Deception Point, 2001 Nota autorului

— Acum sau niciodată, icni el, apucând bine de roata capacului şi opintindu-se să o răsucească în sens invers acelor de ceasornic.

Nu se întâmplă nimic. Încercă din nou, punând la bătaie întreaga for­ţă de care era capabil. Capacul refuză din nou să se mişte.

O auzea pe Rachel înăuntru, de cealaltă parte a capacului. Avea vocea înfundată, dar chiar şi aşa îi simţea groaza.

— Am încercat! urla ea. N-am reuşit să-l răsucesc!

Apa ajunsese, între timp, la nivelul capacului.

— Să încercăm împreună! strigă el. Acolo tu încerci în sensul acelor de ceasornic! Ştia că sensul era clar marcat pe capac. Bine, acum!

Tolland se sprijini de tancurile de balast şi trase cu toată forţa. O au­zea pe Rachel cum încerca să facă acelaşi lucru. Roata capacului se mişcă un centimetru, apoi înţepeni definitiv.

Atunci Tolland văzu unde era problema. Capacul trapei nu era aşezat egal pe canal. Era înţepenit precum capacul unui borcan care fusese înşu­rubat strâmb. Cu toate că garnitura de sigilare se aşezase corect, clemele de prindere ale capacului erau îndoite, ceea ce însemna că singura modali­tate prin care acea trapă se putea deschide era prin utilizarea unei torţe cu acetilenă.

Văzând cum vârful submersibilului e înghiţit de apă, Tolland fu năpă­dit brusc de groază. Rachel Sexton n-avea să mai iasă teafără din Triton.

La aproape şapte sute de metri mai jos, fuzelajul zdrobit al elicopteru­lui Kiowa se scufunda cu repeziciune, prizonier al forţei de gravitaţie şi al puternicilor curenţi generaţi de vârtejul marin. În carlingă, cadavrul lui Delta One nu mai putea fi recunoscut, desfigurat fiind de presiunea zdro­bitoare a adâncurilor.

În vreme ce aeronava se afunda în spirală, continuând să ţină ataşate de fuzelaj rachetele Hellfire, domul de magmă aştepta pe fundul oceanului ca un teren încins de aterizare. Sub crusta groasă de trei metri a domului, o vână de lavă fierbinte sfârâia la o mie de grade Celsius, ca un vulcan ca­re stătea să erupă.

128
Tolland stătea în apă până la genunchi pe platforma motorului şi îşi storcea creierii încercând să găsească o soluţie de a o salva pe Rachel.

"Submersibilul nu trebuie să se scufunde!"

Privi înapoi spre Goya, întrebându-se dacă exista vreo posibilitate de a aduce un vinci pe care să îl conecteze la Triton, astfel încât acesta să ră­mână la nivelul apei. Imposibil. Nava se găsea la circa cincizeci de metri acum, iar Pickering trona pe punte, ca un împărat roman care ocupa foto­liul de onoare la un spectacol sângeros din Colosseum.

"Gândeşte! îşi spuse Tolland. De ce se scufundă Triton-ul?"

Mecanismul de flotare al submersibilului era îngrozitor de simplu: tancurile de balast modificau, în funcţie de fluidul cu care erau umplute, apă sau aer, capacitatea de flotare şi mişcau Triton-ul în sus sau în jos.

Evident, tancurile de balast se umpleau acum cu apă.

"Dar n-ar trebui!"

Fiecare tanc era echipat cu deschizături deasupra şi dedesubtul cor­pului. Deschizăturile de dedesubt, denumite şi "găuri de inundare", rămâ­neau întotdeauna deschise, în vreme ce deschizăturile de deasupra, denu­mite şi "ventile de aer", puteau fi manevrate prin închidere sau deschidere, astfel încât să asigure nivelul dorit al aerului în tanc, în funcţie de nevoi.

Dacă ventilele de aer ale submersibilului erau deschise din cine ştie ce motiv? Tolland nu-şi putea imagina vreunul. Se deplasă de cealaltă parte a platformei motorului şi cercetă cu degetele unul dintre tancuri. Ventilele de aer erau închise. În acelaşi timp cu ventilele însă, degetele lui dădură peste altceva.

