Deception Point, 2001 Nota autorului

— Cinci minute, rosti ea cu voce tare, dând glas hotărârii finale.

Se duse până la debara, întinse mâna şi o plimbă peste cadrul uşii. O cheie căzu cu zgomot pe podea. Echipa de curăţenie a clădirii era formată din angajaţi de stat, care păreau să se facă nevăzuţi de fiecare dată când se lăsa cu o grevă de orice fel, abandonând toaleta săptămâni de zile fără hârtie igienică sau tampoane. Enervate să tot fie luate prin surprindere de lipsuri, femeile din biroul lui Sexton preluaseră frâiele întregii poveşti în mâinile lor şi îşi asiguraseră o cheie a debaralei în caz de "urgenţe".

"În seara asta este vorba de o urgenţă", îşi zise ea.

Deschise uşa debaralei.

Interiorul era strâmt şi plin cu şerveţele, cârpe de şters pe jos şi raf­turi cu role de hârtie igienică. Cu o lună înainte, Gabrielle căuta acolo pro­soape de hârtie, când descoperise ceva neaşteptat. Neputând să ajungă la hârtia de pe raftul de sus, folosise coada unei mături pentru a determina căderea unei role. În timpul operaţiunii, lovise o placă din tavan. Căţărân­du-se ca să pună la loc placa, auzise cu surprindere vocea senatorului Sexton.

Limpede precum cristalul.

După natura ecoului, îşi dăduse seama că senatorul vorbea singur, în vreme ce se afla în camera lui privată de baie. Încăperea părea a fi separa­tă de debaraua toaletei femeilor doar prin nişte plăci despărţitoare din ma­terial lemnos.

Aflându-se din nou în debara în seara asta, cu un scop mult mai im­portant decât obţinerea unor prosoape de hârtie, Gabrielle îşi scoase pan­tofii, se căţără pe rafturi, scoase placa din tavan şi se trase în sus. "S-a zis şi cu securitatea naţională", îşi spuse ea, în timp ce se întreba câte legi federale şi statale era ea pe punctul de a încălca.

Dându-şi drumul prin tavanul băii senatorului, Gabrielle îşi sprijini piciorul de marginea rece din porţelan a căzii, apoi sări pe podea. Ţinân­du şi respiraţia, ieşi din baie şi intră în biroul senatorului.

Covoarele orientale din încăpere îi dădeau o senzaţie de moliciune şi căldură.

107
La patruzeci şi cinci de kilometri depărtare, un elicopter Kiowa negru, de atac, zbura deasupra pădurii de pini din nordul statului Delaware. Del­ta One verifică datele despre coordonate, înscrise în sistemul de navigaţie automată.

Deşi dispozitivul de comunicaţii pe care îl folosea Rachel şi telefonul celular al lui Pickering erau criptate pentru protecţia convorbirilor, nu in­terceptarea conţinutului lor fusese scopul pentru care echipa Delta Force încercase interceptarea convorbirii, ci stabilirea poziţiei. Prin utilizarea tri­angulaţiei computerizate şi a Sistemului Global de Poziţionare GPS, deter­minarea coordonatelor unei transmisiuni devenea o sarcină semnificativ mai uşoară decât decriptarea unei convorbiri.

Delta One se amuza întotdeauna când se gândea că posesori de tele­foane celulare habar n-aveau că, de fiecare dată când efectuau un apel, orice serviciu guvernamental de ascultare a convorbirilor telefonice le pu­tea depista locaţia, dacă avea chef, cu o precizie de trei metri, oriunde s-ar fi aflat pe suprafaţa globului — nesemnificativă caracteristică a mobilităţii în comunicaţii pe care operatorii de telefonie mobilă nu o făceau niciodată publică. În noaptea asta, de îndată ce echipa Delta Force obţinuse accesul la frecvenţele de recepţie ale telefonului celular al lui William Pickering, de­pistarea coordonatelor oricărui apel către acel telefon devenise floare la ureche.

