Deception Point, 2001 Nota autorului

Pickering nici măcar nu încercase să-i implice pe Herney şi pe Ek­strom, pentru că amândoi erau mult prea idealişti ca să accepte vreo în­şelătorie, indiferent de potenţialul acesteia de a salva agenţia spaţială sau preşedinţia. Singura crimă pe care o înfăptuise administratorul Ekstrom fu­sese forţarea directorului de misiune PODS să mintă în legătură cu apli­caţia software de detectare a anomaliilor, o faptă pe care Ekstrom, fără îndoială, o regretase din clipa în care îşi dăduse seama cât de cercetat va deveni acest meteorit.

Frustrată de insistenţa lui Herney de a duce o bătălie cinstită, Marjo­rie Tench complotase cu Ekstrom pentru minciuna cu PODS, sperând că un mic succes în acea cauză va ajuta la limitarea dezastrului produs de atacurile lui Sexton.

"Dacă Tench ar fi folosit pozele şi datele financiare pe care i le-am dat, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat!"

Tench îşi semnase condamnarea la moarte — chiar dacă un asemenea asasinat era profund regretabil — în clipa în care o sunase pe Rachel şi îi aruncase acuzaţiile de fraudă în faţă. Pickering ştia că Tench ar fi efectuat investigaţii detaliate, până ce ar fi ajuns la motivele clare ale unor aseme­nea acuzaţii, iar directorul nu îşi putea permite o astfel de anchetă. Ca o ironie, Tench îşi slujea preşedintele mai bine moartă decât vie, căci sfârşi­tul ei violent nu putea decât să aducă voturi din simpatie pentru Casa Al­bă şi să arunce bănuiala unui joc murdar asupra senatorului Sexton, umi­lit în mod public de către Tench cu ocazia dezbaterii de la CNN.

Rachel rămase fermă pe poziţie. Din ochi îi ţâşneau flăcări.

— Înţelege, reluă Pickering. Dacă se află adevărul despre meteorit, vei distruge, un preşedinte şi o agenţie spaţială, amândoi nevinovaţi. Totodată, vei aduce un individ periculos în Biroul Oval. Trebuie să aflu unde ai tri­mis faxul.

În vreme ce directorul îi vorbea, pe chipul lui Rachel apăru o expresie ciudată. O imagine îndurerată a groazei cuiva care tocmai realizase că era posibil să fi comis o greşeală gravă.

După ce dăduse roată provei şi revenise pe partea babordului, Delta One stătea acum în hidrolabul din care o văzuse pe Rachel că iese. Un computer din laborator afişa o imagine neliniştitoare — o reprezentare policromică a vârtejului de apă care părea să stăruie deasupra fundului oceanic, undeva chiar sub Goya.

"Un alt motiv să plecăm naibii de aici", îşi zise el, îndreptându-se către ţintă.

Faxul se găsea pe o tejghea aflată la marginea cealaltă a peretelui. Tava era plină cu hârtii, exact aşa cum bănuise Pickering. Delta One înşfăcă stiva de hârtii. Prima era o notă de la Rachel. Doar două rânduri. Delta One o citi.

"Scurt şi concis", îşi zise el.

Frunzărind paginile, Delta One fu uimit, dar şi dezamăgit, de cât de mult din înşelătorie reuşiseră Rachel şi Tolland să descopere. Oricine ar fi văzut acele hârtii n-ar fi avut nici o îndoială asupra semnificaţiei lor. Din fericire, Delta One nici măcar nu avea nevoie să apese tasta "REDIAL" ca să afle unde ajunseseră mesajele. Ultimul număr continua să fie afişat în fereastra LCD a aparatului.

"Un prefix de Washington, D.C."

Copie cu grijă numărul respectiv, înşfăcă teancul de hârtii şi ieşi din laborator.

Tolland îşi simţea palmele cum îi asudau pe armă, în vreme ce o ţinea îndreptată spre pieptul lui William Pickering. Directorul NRO continua să o preseze pe Rachel, ca aceasta să-i dezvăluie unde trimisese faxul, iar Tol­land începea să aibă neliniştitorul sentiment că de fapt, Pickering doar în­cerca să tragă de timp. "Pentru ce?"

— Casa Albă şi NASA n-au nici o vină, repetă Pickering. Vino alături de mine. Nu lăsa ca greşelile mele să distrugă ultima picătură de credibi­litate a agenţiei. Dacă se răspândeşte mesajul tău, NASA va părea cea vi­novată. Noi doi putem ajunge la o înţelegere. America are nevoie de acest meteorit. Spune-mi unde ai trimis faxul înainte de a fi prea târziu.