Găuri de gloanţe.

"La naiba!" Triton-ul fusese sub ploaia de gloanţe când Rachel sărise în el. Tolland se scufundă imediat şi înotă sub Triton, plimbându-şi palmele cu mare atenţie pe suprafaţa celui mai important tanc de balast — tancul negativ. Britanicii porecliseră acest tanc "expresul de mers în jos". Germanii îl botezaseră "pantofii de plumb". Semnificaţia lui era cât se poate de clară. Odată umplut, tancul negativ ducea submersibilul în adâncuri.

Plimbându-şi palma şi pe părţile laterale ale tancului, Tolland dădu peste zeci de găuri de glonţ. Se simţea apa cum năvăleşte înăuntru. Indiferent că lui Tolland îi plăcea sau nu, submersibilul se pregătea să se scufunde.

Triton-ul ajunsese între timp la un metru adâncime. Îndreptându-se spre prova, Tolland îşi lipi faţa de geam şi se zgâi înăuntru.

Rachel bătea în geam şi urla. Panica din glasul ei îl făcea să se simtă lipsit de puteri. Pentru o clipă, se trezi transportat înapoi în timp într-un spital, uitându-se cum moare femeia pe care o iubea şi ştiind că nu poate face absolut nimic să o ajute. Aflat acum sub apă în faţa submersibilului care se ducea la fund, Tolland îşi spuse că nu mai putea trece din nou prin aşa ceva. "Eşti un supravieţuitor", îi spusese Celia, dar Tolland nu voia să supravieţuiască de unul singur... nu din nou.

Plămânii lui cereau cu disperare aer, şi totuşi Tolland rămase acolo cu ea. De fiecare dată când Rachel izbea în geam, Tolland auzea cum se ridică bulele de aer şi vedea cum submersibilul se scufunda şi mai adânc. Rachel urla ceva despre apa care intra pe Iângă geam.

Bila de plexiglas avea scăpări.

"Să existe o gaură de glonţ în geam?" Puţin probabil. Simţindu-şi plă­mânii gata să explodeze, Tolland se pregăti să iasă la suprafaţă. Sprijinin­du-se de imensul geam acrilic, degetele lui dădură peste o bucată din cauciuc care acum atârna liberă. Probabil că în cădere se desprinsese o garnitură de etanşare. Acesta era motivul pentru care se infiltra apa. "Altă veste proastă."

Ajungând la suprafaţă, Tolland trase de trei ori aer adânc în piept, încercând, în acelaşi timp, să-şi limpezească gândurile. Apa care se infiltra pe sub geam nu putea decât să accelereze plonjonul. Submersibilul se găsea deja la peste un metru şi jumătate sub apă, iar Tolland abia dacă îl mai putea atinge cu vârfurile picioarelor. Simţea bătăile disperate ale lui Rachel rezonând în întreaga masă de metal şi plastic.

Tolland se gândea la o singură cale de acţiune. Dacă se scufunda la loc până la platforma motorului şi localiza cilindrul cu aer la mare presiu­ne, l-ar fi putut folosi ca să deverseze apa din tancul de balast. Chiar dacă deversarea tancului ar fi fost doar un exerciţiu disperat, poate aşa Triton-ul ar fi reuşit să rămână în apropiere de suprafaţa apei încă un minut sau două, înainte ca tancurile perforate să se umple la loc.

"Şi după aceea?"

Fără a avea un plan clar de acţiune, Tolland se pregăti să se scufun­de. Inspiră profund, aproape de nivelul în care îşi simţi plămânii gata să explodeze. "Mai mult aer în plămâni. Mai mult oxigen. O scufundare mai lungă." Simţindu-şi însă ţesuturile întinzându-se la maximum şi apăsân­du-i coastele, un gând ciudat îi trecu prin minte.