Îndreptându-se acum pe un curs direct către ţintă, Delta One se apro­pia de intrarea în raza de acţiune, de sub treizeci de kilometri, a unui posi­bil radar.

— Umbrela e activată? întrebă el, întorcându-se spre Delta Two, care manevra radarul şi sistemul de arme de la bord.

— Afirmativ. Aşteptăm să intrăm în raza de acţiune de opt kilometri.

"Opt kilometri", îşi zise Delta One. Trebuia să controleze jucăria care se afla adânc în raza de acţiune a radarului ţintei pentru a putea folosi ar­mele Kiowei. Nu se îndoia că cineva de la bordul navei Goya cerceta acum cu nelinişte cerul, şi, deoarece misiunea echipei Delta Force era să elimine ţinta fără să permită emiterea vreunui S.O.S., Delta One trebuia acum să se apropie cât mai mult de pradă, fără să o alarmeze.

La douăzeci şi trei de kilometri distanţă, aflat încă în afara razei de acţiune a potenţialului radar inamic, Delta One întoarse brusc elicopterul cu treizeci şi cinci de grade spre vest. Se ridică la o mie de metri altitudine — plafonul de zbor pentru avioane de mici dimensiuni — şi îşi potrivi vite­za la 110 noduri.

Pe puntea navei, radarul de la bordul elicopterului Pazei de Coastă scoase un sunet când un nou contact se ivi în perimetrul pe care-l aco­perea de cincisprezece kilometri. Pilotul se ridică pe scaun şi studie ecra­nul. Contactul părea să aparţină unui avion mic ce se îndrepta spre vest în susul coastei.

Probabil se îndrepta spre Newark.

Cu toate că traiectoria actuală a avionului îl aducea la o apropiere de şase kilometri de Goya, culoarul de zbor părea ales la întâmplare. Chiar şi aşa, din vigilenţă, pilotul Pazei de Coastă urmări punctul care clipea tra­sând o linie leneşă în partea dreaptă a ecranului. În punctul cel mai apro­piat, avionul avea să se afle la şase kilometri depărtare. Aşa cum era de aşteptat, avionul continuă să zboare — de acum îndepărtându-se de ei.

"Şase kilometri şi două sute de metri. Şase kilometri şi jumătate."

Pilotul răsuflă uşurat.

Apoi se petrecu un lucru extrem de ciudat.

— Umbrela a fost activată, zise Delta Two, ridicând degetele mari de la ambele mâini în sus, în semn că totul decurge conform planului. Barajul, zgomotele modulate şi pulsurile de acoperire sunt activate şi fixate pe ţin­tă.

Delta One manevră manşa cu atenţie şi viră strâns la dreapta, aşe­zând aeronava pe un curs direct către Goya. Manevra n-avea cum să fie observată pe radarul navei.

— Cu siguranţă, e mai bună decât sacii cu bruiaj din tablă! strigă Delta Two.

Delta One trebuia să fie de acord. Bruierea radarelor fusese inventată în Al Doilea Război Mondial, când un aviator britanic deştept începuse să arunce din avion saci cu fân înveliţi în foi de tablă, în vreme ce bombarda ţintele. Radarele germanilor depistau atât de multe contacte reflectorizante încât habar n-aveau în care dintre acestea să tragă. De atunci tehnica fu­sese substanţial îmbunătăţită.

Sistemul de bruiere a radarelor de la bordul elicopterului Kiowa în­semna una din cele mai devastatoare arme militare de atac electronic. Transmiţând o umbrelă de zgomote parazite de spectru larg de frecvenţă în atmosferă deasupra unor anumite coordonate de suprafaţă, Kiowa putea înşela ochii, urechile şi vocea ţintei avute în vizor. Cu câteva clipe în urmă, probabil că toate radarele de la bordul navei Goya amuţiseră. Când echipa­jul avea să-şi dea seama că trebuie să ceară ajutor, probabil că n-avea să mai fie capabil de nici o transmisie. Comunicaţiile unei nave se bazau pe unde radio de mare frecvenţă şi nu pe cabluri. Dacă Kiowa se apropia sufi­cient de mult, toate sistemele de comunicaţii ale na­vei aveau să îşi înceteze funcţionarea, semnalele emise de ele fiind blocate de norul invizibil de zgo­mote parazite lansate de botul elicopterului ca un far orbitor.

