Deception Point, 2001 Nota autorului

Un corespondent de presă anunţa pe un post de radio ceva despre o bombă şi despre un posibil act terorist.

"Trebuia să plec din oraşul ăsta" îşi zise Gabrielle, pentru prima dată de când sosise în capitală.

99
Controlorul era rareori încercat de remuşcări, dar ziua care se termi-nase fusese extrem de încărcată şi acum îşi cerea plata. Nimic nu se des­făşurase conform aşteptărilor — descoperirea tragică a puţului de inserţie din gheaţă, dificultatea de a păstra secretă acea informaţie, iar acum lista din ce în ce mai lungă de victime.

"Nimeni nu trebuia să moară... cu excepţia canadianului."

Ca o ironie, partea tehnică, cea mai dificilă a planului, se dovedise cea mai puţin problematică. Completată cu luni de zile înainte, inserţia reuşise fără nici o problemă. Odată ce anomalia fusese inserată, nu rămăsese de­cât aşteptarea lansării satelitului PODS. Acesta era destinat scanării unor secţiuni enorme ale Cercului Arctic, iar mai devreme sau mai târziu aplica­ţia software de detectare a anomaliilor de la bord ar fi detectat meteoritul şi i-ar fi oferit agenţiei o descoperire majoră.

Numai că blestemata de aplicaţie software nu funcţionase.

Aflând că aplicaţia eşuase, cu şanse nule de a fi înlocuită până la ale­geri, controlorul îşi dăduse rapid seama că întregul plan era pus în pericol. Fără PODS, meteoritul avea să rămână nedetectat. Controlorul trebuia să găsească o cale de a alerta pe cineva din NASA despre existenţa meteoritu­lui. Soluţia presupunea aranjarea unei transmisii radio de urgenţă din par­tea unui geolog canadian aflat în vecinătatea inserţiei. Din motive evi­dente, geologul trebuise eliminat imediat, iar moartea lui trebuia să pară accidentala. Aruncarea unui geolog nevinovat din elicopter însemnase doar începutul. Acum lucrurile evoluau cu repeziciune.

Wailee Ming, Norah Mangor. Două cadavre.

Asasinatul îndrăzneţ care tocmai avusese loc la FDR Memorial.

În curând, pe listă aveau să se adauge şi Rachel Sexton, Michael Tol­land şi doctorul Marlinson.

"Nu există altă cale, îşi zise controlorul, luptându-se cu remuşcările tot mai mari. Sunt mult prea multe în joc."

100
Elicopterul Pazei de Coastă zbura la o mie de metri altitudine şi mai avea trei kilometri de parcurs până la ţintă, când Michael Tolland strigă spre pilot:

— Dispuneţi de sistem de vedere pe timp de noapte NightSight la bordul chestiei ăsteia?

Pilotul încuviinţa:

— Suntem unitate de salvare.

Tolland se aşteptase măcar la atâta. Sistemul NightSight fusese reali­zat de compania Raytheon pentru luare de imagini marine pe timp de noapte şi era capabil să localizeze supravieţuitorii naufragiilor în beznă. Căldura emanată de capul unui înotător apărea ca un punct roşu pe o mare de negru.

— Daţi-i drumul, vă rog, îi ceru Tolland.

Pilotul păru nedumerit:

— De la înălţimea asta nu se vede nimic, doar dacă nu arde o platfor­mă petrolieră.

— Dumneavoastră daţi-i drumul! insistă Tolland.

Pilotul se uită ciudat la Tolland, apoi manevră nişte butoane, coman­dând lentilelor termice de sub elicopter să inspecteze o lungime de cinci kilometri de ocean în faţa lor. Pe bordul de lângă pilot se aprinse un ecran LCD. Imaginea se cristaliză treptat.

— Sfinte Sisoe!

Elicopterul se clătină câteva clipe când pilotul tresări de surpriză, apoi îşi reveni.

Rachel şi Corky se aplecară în faţă şi se uitară la imagine la fel de surprinşi. Fundalul negru al oceanului era iluminat de o spirală enormă, de un roşu care pulsa.