Dacă ar fi crescut presiunea în interiorul submersibilului? Unul dintre sigiliile domului de plexiglas se rupsese. Poate că, dacă ar fi putut creşte presiunea în interiorul habitaclului, Tolland ar fi reuşit să desprindă între­gul dom, astfel încât Rachel să poată ieşi.

Expiră şi călcă apa câteva secunde, încercând să îşi imagineze mai bine şansele de reuşită. Era o opţiune perfect logică, nu? În definitiv, un submarin era construit ca să fie rezistent într-o singură direcţie. Trebuia să reziste la presiuni colosale din afară, fără ca presiunea dinăuntru să fie schimbată.

Mai mult, Triton-ul folosea valve de reglare uniformă, pentru a scădea numărul de piese de schimb duse de Goya în expediţii. Tolland putea des­prinde pur şi simplu furtunul de alimentare al cilindrului de înaltă presiu­ne, după care să îl redirecţioneze către un regulator de furnizare a ventila­ţiei de urgenţă din babordul submersibilului! Presurizarea cabinei i-ar fi produs lui Rachel o durere cumplită, dar ar fi putut însemna o cale de sal­vare.

Tolland inspiră din nou şi se scufundă.

Submersibilul coborâse acum la doi metri şi jumătate, iar curenţii şi întunericul îi îngreunau orientarea. După ce găsi tancul presurizat, Tol­land redirecţionă furtunul şi se pregăti să introducă aer în dom. Apucând valva, zări inscripţia din vopsea galbenă reflectorizantă de pe partea latera­lă a tancului, care îi reamintea de pericolul unei asemenea manevre: "ATENŢIE: AER COMPRIMAT — 3 000 PSI".

"Trei mii de livre pe inch pătrat", îşi spuse Tolland. Reuşita acţiunii ar fi însemnat desprinderea domului din plexiglas înainte ca presiunea din cabină să îi zdrobească plămânii lui Rachel. În esenţă, Tolland înfigea un furtun de incendiu de mare capacitate într-un balon de apă, sperând ca balonul să se destrame cât mai repede.

Strânse valva şi se hotărî. Suspendat acolo, pe spatele Triton-ului, Tolland roti de robinet, deschizând valva. Furtunul se umflă imediat, iar Tolland auzi cum aerul inunda cabina cu o forţă colosală.

În cabină, Rachel simţi brusc o durere sfâşietoare crăpându-i ţeasta. Deschise gura să ţipe, însă aerul intra în plămânii ei cu o asemenea forţă, încât fata avu senzaţia că o să-i explodeze pieptul. Îşi simţea ochii înfun­daţi în orbite. În urechi ceva uruia cu putere, împingând-o către o stare de inconştienţă. Îşi strânse instinctiv ochii şi îşi apăsă palmele peste urechi. Durerea era din ce în ce mai mare.

Rachel auzi o bătaie chiar în faţa ei. Se chinui să întredeschidă ochii şi apucă să zărească silueta lui Michael Tolland în întuneric. Faţa lui stă­tea lipită de geam. O îndemna prin semne să facă ceva.

"Dar ce?"

Abia îl zărea în beznă. Vederea îi era înceţoşată, iar globii oculari — distorsionaţi din pricina presiunii. Chiar şi aşa, îşi putea da seama că Triton-ul se scufundase sub nivelul ultimelor licăriri ale luminilor subac­vatice ale navei Goya. În jurul ei, se găsea doar un abis mocirlos şi nesfâr­şit.

Tolland se întinse pe suprafaţa domului şi continuă să bată. Pieptul urla după aer. Ştia că în câteva secunde trebuia să se întoarcă la supra­faţă.

"Împinge în geam!", o imploră el în gând. Auzea aerul presurizat eva­dând de sub geam şi ridicându-se în bule. Undeva, garnitura de etanşare se fisurase destul de serios. Mâinile lui Tolland căutară o muchie, ceva sub care să-şi bage degetele şi să tragă. Nimic.