"Izolare perfectă, îşi spuse Delta One. Sunt lipsiţi de apărare."

Victimele găsiseră o cale norocoasă şi şireată de a evada de pe gheţa­rul Milne, dar asta nu se va mai repeta. Rachel Sexton şi Michael Tolland comiseseră o greşeală când hotărâseră să părăsească ţărmul. Avea să fie ultima.

În Casa Albă, Zach Herney se ridică ameţit în capul oaselor şi apucă receptorul telefonului.

— Acum? Ekstrom vrea să stea de vorbă cu mine acum?

Herney îşi miji iarăşi ochii spre ceasul de pe noptieră: 3.17 A.M.

— Da, domnule preşedinte, îi zise ofiţerul de comunicaţii. Spune că e urgent.

108
În vreme ce Corky şi Xavia se agitau în jurul dispozitivului care mă­sura nivelul de zirconiu din condrule, Rachel îl urmă pe Tolland într-o cameră lipită de laborator. Aici Tolland porni un alt computer. Oceanograful părea că vrea să mai verifice o informaţie.

În vreme ce computerul se încălzea, Tolland se întoarse spre Rachel cu gura întredeschisă, ca şi cum ar fi vrut să îi spună ceva, dar nu ştia cum să înceapă.

— Ce e? îl întrebă Rachel, surprinsă să constate cât de atrasă era de el, chiar şi în mijlocul unui asemenea haos.

Ar fi vrut să oprească timpul în loc şi să fie doar cu el — doar pentru un singur minut.

— Îţi datorez scuze, rosti Tolland, cuprins de remuşcări.

— Pentru ce?

— Pe punte? Rechinii-ciocan? Eram emoţionat! Uneori uit cât de în­fricoşător poate fi oceanul pentru o mulţime de oameni.

Faţă în faţă cu el, Rachel se simţea ca o adolescentă stând în pragul casei cu un nou iubit.

— Mulţumesc. Nu-i nici o problemă. Serios.

Ceva din fiinţa ei îi spunea că Tolland voia să o sărute.

După o clipă, el îşi întoarse sfios faţa:

— Ştiu. Vrei să ajungi la ţărm. Ar trebui să ne întoarcem la lucru.

— Deocamdată, răspunse Rachel, zâmbind uşor.

— Deocamdată, repetă Tolland, aşezându-se la computer.

Rachel răsuflă zgomotos. Se apropie de Tolland, savurând intimitatea micului laborator. Îl urmări pe Tolland cum navighează printr-o serie de fişiere din calculator:

— Ce căutăm?

— Verificăm baza de date pentru păduchele gigant de ocean. Vreau să văd dacă descopăr vreo fosilă preistorică marină care să semene cu ceea ce am văzut noi în meteoritul NASA.

Deschise o pagină de căutare marcată cu litere aldine: "PROJECT DIVERSITAS".

Navigând printre meniuri, Tolland se apucă să îi explice:

— Diversitas reprezintă, în esenţă, un index permanent actualizat al datelor biologice oceanice. Când un biolog marin descoperă o nouă specie sau o nouă fosilă, poate da de veste şi împărtăşi descoperirea prin încăr­carea datelor şi a fotografiilor într-o bază centrală de date. Deoarece în fiecare săptămână se descoperă o mulţime de date noi, aceastâ modalitate este singura de a păstra cercetarea marină la zi.

Rachel îl urmări pe Tolland cum navighează printre meniuri:

— Deci acum accesezi Internetul?