Rachel se întoarse şocată spre Tolland:

— Pare a fi un ciclon.

— Chiar asta e, o aprobă Tolland. Un ciclon de curenţi calzi. Cu lăţi­me de circa opt sute de metri.

Pilotul chicoti de uimire:

— Da, mare mai e! Vedem aşa ceva din când în când, dar despre asta n-am auzit până acum.

— A ieşit la suprafaţă săptămâna trecută, îi explică Tolland. Probabil că nu va mai dura decât câteva zile.

— Ce îl provoacă? se interesă Rachel, încă perplexă la vederea unui ciclon uriaş de apă în mijlocul oceanului.

— Un dom de magmă, răspunse pilotul.

Rachel se uită la Tolland cu o privire îngrijorată:

— Un vulcan?

— Nu, îi explică Tolland. Nu sunt vulcani activi pe Coasta de Est, însă din când în când apar buzunare de magmă care sapă sub platforma mari­nă şi generează zone fierbinţi. Zona fierbinte generează la rândul ei un gra­dient invers de temperatură — apă fierbinte la fund şi apă mai rece la su­prafaţă. De aici rezultă aceşti curenţi gigantici în formă de spirală. Li se spune megafisură. Se rotesc câteva săptămâni, apoi se disipează.

Pilotul privi spirala pulsândă de pe ecranul LCD:

— Se pare că ăsta este încă destul de puternic.

Pilotul făcu o pauză şi căută coordonatele navei lui Tolland, apoi privi peste umăr, surprins:

— Domnule Tolland, se pare că v-aţi parcat vasul chiar în mijlocul vârtejului.

Tolland încuviinţă:

— Curenţii sunt mai liniştiţi în apropiere de ochiul vârtejului. Opt­sprezece noduri. Ca o ancorare într-un râu cu ape repezi. Ancora noastră a fost supusă la presiuni serioase săptămâna asta.

— Isuse, zise pilotul. Un curent de optsprezece noduri? A nu se cădea peste bord!

Izbucni în râs.

Rachel nu îi ţinu isonul:

— Mike, nu mi-ai spus nimic despre megafisura asta, despre domul de magmă sau despre curenţi fierbinţi.

Tolland îşi puse mâna pe genunchiul ei, încercând să o liniştească.

— Nu este nici un pericol, crede-mă!

Rachel se strâmbă:

— Aşadar documentarul pe care îl filmai aici se referea la fenomenul ăsta de dom magmatic?

— Se referea la megafisura şi la Sphyma mokarran.

— Corect. Ai mai spus asta ceva mai devreme.

Tolland îi zâmbi sfios:

— Sphyma mokkaran iubeşte apa caldă, iar acum toate microorganis­mele de pe o rază de o sută şi cincizeci de kilometri se adună în bazinul ăsta de ocean încălzit.

— Drăguţ.

Rachel dădu neliniştită din cap:

— Şi rogu-te frumos să-mi spui, ce mai e şi Sphyma mokaran?

— Cel mai urât peşte din ocean.

— Exracuda?

Tolland râse:

— Marele rechin-ciocan.

Rachel înţepeni lângâ el:

— În jurul navei tale roiesc rechini-ciocan?

Tolland îi făcu cu ochiul:

— Stai liniştită, nu sunt periculoşi.

— N-ai spune asta decât dacă ar fi periculoşi.

Tolland chicoti:

— Cred că ai dreptate.

Se aplecă vesel spre pilot:

— Hei, câtă vreme a trecut de când aţi salvat pe cineva de un atac al rechinilor-ciocan?

Pilotul ridică din umeri:

— Măi să fie! De zeci de ani n-am salvat pe nimeni de aşa ceva.

Tolland se întoarse spre Rachel:

— Vezi? De zeci de ani. N-ai de ce să-ţi faci griji.

— Chiar luna trecută, adăugă pilotul, am avut parte de un atac în ca­re un idiot de scafandru amator se împrietenea...