Oxigenul i se termină, lipsa lui aducându-l în pragul leşinului. Bătu în geam pentru ultima dată. Nici măcar nu o mai vedea pe Rachel. Era prea întuneric. Cu ultimele picături de aer din plămâni strigă sub apă:

— Rachel... Împinge... În... geam!

Cuvintele lui ieşiră ca o bolboroseală neinteligibilă.

129
În Triton, Rachel îşi simţea capul comprimat ca într-un soi de meca­nism medieval de tortură. Pe jumătate stând în picioare, înţepenită lângă scaunul din cabină, simţea moartea care plutea pretutindeni. Chiar în faţa ochilor, geamul domului era pustiu. Bătaia încetase.

Tolland dispăruse. O părăsise.

Şuierul aerului presurizat care năvălea cu putere îi amintea de rafale­le asurzitoare ale vântului katabatic de pe gheţarul Milne. Pe podeaua submersibilului apa se înălţase la treizeci de centimetri. "Scoateţi-mă de aici!" Prin minte începură să i se perinde mii de gânduri şi de amintiri, ca nişte sclipiri de lumină violetă.

În întuneric, submersibilul începu să îşi schimbe poziţia. Rachel se împletici, pierzându-şi echilibrul. Se împiedică de scaun, căzu în faţă şi se izbi tare de interiorul domului semisferic. O durere ascuţită îi săgetă umă­rul. Se izbi din nou de geam şi atunci o încercă o senzaţie neaşteptată — o bruscă scădere a presiunii din submarin. Bătăile din urechi se domoliră sensibil, astfel încât Rachel reuşi să audă bolboroseala aerului care ieşea din dom.

Îi trebui o secundă ca să priceapă ce se întâmplase. Când se izbise de geam, greutatea ei forţase cumva întredeschiderea milimetrică a domului, astfel încât presiunea din interior se diminuase datorită vreunei garnituri slăbite. Evident, geamul domului era desprins! Rachel îşi dădu brusc seama ce încerca Tolland să-i spună.

"Încerca să arunce geamul în aer!"

Deasupra capului, cilindrul de presiune continua să pompeze aer. Rachel simţi cum presiunea creştea din nou în interior. De această dată, aproape că se bucură de eveniment, deşi simţea iarăşi acea apăsare care o aducea în pragul inconştienţei. Ridicându-se în picioare, Rachel împinse cu toată forţa în partea interioară a geamului.

De această dată nu se auzi nici un bolborosit. Geamul abia dacă se mişcă.

Se aruncă din nou cu toată greutatea asupra geamului. Nimic. O durea rana din umăr, aşa că se uită la ea. Sângele se uscase. Se pregăti să încerce din nou, dar nu mai avu timp să treacă la acţiune. Fără nici un fel de avertisment, submersibilul începu să se răstoarne — pe spate. Datorită apăsării exercitate de cutia grea a motorului asupra tancurilor de balast inundate, Triton-ul se roti pe spate, scufundându-se acum cu pupa în jos.

Rachel căzu pe spate şi se lovi de peretele cabinei. Pe jumătate afun­dată în apă băltită, se uită drept în sus la geamul domului, care se întin­dea deasupra ei ca un parbriz imens.

Afară era noapte... şi mii de tone de apă o împingeau în jos.

Rachel se forţă să se ridice, dar îşi simţea corpul inert şi greu. Mintea ei se întoarse în timp, în copilărie, la capcana de sub râul îngheţat.

— Luptă, Rachel! ţipa mama ei, întinzându-se ca să o tragă din apă. Ţine-te de mine!

Rachel îşi închisese ochii. "Mă scufund." Patinele atârnau ca nişte greutăţi de plumb, trăgând-o în jos. O vedea pe mama ei întinsă pe gheaţă pentru a-şi dispersa greutatea, întinzându-se după ea.

— Loveşte, Rachel! Dă cu picioarele!

Rachel izbise cât putuse. Trupul i se ridicase puţin în copca de ghea­ţă. O scânteie de speranţă. Mama ei o prinsese.

— Da! strigase ea. Ajută-mă să te ridic! Dă cu picioarele!