— Nu. Accesarea Internetului poate fi riscantă pe mare. Noi stocăm toate aceste date la bordul navei, pe un şir imens de discuri optice aflate în cealaltă încăpere. De fiecare dată când acostăm într-un port, ne conectăm la proiectul Diversitas şi ne actualizăm baza de 412 DAN BROWN date cu ultimele descoperiri. Astfel putem accesa datele pe mare fără o conexiune Web, iar acestea nu sunt niciodată mai vechi de o lună sau două.

Tolland chicoti, în vreme ce începu să introducă diverse cuvinte-cheie de căutare în calculator.

— Probabil că ai auzit de Napster, controversatul program de partaja­re a fişierelor cu programe muzicale!

Rachel încuviinţă.

— Diversitas este considerat versiunea de biologie marină a Napster-ului. Noi îi mai spunem LOBSTER²³ de la Lonely Ocean' Biologists Sharing Totally Eccentric Research²⁴.

Rachel izbucni în râs. Chiar şi într-o situaţie tensionată, Michael Tol­land nu îşi pierdea simţul umorului, lucru care o făcea să se simtă mai bi­ne. Începea să înţeleagă că în ultima vreme nu prea avusese parte de râse­te.

— Baza noastră de date este enormă, reluă Tolland, terminând de in­trodus cuvintele-cheie. Sunt peste zece terabytes de descrieri şi fotografii. Sunt informaţii acolo pe care nimeni nu le-a văzut vreodată — şi pe care nimeni nu le va vedea. Speciile oceanice sunt, pur şi simplu, prea nume­roase.

Apăsă tasta de căutare.

— Bine, hai să vedem dacă a văzut cineva vreo fosilă oceanică asemă­nătoare cu micuţa noastră insectă spaţială.

După câteva secunde, ecranul scoase la iveală patru trimiteri la ani­male fosilizate. Tolland apăsă pe fiecare, una câte una, şi examină fotogra­fiile. Nici una nu semăna nici pe departe cu fosilele din meteorit.

Tolland se încruntă:

— Hai să încercăm altceva!

Scoase cuvântul "fosilă" din motorul de căutare şi apăsă din nou tasta de căutare:

— O să căutăm printre toate speciile vii. Poate că găsim un descen­dent în viaţă care are o parte dintre caracteristicile fiziologice ale fosilei din Milne.

Ecranul se reîmprospătă.

Tolland se încruntă din nou. Computerul returnase sute de trimiteri. Stătu o clipă în cumpănă, frecându-şi bărbia înnegrită de firele nerase de păr.

— Bine, asta înseamnă prea mult. Să facem o selecţie!

Rachel îl urmări cum accesează un alt meniu intitulat "habitat". Lista opţiunilor părea nesfârşită: bazin oceanic, mlaştină, lagună, recif, creastă de mijloc oceanic, pungi de sulf. Tolland merse către capătul listei şi alese o opţiune care spunea: MARGINI DISTRUCTIVE/GROPI OCEANICE.

"Deşteaptă mutare", remarcă Rachel în gând. Tolland îşi limita căuta­rea la speciile care trăiau în apropiere de mediile oceanice unde se presupunea că se pot forma structuri asemănătoare condrulelor.

Ecranul se reîmprospătă din nou. De această dată Tolland zâmbi:

— Excelent. Doar trei trimiteri.

Rachel se uită cu atenţie la primul nume de pe listă. "Limulus ply... ceva."

Tolland apăsă butonul pentru a vedea unde-l ducea trimiterea. Pe ecran apăru o poză; creatura semăna cu un crab-potcoavă supradimen­sionat fără coadă.

— Nţţ, făcu Tolland, întorcându-se la pagina precedentă.

Rachel se uită la al doilea nume de pe listă. Shrimpus Uglius from Hellus²⁵. Era nedumerită:

— Numele ăla e adevărat?