— Staţi aşa! sări Rachel. Aţi spus că n-aţi salvat pe nimeni de zeci de ani!

— Mda, replică pilotul. Nu am salvat pe nimeni. De obicei, ajungem prea târziu. Ticăloşii ăştia ucid într-o clipă.

101
Din aer, silueta navei Goya se ivea la orizont. Chiar şi la o distanţă de peste şapte sute de metri, Tolland putea desluşi luminile strălucitoare de punte pe care Xavia le lăsase, cu înţelepciune, aprinse. Văzând acele lu­mini, se simţea ca un călător obosit care ajungea, în sfârşit, acasă.

— Parcă spuneai că la bord e o singură persoană, îi zise Rachel, sur­prinsă să vadă toate acele lumini.

— Tu nu laşi o lumină aprinsă când rămâi singură acasă?

— O singură lumină. Nu toată casa.

Tolland zâmbi. Chiar dacă părea pusă pe glume, Rachel lăsa clar să se vadă extrema ei îngrijorare pentru faptul că se găsea acolo. Tolland vru să-şi pună un braţ în jurul ei pentru a o linişti, dar era aproape sigur că n-o va ajuta prea mult.

— Luminile sunt aprinse din motive de securitate. Indică activitate pe vas.

Corky chicoti:

— Te temi de piraţi, Mike?

— Nu. Pericolul cel mai mare aici este dat de idioţii care nu ştiu să ci­tească un radar. Cea mai bună apărare împotriva abordajului este să te asiguri ca te vede toata lumea.

Corky îşi miji ochii înspre nava sclipitoare.

— Te vede? Arată ca un transatlantic pregătit de carnaval în noaptea de Anul Nou. E clar că NBC plăteşte factura de electricitate.

Elicopterul Pazei de Coastă încetini apropiindu-se de imensa navă lu­minată. Pilotul începu manevrele de aterizare pe halipad-ul din pupa. Chiar dacă se găsea încă în aer, Tolland putea auzi deja zgomotele curen­tului turbat care trăgea de lanţurile vasului. Ancorată de prova, Goya stă­tea cu faţa spre curentul care trăgea de ancora masivă ca o bestie în lan­ţuri.

— Chiar că e o frumuseţe, zise pilotul, râzând.

Tolland simţi sarcasmul din vocea lui. Goya era o navă îngrozitor de urâtă. "Urâtă ca un dos", cum o poreclise un critic de televiziune. Una din­tre cele doar şaptesprezece nave SWATH construite vreodată, Goya n-avea nici un element care să o facă atrăgătoare.

Vasul era, în esenţă, o platformă orizontală masivă care plutea la zece metri deasupra oceanului pe patru piloni imenşi ataşaţi unor pontoane. De la distanţă, nava arăta ca o platformă de foraj marin cu carena coborâtă. De aproape, părea doar o barjă pe catalige. Cabinele echipajului, labora­toarele de cercetări şi puntea de navigaţie erau găzduite de o serie de structuri stratificate aflate sus pe navă, fapt care crea impresia unei imen­se tăvi pentru ceşti de cafea care sprijinea un amestec haotic de clădiri multietajate.

În ciuda aspectului puţin plăcut, forma navei o făcea să deplaseze semnificativ mai puţină apă decât alte nave, ceea ce îi conferea o stabilitate crescută. Platforma suspendată permitea filmarea uşoară, munca mai faci­lă în laboratoare şi mai puţină mizerie de curăţat din pricina răului de ma­re al oamenilor de ştiinţă. Chiar dacă NBC exercitase presiuni ca Tolland să îi permită postului de televiziune să cumpere o navă mai modernă, a­cesta refuzase cu obstinaţie. În mod sigur existau vase mai noi şi chiar mai stabile, însă Goya era casa lui de peste zece ani — casa prin care îşi găsise calea de a reveni la viaţă după moartea Celiei. În unele nopţi, îi mai auzea încă vocea în şuieratul vântului pe punte. Doar când fantomele aveau să dispară, Tolland avea să ia în consideraţie propunerea de achiziţionare a unei nave noi.