Cu mama ei care o trăgea de sus, Rachel folosise ultimele picături de energie ca să lovească cu patinele. Îndeajuns ca mama să o tragă în sus, în siguranţă. O scosese pe Rachel până la marginea dâmbului de zăpadă, după care izbucnise în plâns.

Aflată acum în mijlocul umidităţii şi al căldurii care creştea în submarin, Rachel deschise ochii în întunecimea din jur. Auzi clar vocea mamei ei, care-i şoptea de dincolo de mormânt, în interiorul Triton-ului care se ducea la fund.

"Dă cu picioarele!"

Rachel privi domul de deasupra. Adunându-şi ultimele picături de curaj, se căţără pe braţele scaunului, care acum era orientat aproape orizontal, ca un fotoliu dintr-un cabinet stomatologic. Stând pe spate, Rachel îşi îndoi genunchii cât putu şi lovi cu picioarele în sus. Scoţând un urlet sălbatic de disperare, izbi în mijlocul domului acrilic. Ţepi de durere îi săgetară oasele gleznelor, trimiţându-i săgeţi până în creier. Urechile îi bubuiră brusc. Rachel simţi presiunea cum se echilibrează cu violenţă. Garnitura etanşă de pe partea laterală stânga a domului cedă complet, astfel încât lentilele uriaşe ale geamului se desfăcură parţial, ca uşile imense ale unui hambar.

Torentul de apă intră cu forţă în submarin şi o împinse cu putere pe Rachel înapoi pe scaun. De jur împrejurul ei, oceanul bubuia, învolburân­du-i-se prin spate, ridicând-o de pe scaun, răsucind-o cu capul în jos, de parcă ar fi fost o cârpă într-o maşină de spălat. Rachel bâjbâi după ceva de care să se prindă, dar se învârtea nebuneşte.

Simţea cum cabina se umple vijelios cu apă şi cum Triton-ul începe să alunece cu viteză în jos. Corpul ei o luă în sus şi se înghesui în rama geamului. În jur se ridicau şiruri de bule de aer, răsucind-o, trăgând-o în stânga şi în sus. O bucată de plexiglas o izbi cu putere peste şold.

Se trezi dintr-odată liberă.

Învârtindu-se în toate părţile în nesfârşitul întuneric apos şi cald, Rachel simţi cum plămânii ţipă deja după aer. "Du-te la suprafaţă!" Căută lumină cu privirea, dar nu văzu nimic. Universul părea la fel în toate direcţiile. Beznă. Nici o forţă de gravitaţie. Nici un indiciu în sus sau în jos.

În acea fracţiune înspăimântătoare de secundă, Rachel îşi dădu sea­ma că habar n-avea încotro să pornească în înot.

La sute de metri sub ea, elicopterul Kiowa explodă sub apăsarea ne­miloasă a presiunii. Cele cincisprezece rachete AGM-l14 Hellfire începură să geamă din pricina compresiei. Conurile din cupru şi capetele de deto­nare se îndoiră periculos înspre interior.

La şaizeci de metri deasupra fundului oceanic, puţul vârtejului captură rămăşiţele elicopterului şi le supse, grăbindu-le coborârea spre crusta domului de magmă. Ca o cutie de chibrituri, rachetele Hellfire se aprinseră una de la alta şi explodară, generând o gaură imensă în vârful domului de magmă.

După ce ieşise la suprafaţă în căutarea aerului şi apoi se scufundase înapoi, Michael Tolland se afla la cinci metri sub apă, scrutând întuneri­cul, în clipa exploziei rachetelor. Fulgerul alb ţâşni în sus, lăsând să se vadă o imagine şocantă — o imagine pe care el n-avea să o uite niciodată.

Rachel Sexton atârna la trei metri sub el, ca o marionetă dezlânată. Sub ea, Triton-ul plonja cu repeziciune, cu domul de plexiglas desprins de restul corpului. Rechinii din zonă se agitau înnebuniţi, sesizând pericolul acelei zone care stătea să erupă.