Tolland chicoti:

— Nu. Este o specie nouă, încă neclasificată. Tipul care a descoperit-o are simţul umorului. Propune Shrimpus Uglius drept denumire taxonomică oficială.

Tolland deschise poza, dezvăluind o creatură îngrozitor de urâtă, ase­mănătoare cu un crevete, cu mustăţi şi antene de un roz fluorescent.

— Potrivit nume, zise Tolland. Dar nu e insecta noastră spaţială.

Se întoarse la index.

— Şi ultima ofertă îi aparţine lui...

Apăsă pe cea de-a treia intrare, încărcând noua pagină.

— Bathynomous giganteus... citi el cu voce tare când apăru textul.

Imediat se încărcă şi fotografia. Un instantaneu color luat de aproape.

Rachel sari drept în sus:

— Doamne!

Creatura care îi privea din poză îi dădea fiori.

Tolland inspiră adânc:

— Oh, Doamne! Amicul ăsta îmi pare cumva cunoscut!

Rachel dădu din cap. Rămăsese fără grai. Bathynomous giganteus. Creatura semăna cu un păduche gigant de apă. Arăta aproape la fel ca specia fosilă descoperită în roca NASA.

— Există câteva diferenţe minore, rosti Tolland, mergând pe pagină în jos, către diagramele şi schiţele anatomice. Dar e al naibii de apropiat. Mai ales, dacă luăm în consideraţie faptul că a avut la dispoziţie 190 de milioa­ne de ani ca să evolueze.

"Apropiat e cuvântul potrivit, gândi Rachel. Prea apropiat."

Tolland citi descrierea de pe ecran:

— "Considerată a fi una din cele mai vechi specii din ocean, rara şi recent clasificata Bathynomous giganteus este un izopod de apă adâncă, consumator de resturi, care seamănă cu o căpuşă mare. Cu o lungime de până la şaizeci de centimetri, această specie prezintă un exoschelet chiti­nos segmentat, în cap, torace şi abdomen. Posedă extremităţi dispuse în perechi, antene şi ochi compoziţi, precum cei ai insectelor terestre. Acest săpător în fundul oceanelor nu e vânat de nimeni şi trăieşte în medii pela­gice descoperite despre care în trecut se credea că sunt de nelocuit."

Tolland îşi înălţă privirea spre ea:

— Asta ar putea explica lipsa altor fosile în mostra de rocă!

Rachel se holba la creatura de pe ecran, emoţionată şi totuşi nesigură că înţelegea în profunzime semnificaţia celor aflate.

— Imaginează-ţi, rosti Tolland, plin de înflăcărare, că acum 190 de milioane de ani, o familie din aceste insecte a fost îngropată în noroiul de pe fundul oceanului. Pe măsură ce noroiul se transformă în rocă, insectele sunt fosilizate în piatră. Simultan, fundul oceanului, care se mişcă în mod continuu ca un imens valţ leneş către gropile oceanice, duce fosilele într-o zonă de presiune ridicată unde roca formează condrule! Tolland vorbea din ce în ce mai repede şi mai precipitat. Iar dacă o parte a crustei fosilizate şi pline de condrule se rupe şi sfârşeşte pe panta urcătoare a gropii, fapt cât se poate de banal, atunci are toate şansele să fie descoperită!

— Dar dacă NASA..., îngăimă Rachel. Adică, dacă totul e o minciună, NASA trebuie să fi ştiut că, mai devreme sau mai târziu, cineva ar fi desco­perit că această fosilă seamănă cu o creatură marină, nu? Vreau să spun că. noi tocmai am descoperit asta!

Tolland începu să tipărească fotografiile insectei la o imprimantă la­ser.

— Ştiu şi eu... Chiar dacă ar fi ieşit cineva în faţă şi ar fi pus în evi­denţă similarităţile dintre fosile şi un păduche marin viu, fiziologiile lor nu sunt identice. Aproape că întăreşte cazul NASA.

Rachel înţelese brusc:

— Panspermie.