Acel moment nu sosise încă.

Odată cu aterizarea pe platforma din pupa navei, Rachel se simţi mai uşurată, dar doar în parte. Vestea bună era aceea că nu mai zbura deasu­pra oceanului. Vestea proastă era că stătea pe apă. Urcându-se pe punte, se luptă cu senzaţia de tremurătură din picioare. Odată ajunsă sus, privi în jur. Puntea era surprinzător de înghesuită, mai ales cu elicopterul la bord. Îndreptându-şi privirea spre prova, Rachel zări construcţia stângace şi etajată reprezentând partea centrală a navei.

Tolland stătea aproape de ea.

— Ştiu, zise el cu voce tare ca să acopere sunetele scoase de curentul de apă de dedesubt. Pare mai mare la televizor.

Rachel dădu din cap:

— Şi mai stabilă.

— E una dintre cele mai sigure nave de pe mare. Îţi garantez.

Tolland îşi aşeză o mână pe umărul ei şi o conduse de-a lungul punţii.

Căldura mâinii lui reuşi să o calmeze pe Rachel mai mult decât orica­re vorbă pe care ar fi putut-o rosti el. Şi totuşi, privind înapoi spre pupa, vederea vârtejului agitat de apă din spatele lor îi provocă fiori. "Tocmai stăm pe o megafisură de magmă", îşi spuse ea.

Undeva, în partea din faţă a punţii dorsale a navei, Rachel zări sub­mersibil Triton de o singură persoană atârnând de un vinci uriaş. Botezat după zeul grec al mării, Triton-ul arăta complet diferit de modelul anterior, Alvin. Submersibilul dispunea de un dom semisferic din acrilat în partea din faţă, construcţie care făcea submersibilul să semene mai degrabă cu un vas uriaş pentru peşti. Puţine lucruri o îngrozeau mai tare pe Rachel decât scufundarea la treizeci de metri în apele oceanului într-o carcasă în care singura perdea de separaţie dintre faţa ei şi apă era constituită din­tr un geam de material plastic. Desigur, conform celor spuse de Tolland, singura neplăcere a unei călătorii cu Triton-ul era dată de prima parte a acţiunii — coborârea înceată prin trapa din Goya şi atârnarea ca un pen­dul la zece metri deasupra mării.

— Probabil că Xavia e în hidrolab, zise Tolland, continuându-şi dep­lasarea pe punte. Pe aici!

Rachel şi Corky se luară după Tolland. Pilotul de la Paza de Coastă ramase în elicopterul lui, cu instrucţiuni stricte să nu se folosească de comunicaţiile radio.

— Uitaţi-vă la asta, zise Tolland, oprindu-se în dreptul balustradei drepte a vasului.

Ezitând, Rachel se apropie de balustradă. Se găseau undeva foarte sus. Apa se afla la cel puţin zece metri sub ei; cu toate astea căldura ema­nată ajungea până sus.

— Temperatura e aceea a unei băi fierbinţi, îi explică Tolland, încer­când să acopere zgomotele vârtejului.

Se întinse către o cutie cu mai multe comutatoare fixată pe balustra­dă.

— Ia priviţi, mai zise el şi apăsă pe un comutator.

Un arc lat de lumină se aprinse în apa din spatele navei, iluminând-o de dedesubt, ca o piscină noaptea. Rachel şi Corky rămăseseră cu gura căscată.

Apa din jurul vasului era plină de zeci de umbre fantomatice. La doar câţiva metri sub suprafaţa iluminată, armate întregi de forme întunecate şi zvelte înotau în paralel împotriva curentului. Boturile lor inconfundabile în formă de ciocan se mişcau în sus şi în jos, ca şi cum ar fi menţinut un soi de ritm înnăscut.

— Dumnezeule, Mike, îngăimă Corky. Ce mă bucur că ai vrut să ne arăţi aşa ceva!