— Ca să îi mai ucideţi şi pe alţii? replică Rachel. Mi se face greaţă când vă aud!

Tolland era uimit de încăpăţânarea fetei. Îşi ura profund tatăl, şi cu toate astea n-avea de gând să îl pună în pericol sub nici o formă. Din pă­cate, planul ei de a trimite mesajul către tatăl ei în speranţa unui ajutor eşuase. Chiar dacă senatorul ar fi venit la birou, ar fi văzut mesajul şi l-ar fi sunat pe preşedinte dându-i vestea despre fraudă şi cerându-i să o­prească atacul, nimeni de la Casa Albă n-ar fi avut nici cea mai vagă idee la ce s-ar fi referit Sexton şi n-ar fi ştiut poziţia lor pe hartă.

— Îţi mai spun doar o singură dată, insistă Pickering, ţintuind-o pe Rachel cu o privire ameninţătoare. Această situaţie depăşeşte puterea ta de înţelegere. Ai comis o imensă greşeală transmiţând acele informaţii de pe acest vas! Ţi-ai pus ţara în pericol!

Tolland înţelese că Pickering chiar trăgea de timp. Iar motivul unei asemenea atitudini venea calm spre ei de-a lungul tribordului navei. Când zări soldatul care se apropia, purtând în mâini un teanc de hârtii şi un pistol mitralieră, Tolland simţi un fior de panică.

Reacţionă cu o hotărâre care îl şocă şi pe el. Apucând pistolul mitrali­eră, se răsuci pe călcâie, ţinti spre soldat şi apăsă pe trăgaci. Arma scoase un ţăcănit sec.

— Am descoperit numărul de fax, anunţă soldatul, dându-i lui Picker­ing un bileţel. Iar domnul Tolland a rămas fără muniţie!

124
Sedgewick Sexton traversă ca o furtună holul clădirii Philip A. Hart. Habar n-avea cum reuşise Gabrielle să o facă, dar era clar că intrase în biroul lui. În vreme ce vorbeau la telefon, Sexton auzise limpede în fundal ticăitul ceasului Jourdain. Nu-şi putea închipui decât că trăgând cu ure­chea în timp ce avusese loc întâlnirea cu SFF hotărâse să-şi piardă încre­derea în el, astfel încât ea decisese să renunţe la orice prudenţă şi să caute dovezi.

"Cum mama dracului a intrat în biroul meu?"

Era bucuros măcar că schimbase parola computerului.

Când ajunse în dreptul biroului, Sexton tastă codul lui personal de dezactivare a alarmei, apoi îşi căută cheile, descuie uşile grele, le deschise larg şi dădu buzna, cu intenţia clară de a o prinde pe Gabrielle în flagrant delict.

Numai că biroul era pustiu şi întunecat, slab luminat doar de licărul emis de ecranul computerului. Aprinse lumina şi inspectă încăperea. Totul părea la locul lui. Cu excepţia ticăitului triplu al ceasului de perete, totul era tăcut.

"Unde naiba e ea?"

Auzi ceva mişcându-se în baie şi porni în fugă într-acolo. Aprinse lu­mina. Baia era pustie. Se uită după uşă. Nimic.

Nedumerit, Sexton se privi în oglindă, întrebându-se dacă cumva bă­use prea mult în seara asta. "Ştiu sigur că am auzit ceva." Simţindu-se dezorientat şi confuz, se întoarse în birou:

— Gabrielle? o strigă el.

Porni pe coridor către biroul ei. Nu era acolo. Biroul ei zăcea cufundat în beznă.

Din toaleta pentru femei se auzi zgomotul apei trase. Sexton răsuci pe călcâie şi se repezi în direcţia sunetului. Ajunse exact atunci când Gabri­elle ieşea, ştergându-se pe mâini. Fata sări drept în sus când îl văzu:

— Doamne! Ce m-aţi speriat! rosti ea, părând de-a dreptul înspăimân­tată. Ce căutaţi aici?

— Spuneai că iei nişte documente NASA din biroul tău, se repezi el, uitându-se spre mâinile ei goale. Unde sunt?

— Nu le-am găsit. Am căutat pretutindeni. De-asta a durat atât de mult.

El o privi drept în ochi:

— Ai fost în biroul meu?

"Faxul lui mi-a salvat viaţa ", îşi zise Gabrielle.

