lumii.

"Atâta putere... şi n-am fost în stare să o salvez."

Diana, fata lui Pickering, murise în Marea Roşie, în vreme ce se afla la bordul unei mici nave de escortă şi se antrena să devină navigator. Nava ei era ancorată într-un port sigur într-o după-amiază însorită când o şalupă încărcată cu explozibil şi manevrata de doi terorişti sinucigaşi traversase încet portul şi explodase la contactul cu nava. În acea zi, alături de Diana Pickering, muriseră alţi treisprezece tineri soldaţi americani.

William Pickering fusese devastat. Furia îl copleşise săptămâni de-a rândul. După ce atacul fusese atribuit unei grupări teroriste pe care CIA o căuta de ani de zile fără succes, furia lui se transformase în turbare. Se dusese direct la sediul CIA şi ceruse răspunsuri.

Acceptase cu greu acele răspunsuri.

CIA se pregătise să ia cu asalt acea grupare cu luni de zile în urmă, dar aştepta fotografiile de înaltă rezoluţie de la sateliţi pentru a putea pla­nifica un atac precis asupra ascunzătorii din munte a teroriştilor din Afga­nistan. Fotografiile trebuiau făcute de un satelit NRO în valoare de 1,2 miliarde dolari cu numele de cod Vortex 2, acelaşi satelit care fusese spul­berat pe rampa de lansare de racheta purtătoare NASA. Din cauza acci­dentului NASA, lovitura CIA fusese amânată, iar Diana Pickering murise.

Mintea îi spunea lui Pickering că NASA nu fusese direct responsabilă, dar inimii îi venea greu să ierte. Ancheta declanşată asupra cauzelor acci­dentului dezvăluise că inginerii NASA responsabili cu sistemul de injectare a combustibilului fuseseră obligaţi să utilizeze materiale de mâna a doua în efortul de a nu depăşi bugetul alocat.

— În cazul zborurilor manevrate de la distanţă, explicase Lawrence Ekstrom într-o conferinţă de presă, NASA pune mai presus de toate efici­enţa costurilor. În acest caz, rezultatele nu au fost optime. Vom avea mai multă grijă pe viitor.

"Nu au fost optime." Diana Pickering fusese ucisă.

Mai mult, deoarece satelitul spion era secret, publicul n-a aflat nicio­dată de dezintegrarea unui satelit NRO în valoare de 1,2 miliarde dolari şi nici de pierderea a numeroase vieţi.

— Domnule? se auzi vocea secretarei prin intercom, trezindu-l din reverie. Pe linia unu. Marjorie Tench.

Pickering se scutură ca să se trezească şi se uită la telefon. "Din nou?" Lumina din dreptul liniei unu părea să clipească a urgenţă. Picker­ing se încruntă şi răspunse:

— Aici Pickering.

Vocea lui Tench şuiera de mânie:

— Ce v-a spus?

— Pardon?

— V-a contactat Rachel Sexton! Ce v-a spus? Era pe un submarin, pentru numele lui Dumnezeu! Vreau nişte explicaţii pentru asta!

Lui Pickering i se părea evident că negarea nu constituia o opţiune. Tench îşi făcuse temele. Era surprins că individa aflase de Charlotte, dar probabil că îşi pusese la bătaie toată influenţa ca să obţină nişte răspun­suri.

— Da, am fost contactat de domnişoara Sexton.

— Aţi aranjat să fie luată de acolo. Şi nu m-aţi sunat?!?

— Am aranjat transportul. E corect.

Mai rămăseseră două ore până ce Rachel Sexton, Michael Tolland şi Corky Marlinson trebuiau să aterizeze la baza aeriană Bollings din apropi­erea NRO.

— Şi totuşi aţi hotărât să nu mă informaţi???

— Rachel Sexton a adus câteva acuzaţii foarte deranjante.

— Privind autenticitatea meteoritului... şi un soi de atac la adresa vieţii ei?

— Printre altele.

— Evident, minte!

— Sunteţi conştientă că e însoţită de alte două persoane care îi con­firmă povestea?

Tench făcu o pauză:

— Da. Foarte neplăcut. Casa Albă este preocupată de pretenţiile lor.

— Casa Albă? Sau dumneavoastră personal?

Tonul ei deveni ascuţit ca un brici:

— În ceea ce vă priveşte, domnule director, în seara asta nu există nici o diferenţă între mine şi Casa Albă.

Pe Pickering nu-l impresiona deloc această afirmaţie. Nu era străin de manevrele politicienilor şi ale personalului angajat de a stabili capete de pod în comunitatea serviciilor de informaţii. Puţini se străduiau atât de amarnic precum Marjorie Tench.