Rachel încremeni. Vru să se dea înapoi, dar constată că nu se putea mişca. Era acaparată de priveliştea înfiorătoare.

— Sunt incredibili, nu? zise Tolland.

Mâna lui se odihnea din nou pe umărul ei, într-un gest de liniştire.

— Pot să caute locurile cu apă caldă săptămâni în şir. Tipii ăştia au cele mai fine nasuri din întregul ocean, datorită lobilor olfactivi telencefalici măriţi. Adulmecă sângele de la peste un kilometru distanţă.

Corky părea sceptic:

— Lobi olfactivi telencefalici măriţi?

— Nu mă crezi?

Tolland începu să caute ceva într-un dulap de aluminiu aflat lângă locul în care stăteau. După câteva clipe, scoase de acolo un peşte e mort.

— O să-ţi demonstrez!

Luă un cuţit din dulap şi tăie peştele în câteva locuri. Acesta începu să lase sânge.

— Isuse, Mike, izbucni Corky. E dezgustător!

Tolland aruncă peştele însângerat peste bord. În clipa în care peştele atinse apa, şase sau şapte rechini se năpustiră într-un salt feroce, cu pere­chile lor de colţi argintii repezindu-se nebuneşte să sfâşie prada. Peştele dispăru într-o fracţiune de secundă.

Oripilată, Rachel se întoarse şi se holbă la Tolland, care ţinea deja în mână alt peşte. De acelaşi fel şi de aceeaşi mărime.

— De aceasta dată, fără sânge, zise Tolland.

Aruncă peştele fără a-l tăia. Peştele ajunse în apă, dar nu se petrecu nimic. Rechinii părură să nu observe. Momeala fu luată de curentul de apă, fără să atragă în nici un fel atenţia asupra ei.

— Atacă numai pe baza mirosului, explică Tolland, luându-i din drep­tul balustradei. De fapt, se poate înota în mijlocul lor în perfectă siguranţă, dar trebuie să nu existe răni deschise.

Corky arătă înspre copcile din obrazul lui.

Tolland se încruntă:

— Corect. Tu nu intri în discuţie.

102
Taxiul lui Gabrielle înţepenise locului.

Aşteptând în apropiere FDR Memorial, Gabrielle privi înspre vehicule­le de intervenţie din depărtare şi avu senzaţia că o ceaţă reală se aşază peste oraş. Buletinele radio spuneau acum că în maşina care sărise în aer era posibil să se fi aflat o înaltă oficialitate guvernamentală.

Gabrielle scoase telefonul celular şi formă numărul senatorului. Pro­babil că Sexton începuse deja să se întrebe ce era cu ea de avea nevoie de atâta timp pentru a îndeplini treaba.

Linia era ocupată.

Gabrielle privi spre ceasul de marcat al taxiului şi se strâmbă. Câteva dintre celelalte maşini înţepenite în trafic începeau să facă stânga-împrejur ca să caute rute ocolitoare.

Şoferul se uită la ea peste umăr:

— Vreţi să aşteptaţi? Sunt bănuţii dumneavoastră!

Gabrielle zări şi alte maşini de intervenţie care se apropiau.

— Nu. Haideţi să întoarcem!

Şoferul mormăi ceva aprobator şi începu manevrele de întoarcere a taxiului. În vreme ce maşina se urcă zdruncinându-se peste marginea şo­selei, Gabrielle încercă din nou să-l sune pe Sexton.

Linia continua să fie ocupată.

Câteva minute mai târziu, după ce şoferul făcu o curbă amplă, taxiul parcurgea C. Street, Gabrielle zări ivindu-se în faţă clădirea de birouri Philip A. Hart. Intenţionase să meargă drept la apartamentul senatorului, dar odată ce biroul ei se găsea atât de aproape...

— Trage pe dreapta, rosti ea precipitat. Chiar acolo. Mulţumesc.

Îi făcu şoferului semn unde să oprească.

Acesta se conformă.

Gabrielle plăti cursa şi îi dădu un bacşiş de zece dolari.