"Viaţa pe pământ a fost plantată din spaţiu."

— Exact. Similarităţile dintre organismele cosmice şi cele terestre au perfect sens din punct de vedere ştiinţific. Acest păduche marin, de fapt, face poziţia NASA mai puternică.

— Doar dacă nu se pune problema autenticităţii meteoritului.

Tolland dădu din cap:

— Dacă meteoritul ridică întrebări, atunci întregul eşafodaj se prăbu­şeşte. Păduchele nostru marin se transformă din prieten în distrugător al NASA.

Rachel urmări în tăcere cum imprimanta scuipă paginile despre in­sectă. Încerca să se convingă că totul fusese o greşeală nevinovată a celor de la NASA, dar ştia prea bine că nu era aşa. Oamenii care comiteau gre­şeli nevinovate nu încercau să ucidă alţi oameni.

În acea clipă, se auzi ecoul vocii nazale a lui Corky, care răsună în laborator:

— Imposibil!!!

Rachel şi Tolland se răsuciră pe călcâie.

— Verifică din nou nenorocitul ăla de raport! N-are nici un sens!

Xavia veni în fugă strângând în mână o hârtie de imprimantă.

Chipul ei era cenuşiu:

— Mike, nu ştiu cum să-ţi spun...

Vocea ei suna spart:

— Raportul dintre titaniu şi zirconiu din mostra asta...

Îşi drese glasul:

— E clar că NASA a comis o eroare uriaşă. Meteoritul lor este doar o nenorocită de rocă oceanică.

Rachel şi Tolland se priviră, dar nici unul nu scoase vreo vorbă. Ştiau. Într-o fracţiune de secundă, toate bănuielile şi îndoielile de până atunci se spulberaseră.

Tolland încuviinţă. În ochi i se citea tristeţea:

— Da. Mersi, Xavia!

— Dar nu înţeleg, replică femeia. Crusta de fuziune... locaţia din gheaţă...

— Îţi explicăm în timp ce facem drumul spre coastă, o întrerupse Tol­land. Plecăm!

Rachel strânse repede hârtiile şi dovezile pe care le aveau. Acestea erau şocant de concludente: hârtia de imprimantă GPR arătând un puţ de inserţie în gheţarul Milne; fotografii ale unui păduche marin asemănător cu fosila NASA; articolul doctorului Pollack despre condrulele oceanice; în fine, datele microscopului electronic care arătau conţinutul uriaş de zirco­niu din meteorit.

Concluzia era imbatabilă. "Fraudă!"

Tolland privi stiva de hârtii din mâinile lui Rachel şi oftă melancolic:

— Ei bine, aş spune că William Pickering are acum toate dovezile necesare.

Rachel dădu din cap, întrebându-se din nou de ce Pickering nu răs­punsese la telefon.

Tolland ridică receptorul unui telefon din apropiere şi i-l întinse.

— Vrei să încerci din nou de aici?

— Nu, hai să plecăm. O să încerc să iau legătura cu el din elicopter.

Rachel hotărâse deja că, dacă nu va izbuti să dea de Pickering, îi va spune pilotului de la Paza de Coastă să îi ducă direct la sediul NRO, aflat la doar vreo 270 de kilometri depărtare.

Tolland vru să pună receptorul în furcă, dar se opri brusc. Părea ne­dumerit, ascultă în receptor şi se încruntă.

— Ce bizar! Nu are ton!

— Cum adică? întrebă Rachel, îngrijorată.

— Ciudat, întări Tolland. Liniile telefonice directe prin COMSAT nu îşi pierd niciodată...

— Domnule Tolland?

Pilotul Pazei de Coastă se ivi alergând în laborator, cu faţa albă ca va­rul:

— Ce s-a întâmplat? ceru Rachel să afle. Vine cineva?

— Asta-i problema, răspunse pilotul. Habar n-am. Radarul de la bord şi toate comunicaţiile au murit brusc.