— Preşedintele ştie că m-aţi sunat?

— Ca să fiu sinceră, domnule director, sunt şocată că aţi aplecat ure­chea la prostiile acestor lunatici.

"Nu mi-ai răspuns la întrebare."

— Nu văd nici un motiv logic pentru care aceşti oameni ar minţi. Tre­buie să presupun fie că spun adevărul, fie că au comis o greşeală nevino­vată.

— Eroare? Când apare şi acuzaţia de atac? Greşeli ale datelor despre meteorit pe care NASA nu le-a observat niciodată? Vă rog! Este în mod clar vorba de un complot politic.

— Dacă ar fi aşa, atunci motivele îmi scapă.

Tench oftă greu şi îşi coborî vocea:

— Domnule director, aici sunt implicate forţe despre care s-ar putea ca nici dumneavoastră să nu aveţi habar. Putem discuta mai pe larg ceva mai târziu, dar acum trebuie să aflu unde sunt domnişoara Sexton şi cei doi însoţitori ai ei. Trebuie să dau de capătul acestei poveşti înainte ca ei să provoace daune ireparabile. Unde sunt?

— Ăsta nu e genul de informaţie pe care să o împărtăşesc cu uşu­rinţă. Vă voi contacta după ce sosesc.

— Greşit. Voi fi chiar eu acolo ca să-i întâmpin.

"Tu şi cu câţi agenţi ai Serviciilor Secrete?", se întrebă Pickering.

— Dacă vă informez care este locul şi momentul sosirii, vom avea cu toţii ocazia să discutăm ca între prieteni sau veţi trimite o armată întreagă să îi ia sub custodie?

— Aceşti oameni reprezintă o ameninţare directă la adresa preşedin­telui. Casa Albă are toate drepturile să-i reţină şi să-i interogheze.

Pickering ştia că avea dreptate. Conform Titlului 18, Secţiunea 3056 a Codului Statelor Unite, agenţii Serviciilor Secrete americane puteau purta arme de foc, puteau folosi forţa şi puteau executa arestări "fără mandat" prin simpla bănuială că o persoană a comis sau intenţionează să comită o infracţiune sau orice act de agresiune împotriva preşedintelui. Serviciul de­ţinea un cec în alb. Printre cei reţinuţi în mod curent se numărau cei care căscau gura prea mult în faţa Casei Albe şi puştii de şcoală generală care trimiteau mesaje ameninţătoare prin e-mail.

Pickering n-avea nici o îndoială că serviciul putea justifica ducerea lui Rachel Sexton şi a celorlalţi doi în subsolurile Casei Albe şi tinerea lor aco­lo pe o perioadă nedeterminată. Era un joc periculos, dar Tench ştia foarte bine cât de mare era miza. Întrebarea era ce s-ar fi întâmplat imediat ce Pickering i-ar fi permis lui Tench să preia controlul. N-avea nici un chef să afle răspunsul.

— Voi întreprinde tot ceea ce este necesar, declară Tench, pentru a-l proteja pe preşedinte de acuzaţii false. Simpla sugestie de joc murdar a-runca un con de umbră asupra Casei Albe şi a NASA. Rachel Sexton a abuzat de încrederea pe care preşedintele i-a acordat-o, iar eu n-am nici cea mai mică intenţie să-l văd pe preşedinte plătind preţul.

— Iar dacă eu cer ca domnişoara Sexton să primească permisiunea de a-şi prezenta cazul unei comisii oficiale de anchetă.

— Atunci veţi desconsidera un ordin prezidenţial direct şi îi veţi oferi o platformă cu ajutorul căreia va transforma totul într-un blestemat de haos politic! Vă mai întreb o dată, domnule director! Încotro se îndreaptă?

Pickering oftă din străfundul plămânilor. Indiferent că îi mărturisea destinaţia avionului sau nu, Tench avea la dispoziţie mijloacele necesare de a afla. Întrebarea era dacă avea să se folosească de acele mijloace sau nu. După hotărârea din glasul ei, Pickering îşi dădea seama că femeia nu avea să renunţe la căutări. Marjorie Tench era speriată.

— Marjorie, rosti Pickering cu o limpezime în voce care nu lăsa loc la interpretări. Cineva mă minte. Sunt sigur de asta. Fie este Rachel Sexton şi cei doi oameni de ştiinţă civili, fie eşti tu. Eu cred că tu o faci.

Tench explodă:

— Cum îndrăzneşti...