— Poţi aştepta zece minute? îl întrebă ea pe şofer.

Acesta se uită la bani, apoi îşi privi ceasul:

— Dar nici un minut mai mult.

Gabrielle se îndepărtă în fugă. "O să mă întorc în cinci."

Coridoarele pustii din marmură ale clădirii Senatului păreau de-a dreptul fantomatice la acea oră. Gabrielle se grăbi printre coloanele de sta­tui austere care străjuiau intrarea de la etajul trei. Muşchii începeau să o doară din cauza efortului. Ochii de piatră statuilor păreau să o urmărească precum nişte santinele tăcute.

Gabrielle ajunse la uşa biroului senatorial de cinci camere a lui Sex­ton şi îşi folosi cartela de acces ca să intre. Secretariatul de la intrare era slab iluminat. Trecând prin hol, Gabrielle parcurse un mic coridor către biroul personal. Intră, aprinse lămpile fluorescente şi se îndreptă direct spre fişierele cu documente.

Gabrielle ţinea acolo un întreg dosar legat de bugetarea Sistemului NASA de Observare a Pământului, incluzând informaţii detaliate despre PODS. Sexton avea să ceară, cu siguranţă, cât mai multe date despre PODS de îndată ce ea avea să-i povestească despre Harper.

"NASA a minţit în legătură cu PODS."

În vreme ce frunzărea dosarele, sună telefonul ei celular.

— Domnule senator? întrebă ea fără să mai verifice.

— Nu, Gabs. Yolanda.

Vocea prietenei ei părea neobişnuit de încordată:

— Mai eşti la NASA?

— Nu. Acum sunt la birou.

— Ai descoperit ceva despre NASA?

"Habar n-ai tu." Gabrielle ştia că nu-i putea povesti nimic Yolandei până când nu discuta cu Sexton; senatorul avea idei aparte legate de mo­durile de manipulare a unei astfel de informaţii.

— Îţi povestesc după ce discut cu Sexton. Chiar acum plec spre el.

Yolanda rămase tăcută câteva clipe:

— Gabs, mai ţii minte chestiile alea pe care mi le spuneai despre cam­pania de finanţare a lui Sexton şi despre SFF?

— Ţi-am explicat că m-am înşelat şi...

— Tocmai am aflat că doi dintre reporterii noştri care se ocupă de in­dustria aerospaţială au lucrat la un articol pe aceeaşi temă.

Gabrielle fu surprinsă de veste:

— Şi asta ce înseamnă?

— Habar n-am. Dar tipii ăştia sunt buni şi par destul de convinşi că Sexton ia bani negri de la Fundaţie. Mi-am zis că trebuie să te sun. Ştiu că mai devreme ţi-am spus că ideea e nebunească. Marjorie Tench în chip de sursă de informaţii părea destul de partizană, dar angajaţii ăştia ai noş­tri... Ştiu şi eu, poate că vrei să discuţi cu ei înainte de a te vedea cu sena­torul.

— Dacă ei sunt atât de convinşi, de ce n-a apărut nimic în presă?

Gabrielle părea mai defensivă decât ar fi vrut ea:

— Nu dispun de dovezi solide. Se pare că senatorul se pricepe să îşi şteargă urmele.

"La fel ca majoritatea politicienilor."

— N-ai să găseşti nimic aici, Yolanda. Ţi-am spus că senatorul a recu­noscut că primeşte donaţii de la SFF, dar toate sumele de bani sunt sub plafon.

— Ştiu că asta ţi-a spus el, Gabs, iar eu nu pretind că ştiu care este adevărul în toată povestea asta. M-am simţit doar obligată să te sun pen­tru că ţi-am spus să nu ai încredere în Marjorie Tench, iar acum aflu că alţii, în afara lui Tench, cred că senatorul e mânjit. Asta-i tot.

— Cine sunt reporterii ăia?

Gabrielle simţea cum un val neaşteptat de mânie o cuprinde acum.