Uşurarea lui Tolland la vederea fetei se transformă imediat în groază la gândul coşmarului care stătea să se declanşeze. Memorând poziţia ei în vreme ce fulgerul alb se stingea, Tolland dădu din picioare, croindu-şi drum către Rachel.

La sute de metri mai jos, crusta domului de magmă explodă, lăsând vulcanul subacvatic să erupă şi aruncând lavă încinsă la o mie două sute de grade Celsius în apele oceanului. Magma vaporiză instantaneu apa şi trimise un stâlp masiv de aburi către suprafaţa oceanului, pe axa centrala a megafisurii. Animat de aceleaşi mecanisme cinematice ale tornadelor, transferul vertical de energie al coloanei de aburi intră instantaneu în contrabalans cu o spirală anticiclonicâ care încercuia coloana, purtând energia în direcţie opusă.

Mişcându-se în spirală în jurul coloanei de gaz care se ridica, curenţii oceanici porniră să se intensifice şi să se răsucească în jos. Aburul crea un con imens de vid care absorbea milioane de litri de apă marină în jos, către zona de contact cu magma. La atingerea fundului oceanic, apa proaspătă se transforma şi ea în abur şi, având nevoie de o cale de scăpare, se alătu­ra coloanei tot mai groase de gaz care împingea în sus, trăgând tot mai multă apă dedesubt. Pe măsură ce alte cantităţi de apă se grăbeau să um­ple vidul creat în permanenţă, vârtejul se intensifica. Megafisura hidroter­mală se alungi, iar coloana de abur învolburat îşi înteţi forţa cu fiecare se­cundă, îndreptându-se nemilos spre suprafaţă.

Tocmai se năştea o gaură neagră oceanică.

Rachel se simţea ca un făt în pântecele mamei. Întunericul fierbinte şi ud o înconjura din toate părţile. Gândurile i se împotmoliseră în căldura sufocantă. "Respiră." Se luptă cu reflexul. Fulgerul luminos pe care tocmai îl zărise nu putea proveni decât dinspre suprafaţă. Şi totuşi părea atât de departe... "O iluzie. Du-te la suprafaţă." Cu mişcări încete, Rachel începu să înoate în direcţia din care zărise lumina. Acum vedea mai multă lumi­nă... un ciudat licăr roşu la distanţă. "Să fie lumina zilei?" Înotă mai repe­de.

O mână o prinse de gleznă.

Rachel fu cât pe ce să urle sub apă, aproape epuizându-şi ultimele rezerve de oxigen din plămâni.

Mâna o trase înapoi, răsucind-o şi îndicându-i sensul opus de mişca­re. Rachel simţi o strânsoare cunoscută. Michael Tolland era acolo, trăgân­d-o în cealaltă direcţie, împreună cu el.

Mintea lui Rachel îi spunea că el o ducea în jos. Inima îi şoptea că el ştie ce face.

"Dă din picioare", îi şopti mama ei.

Rachel dădu cât de tare putu.

130
Când ieşiră amândoi la suprafaţă, Tolland îşi dădu seama că totul se sfârşise. "A erupt domul de magmă." Imediat ce capătul vârtejului avea să atingă suprafaţa, imensa tornadă subacvatică avea să înceapă să tragă totul în jos. Ca o ciudăţenie, universul de deasupra suprafeţei mării nu mai era la fel de liniştit cum îl lăsase el cu câteva momente în urmă. Zgo­motul devenise asurzitor. Vântul îl izbea cu furie, ca şi cum o furtună s-ar fi iscat din senin câtă vreme el fusese scufundat.

Tolland aproape că delira din cauza lipsei de oxigen. Încercă să o spri­jine pe Rachel în apă, dar fata îi era trasă din braţe. "Curentul!" Tolland încercă să reziste, dar forţa invizibilă trase şi mai puternic, ameninţând să o smulgă de lângă el. Brusc, strânsoarea lui se destrămă, iar corpul lui Rachel îi alunecă din braţe — dar în sus.

Uluit, Tolland urmări cum trupul lui Rachel e scos din apă.