— Indignarea ta nu mă impresionează, aşa că scuteşte-mă! Ar fi bine să ştii că dispun de dovezi certe ale faptului că NASA şi Casa Albă au spus neadevăruri în seara asta.

Tench tăcu brusc.

Pickering o lăsă să fiarbă câteva clipe:

— La fel ca tine, nici pe mine nu mă interesează haosul politic. Însă au fost spuse minciuni. Minciuni care nu stau în picioare. Dacă vrei să te ajut, va trebui să începi prin a fi cinstită cu mine.

Tench păru gata să accepte:

— Dacă sunteţi atât de sigur că au fost minciuni, de ce nu aţi ieşit în faţă?

— Eu nu mă amestec în chestiuni politice.

Tench mormăi ceva care părea a fi "rahat".

— Vrei să-mi spui, Marjorie, că anunţul preşedintelui din seara asta a fost în întregime corect?

Pe linie se lăsă o tăcere lungă.

Pickering ştia că o prinsese în laţ:

— Ascultă, ştim amândoi că asta e o bombă cu ceas care stă să ex­plodeze. Încă nu e prea târziu. Putem face nişte compromisuri.

Tench nu zise nimic câteva secunde. În cele din urmă oftă:

— Ar trebui să ne vedem.

"Punct ochit, punct lovit", îşi zise Pickering.

— Trebuie să vă arăt ceva, rosti Tench. Ceva care cred că va arunca o lumină asupra acestei chestiuni.

— Vin la tine la birou.

— Nu, îl opri ea grăbită. E târziu. Prezenţa dumitale aici ar ridica semne de întrebare. Prefer ca această poveste să rămână între noi.

Pickering citi printre rânduri. "Preşedintele habar n-are despre ce e vorba."

— Eşti bine venită aici, o invită el.

Tench păru neîncrezătoare:

— Haideţi să ne întâlnim într-un loc mai discret.

Pickering se aşteptase la aşa ceva.

— FDR Memorial este un loc convenabil pentru Casa Albă, propuse Tench. La ora asta târzie din noapte locul e pustiu.

Pickering analiză propunerea. FDR Memorial se afla la jumătatea drumului dintre monumentele Jefferson şi Lincoln, într-o zonă extrem de sigură a oraşului. După mai multe secunde de tăcere, Pickering fu de acord.

— Într-o oră, încheie Tench conversaţia. Şi veniţi singur.

Imediat după ce închise, Marjorie Tench îl sună pe directorul admi­nistrativ al NASA. Îi relată lui Ekstrom veştile proaste cu o voce încordată:

— Pickering s-ar putea să reprezinte o problemă.

81
În vreme ce stătea la biroul Yolandei Cole din camera de producţie studioului ABC şi forma numărul de telefon al serviciului de informaţii, Gabrielle Ashe se simţea din nou plină de speranţă.

Informaţiile pe care i le împărtăşise Sexton, odată confirmate, îi ofe­reau o nouă perspectivă. "NASA a minţit în legătură cu PODS?" Gabrielle urmărise conferinţa de presă în cauză şi îşi aminti că se mirase atunci de ciudăţenia ei. Cu toate astea, uitase cu totul de ea. Cu câteva săptămâni înainte, PODS nu însemna un subiect crucial. În seara asta însă, PODS devenise subiectul în sine.

Acum, Sexton avea nevoie de informaţii din interior şi avea nevoie de ele urgent. Se baza pe "informatorul" lui Gabrielle pentru a le obţine. Ga­brielle îl asigurase că va face tot posibilul. Bineînţeles că problema în cau­ză o constituia faptul că informatorul era Marjorie Tench, care n-avea s-o ajute cu nici un chip. Aşa că Gabrielle trebuia să obţină acele informaţii pe altă cale.

— Serviciul de informaţii, răspunse o voce la apelul telefonic.

Gabrielle îşi formulă cererea. Centralista îi furniză trei posibile locaţii pentru numele Chris Harper în Washington. Gabrielle le încercă pe toate.

Primul număr aparţinea unei firme de avocaţi. La cel de-al doilea nu primi nici un răspuns. Al treilea tocmai suna.

O femeie îi răspunse de la primul apel:

— Reşedinţa Harper.

— Doamna Harper? întrebă Gabrielle pe un ton extrem de politicos. V-am trezit cumva?

— Doamne, nu! Cred că nimeni nu doarme în noaptea asta.

Femeia părea emoţionată. Gabrielle auzea televizorul în fundal. Re­latări despre meteorit.

— Presupun că îl căutaţi pe Chris, nu?

Gabrielle simţi cum i se accelerează pulsul:

— Da, doamnă!