— Nu-ţi pot da nume. Îţi pot aranja o întâlnire. Sunt tipi inteligenţi. Înţeleg foarte bine legea de finanţare a campaniilor...

Yolanda ezită:

— Ştii, tipii ăştia cred chiar că Sexton are probleme cu banii — e chiar falit.

În tăcerea din birou, Gabrielle auzea ecoul acuzaţiilor lui Tench. "Du­pă ce a murit Katherine, senatorul a cheltuit cea mai mare parte a moşte­nirii pe investiţii proaste, confort personal şi cumpărarea a ceea ce părea o victorie confortabilă în alegerile primare. Acum şase luni, candidatul dumi­tale era falit."

— Oamenilor noştri le-ar plăcea să discute cu tine, zise Yolanda.

"Pun pariu că aşa e", gândi Gabrielle.

— Te sun eu înapoi!

— Pari ofticată.

— Niciodată pe tine, Yolanda. Niciodată pe tine. Mulţumesc!

Gabrielle închise.

Aţipit pe un scaun în faţa uşii apartamentului lui Sexton, un paznic se deşteptă la auzul soneriei de la telefonul său celular. Ridicându-se drept pe scaun, omul se frecă la ochi şi scoase telefonul din buzunarul de la piept.

— Da?

— Owen, aici e Gabrielle.

Paznicul lui Sexton îi recunoscu vocea.

— Oh, bună.

— Trebuie să vorbesc cu senatorul. Vrei să baţi în uşă în locul meu? Telefonul lui sună ocupat.

— E cam târziu.

— Sunt sigură că e treaz.

Gabrielle părea nerăbdătoare:

— E o urgenţă.

— Alta?

— Aceeaşi. Tu dă-mi-l la telefon, Owen! Chiar trebuie să-l întreb ceva.

Paznicul oftă şi se ridică în picioare:

— Bine, bine. O să bat în uşă.

Se întinse spre uşa apartamentului.

— Dar o fac doar pentru că el s-a bucurat că v-am dat drumul înain­te.

Ezitând, omul întinse mâna să bată.

— Ce-ai spus?

Pumnul paznicului se opri în aer:

— Am spus că senatorul s-a bucurat că v-am dat drumul mai devre­me. Aţi avut dreptate. N-a fost nici un fel de problemă.

— Tu şi senatorul aţi discutat pe tema asta?

Gabrielle părea surprinsă:

— Mda. Şi ce-i cu asta?

— Nimic, doar că nu credeam...

— De fapt, a fost cam ciudat. Senatorul a avut nevoie de câteva se­cunde ca să-şi amintească de faptul că aţi fost înăuntru. Cred că băieţii au dat pe gât mai multe pahare.

— Când aţi discutat, Owen?

— Imediat ce aţi plecat. S-a întâmplat ceva?

Câteva clipe de tăcere.

— Nu... nu. Ascultă, dacă mă gândesc mai bine, hai să nu-l deranjăm pe senator în clipa asta. O să continui să sun la telefon, iar dacă n-am no­roc, o să revin şi atunci o să te rog iarăşi să baţi în uşă.

Paznicul îşi dădu ochii peste cap:

— Cum spuneţi, domnişoară Ashe.

— Mulţumesc, Owen. Scuze că te-am deranjat!

— Nici o problemă.

Paznicul închise, se aşeză înapoi pe scaun şi aţipi la loc.

Singură în biroul ei, Gabrielle rămase nemişcată câteva secunde îna­inte de a pune telefonul în furcă. "Sexton ştie că am fost în apartamentul lui... şi nu mi-a spus nimic?"

Ciudăţeniile din noaptea asta deveneau tot mai mari. Gabrielle sărise imediat la apelul senatorului, în vreme ce se afla la postul de televiziune ABC. Senatorul o uluise cu recunoaşterea necondiţionată a faptului că se întâlnea cu firme aerospaţiale şi că accepta bani din partea lor. Sincerita­tea lui o convinsese Gabrielle. Chiar o ruşinase. Confesiunea lui părea acum mult mai puţin nobilă ca înainte.