Deasupra plutea un elicopter Osprey al Pazei de Coastă, trăgând-o pe Rachel sus cu un cablu. Cu douăzeci de minute în urmă, Paza de Coastă primise o informare despre o explozie pe mare. Pierzând urma elicopterului Dolphin care ar fi trebuit să se găsească în zonă, autorităţile se temuseră de un accident. Introduseseră ultimele coordonate cunoscute ale elicop­terului în sistemul de navigaţie şi se rugaseră să nu se fi întâmplat o neno­rocire.

Cam la opt sute de metri distanţă de nava Goya, echipa de pe elicopter zărise un câmp de rămăşiţe care ardeau şi pluteau în derivă în curentul marin. Părea o şalupă explodată. În apropiere, un bărbat din apă făcea disperat semne cu mâinile. Îl trăseseră în aeronavă. Omul era gol puşcă — cu excepţia unui picior acoperit complet cu bandă adezivă.

Epuizat, Tolland se uită în sus la pântecele elicopterului. Din motoa­rele aflate în poziţie orizontală ieşeau jeturi de fum. Mai multe braţe o traseră pe Rachel înăuntru. Urmărind cum e adăpostită într-un loc sigur, Tolland zări chipul familiar al unei siluete pe jumătate goale ghemuite în trapa de acces.

"Corky?" Tolland îşi simţi inima bătând cu putere. "Trăieşti!"

Laţul de prindere căzu imediat înapoi în apă, la trei metri depărtare. Tolland vru să înoate după el, dar simţea deja o senzaţie puternică de absorbţie din partea vârtejului. Strânsoarea nemiloasă a mării îl învăluia, refuzând să-i dea drumul.

Curentul îl trăgea dedesubt. Tolland se luptă să rămână la suprafaţă, dar era mult prea vlăguit. "Eşti un supravieţuitor", îi şoptea cineva într-un colţişor al minţii. Dădu din picioare, croindu-şi drum spre suprafaţă. Ajunse din nou în bătaia vântului aspru şi văzu cablul încă la distanţă mare de el. Curentul continua să îl tragă înapoi. Privind în sus printre rafalele de vânt şi zgomot, Tolland o zări pe Rachel. Fata se uita la el, iar ochii ei îi spuneau că îl dorea cu disperare lângă ea.

Tolland avu nevoie de patru lovituri puternice din picioare ca să ajungă la cablu. Cu ultimele picături de energie, îşi strecură braţul şi capul în laţ şi se prăbuşi.

Dintr-odată, oceanul se îndepărtă sub el.

Tolland privi în jos exact în clipa în care vârtejul îşi deschise gura vorace. Tornada atinsese, în sfârşit, suprafaţa.
*
William Pickering stătea pe puntea navei şi urmărea ca lovit de trăsnet spectacolul care se desfăşura de jur împrejurul lui. Lângă tribordul navei se năştea o imensă depresiune ca un bazin circular la suprafaţa apei. Tornada era lată de sute de metri şi se extindea cu repeziciune. Oceanul dădea năvală în ea, de parcă se grăbea în mod ciudat peste buza ei. De jur împrejur, se auzea un vuiet din adâncuri. Pickering privi cu mintea complet goală cum se întinde gaura spre el precum gura imensă a unui zeu antic înfometat râvnindu-şi ofranda.

"Visez", reuşi Pickering să gândească.

Un nor imens de gaz erupse brusc din mijlocul tornadei cu un şuierat exploziv, care zgudui geamurile navei. Pickering zări deasupra capului un gheizer colosal care se căţăra, tunând, spre cerul întunecat.

Într-o clipă, pereţii vârtejului deveniră mai abrupţi. Perimetrul se extindea cu repeziciune, înghiţind oceanul spre el. Carena navei se deplasă cu putere spre cavitatea în expansiune. Pickering îşi pierdu echilibrul şi căzu în genunchi. Ca un muritor ajuns în faţa lui Dumnezeu, privi în jos, spre abisul care se căsca.