Rachel îndesă adânc hârtiile în sân.

— Repede la elicopter. Plecăm. ACUM!

109
Inima lui Gabrielle bătea cu putere, în vreme ce fata traversa biroul întunecat al senatorului Sexton. Camera era mare şi elegantă, cu pereţi lambrisaţi în lemn, picturi în ulei, covoare persane, scaune din piele şi cu un imens birou din mahon. Încăperea era luminată doar de ciudata lumi­nă a ecranului aprins al calculatorului senatorului.

Gabrielle se duse la birou.

Senatorul Sexton îmbrăţişase cauza "biroului digital" ca un maniac, evitând masivitatea fişierelor cu dosare în favoarea simplităţii unui com­puter personal, în care introducea cantităţi monumentale de informaţii — articole şi discursuri scanate, rezultate ale şedinţelor de lucru. Computerul lui Sexton era altarul lui sfânt, iar senatorul îşi păstra biroul închis în per­manenţa pentru a-l proteja. Omul refuza chiar să se conecteze la Internet de teama hackerilor care i-ar fi putut sparge sacrul seif digital.

Cu un an în urmă, Gabrielle n-ar fi fost în stare să creadă că vreun politician putea fi atât de idiot, încât să depoziteze copii ale documentelor care îl puteau incrimina, însă viaţa la Washington o ânvăţase multe. "In-formaţia înseamnă putere." Gabrielle aflase cu stupoare că era o practică obişnuită pentru politicienii care acceptau contribuţii financiare discuta­bile să menţină o dovadă a acestor donaţii — scrisori, conturi ban­care, chitanţe, jurnale — ascunse într-un loc sigur. O astfel de tactică de contra­şantaj, eufemistic cunoscută la Washington cu numele de "asigura­rea sia­meză", proteja candidaţii de donatorii care aveau sentimentul că generozi­tatea lor îi autoriza cumva să exercite presiune politică asupra candidatu­lui. Dacă un "sponsor" începea să pretindă prea multe, candida­tul putea scoate, pur şi simplu, dovezile donaţiilor ilegale, reamintindu-i donatorului că ambele părţi încălcaseră legea. Dovezile întăreau legătura dintre candi­dat şi sponsor, făcându-i să semene cu doi gemeni siamezi.

Gabrielle se strecură la biroul senatorului şi se aşeză. Inspiră adânc şi privi ecranul computerului. "Dacă senatorul acceptă mită de la SFF, dovezile trebuie să se găsească aici."

Screensaver-ul prezenta un potpuriu curgător de imagini ale Casei Albe. Fundalul fusese creat de un membru al echipei senatoriale, mare specialist în vizualizări şi gândire pozitivă. În jurul imaginilor se rotea un banner sub formă de dungă pe care se putea citi: "Preşedintele Statelor Unite Sedgewick Sexton... Preşedintele Statelor Unite Sedgewick Sexton... Preşedintele..."

Gabrielle apucă mouse-ul şi o casetă de dialog de securitate se ivi imediat pe ecran:

"ENTER PASSWORD".

Se aştepta la asta. N-avea să fie o problemă. Săptămâna trecută, Gabrielle intrase în biroul senatorului exact în clipa în care Sexton se aşeza la calculator şi îşi introducea parola. Îl văzuse apăsând scurt trei taste în succesiune rapidă.

— Asta e parolă? îl luase ea la rost intrând în încăpere.

Sexton ridicase privirea.

— Ce?

— Şi eu care credeam că vă preocupă securitatea, se prefăcuse Gabri­elle supărată. Parola dumneavoastră are doar trei caractere? Credeam că tipii de la tehnic ne-au spus să folosim cel puţin şase.

— Tipii de la sectorul tehnic sunt adolescenţi. Ar trebui să încerce să-şi amintească trei caractere aleatorii când trec de patruzeci de ani. În plus, uşa dispune de alarmă. Nimeni nu poate intra aici.