— Mă tem că nu e aici. A fugit la lucru imediat după ce s-a încheiat conferinţa de presă a preşedintelui.

Femeia chicoti ca pentru sine.

— Bineînţeles, nu cred că va lucra ceva. Cel mai probabil va sărbători. Anunţul a fost o surpriză pentru el, să ştiţi. Pentru toată lumea, de altfel. Telefonul nostru a sunat toată seara. Pun pariu toată echipa NASA e la serviciu acum.

— Complexul de pe strada E? întrebă Gabrielle, presupunând că fe­meia se referea la sediul NASA.

— Chiar acolo. Luaţi-vă o pălărie de petrecere.

— Mulţumesc. Dau eu de el acolo.

Gabrielle închise. Se grăbi să iasă pe platoul de producţie şi o găsi pe Yolanda, care tocmai terminase de pregătit un grup de experţi în probleme spaţiale pentru o transmisiune a comentariilor lor entuziaste legate de meteorit.

Văzând-o pe Gabrielle venind spre ea, Yolanda îi zâmbi.

— Arăţi mai bine, zise ea. Începi să vezi lucrurile mai în roz?

— Tocmai am vorbit cu senatorul. Întâlnirea lui din seara asta nu a avut ca subiect ceea ce am crezut eu.

— Ţi-am spus că Tench te joacă pe degete. Cum suportă senatorul veştile despre meteorit?

— Mai bine decât mă aşteptam.

Yolanda păru surprinsă:

— Îmi imaginam că s-a aruncat deja în faţa unui autobuz.

— Crede că s-ar putea ca datele NASA să fie incorecte.

Yolanda pufni, neîncrezătoare:

— A văzut aceeaşi conferinţă de presă ca mine? De câte confirmări şi reconfirmări mai e nevoie?

— Mă duc până la NASA să verific ceva.

Sprâncenele pensate ale Yolandei se arcuiră în semn de avertisment:

— Mâna dreaptă a senatorului Sexton se duce la sediul NASA cu re­vendicarea în băţ? În noaptea asta? Ştii cum se pronunţă "lapidare publi­că"?

Gabrielle îi vorbi Yolandei despre bănuiala lui Sexton legată de faptul că directorul proiectului PODS, Chris Harper, minţise în legătură cu rezol­varea problemei software a sistemului de sateliţi.

Yolanda părea tot mai sceptică:

— Noi am acoperit acea conferinţă de presă, Gabs. Recunosc, Harper nu era în apele lui în noaptea aia, dar NASA a afirmat că omul se simţea îngrozitor de râu.

— Senatorul Sexton e convins că el a minţit. Şi alţii sunt convinşi de asta. Oameni influenţi.

— Păi dacă aplicaţia software de detectare a anomaliilor nu a fost re­parată, atunci cum a detectat PODS meteoritul?

"Exact asta a spus şi Sexton", îşi spuse Gabrielle.

— Nu ştiu. Dar senatorul vrea să îi aduc nişte răspunsuri.

Yolanda clătină din cap:

— Din disperare, Sexton te trimite în gura lupului, încercând să gă­sească nod în papură. Nu te duce! Nu-i datorezi nimic.

— I-am distrus complet campania electorală!

— Ghinionul a fost cel care i-a distrus campania.

— Dar dacă senatorul are dreptate şi directorul de proiect chiar a minţit...

— Draga mea, dacă acest director a minţit în faţa lumii întregi, ce te face să crezi că îţi va spune ţie adevărul?

Gabrielle se gândise deja la asta şi îşi concepuse o strategie.

— Dacă descopăr o poveste interesantă acolo, te sun!

Yolanda scoase un chiţăit sceptic:

— Dacă descoperi o poveste interesantă acolo, eu îmi mănânc pălăria.

82
"Şterge din minte tot ce ştii despre această mostră de rocă."

Michael Tolland se luptase cu propriile întrebări neliniştitoare legate de meteorit, dar acum, odată cu întrebările pertinente ale lui Rachel, neli­niştea îi sporise. Privi la felia de piatră din mâna lui.

"Presupune că cineva ţi-ar fi dat-o fără a-ţi explica unde a găsit-o sau despre ce e vorba. Ce ai crede despre ea la prima vedere?

Tolland ştia că întrebarea lui Rachel era justificată, însă, ca un exer­ciţiu de analiză, se dovedea foarte dificilă. Uitând de toate informaţiile pri­mite la sosirea în habisferă, Tolland trebuia să admită că analiza lui asu­pra fosilelor fusese în mod complet dezechilibrat bazată pe o singură pre­misă — aceea că roca în care fuseseră găsite fosilele era un meteorit.