Cu numai câteva minute înainte stătea la biroul lui Sexton şi încerca să imprime imaginile cecurilor care dovedeau mita încasată de senator. Fi­şierele fuseseră protejate cumva, aşa că îi mai trebuia timp ca să găsească o modalitate de a avea acces la ele. Probabil că ar fi continuat să încerce să le spargă dacă nu ar fi sunat aparatul faxul senatorului, speriind-o şi tre­zind-o la realitate. Gabrielle luase întreruperea drept un semn că ar fi ca­zul să o şteargă de acolo. Fără a se mai opri să vadă ce era cu acel fax, se deconectase de la computerul lui Sexton, făcuse ordine pe birou şi se în­dreptase spre ieşire tot pe unde intrase. Tocmai se căţăra în tavan de pe ca­da de baie când îl auzise intrând.

Acum, cu Sexton stând în faţa ei şi uitându-se ţintă în ochii ei, Gabri­elle îşi dădu seama că el o cerceta ca să vadă dacă nu minte. Sedgewick Sexton mirosea minciunile ca nimeni altcineva. Dacă l-ar fi minţit, el şi-ar fi dat seama într-o fracţiune de secundă.

— Aţi băut, zise Gabrielle, întorcându-i spatele.

"Cum naiba ştie că am fost în biroul lui?"

Sexton îşi puse mâinile pe umerii ei şi o întoarse cu faţa spre el:

— Ai fost în biroul meu?

Gabrielle simţi cum o cuprinde frica. Sexton chiar băuse. O strângea dureros de tare.

— În biroul dumneavoastră? ripostă ea, mimând confuzia printr-un hohot de râs. Cum? De ce?

— Mi-am auzit ceasul Jourdain în fundal, atunci când te-am sunat.

Gabrielle se strâmbă. Ceasul lui? Nici măcar nu-i trecuse prin minte.

— Ştiţi cât de ridicol sună ceea ce spuneţi?

— Îmi petrec toată ziua în biroul ăla. Ştiu prea bine ce sunet scoate ceasul meu.

Gabrielle îşi dădu seama că trebuia să pună capăt imediat situaţiei. "Cea mai bună apărare este atacul." Cel puţin aşa susţinuse mereu Yo­landa Cole. Punându-şi mâinile în şolduri, Gabrielle se arunca asupra lui cu tot ce avea. Făcu un pas spre el şi începu să se răţoiască:

— Vreau să văd dacă am înţeles bine, domnule senator! Este ora pa­tru dimineaţa, aţi băut, aţi auzit un ticăit la telefon şi de-asta aţi venit pâ­nă aici? Arătă indignată cu degetul spre uşa de la biroul lui. Ca să pricep eu mai bine, mă acuzaţi că am neutralizat un sistem federal de alarmă, am luat două seturi de chei, am intrat prin efracţie în biroul dumneavoastră, fiind suficient de tâmpită, încât să răspund la telefonul celular în timp ce comiteam o infracţiune, am reactivat sistemul de alarmă la ieşire şi apoi m-am folosit cu calm de toaleta pentru femei, înainte de a fugi cu mâna goală? Asta vreţi să spuneţi, de fapt?

Sexton o privi cu ochii mari de uimire.

— Există un motiv pentru care oamenii n-ar trebui să bea de unii singuri, continuă Gabrielle. Acum vreţi să discutăm despre NASA sau nu?

Sexton se simţi năucit. Se îndreptă înapoi spre birou. Se duse drept la bar şi luă un Pepsi. Cu siguranţă că nu se simţea beat. Oare chiar se înşe­lase? În partea cealaltă a încăperii, ceasul ticăia batjocoritor. Sexton sorbi paharul cu suc şi îşi turnă încă unul. Îi oferi unul şi lui Gabrielle.

— Bei ceva, Gabrielle? o întrebă el, răsucindu-se pe călcâie.

Gabrielle nu îl urmase înăuntru. Stătea în cadrul uşii, frecându-şi nasul de toc.

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! Vino înăuntru! Spune-mi ce ai descoperit la NASA.

— Cred că mi-ajunge pentru noaptea asta, răspunse ea sec. O să dis­cutăm mâine.

Sexton n-avea chef de joacă. Avea nevoie de informaţii acum şi n-avea de gând să o implore ca să i le dea. Scoase un oftat obosit. "Fă-o să aibă încredere! Totul se rezumă la încredere."

— Am dat-o în bară, zise el spăşit. Îmi pare rău. A fost o zi îngrozitoare. Nu ştiu la ce m-am gândit.

Gabrielle rămase în cadrul uşii.

Sexton se duse la birou şi puse paharul lui Gabrielle pe el. Îi făcu semn fetei să se aşeze pe fotoliul lui de piele — poziţia de putere.

— Stai jos. Ia un pic de suc. Eu o să mă duc să îmi bag capul sub un jet de apă.

Porni spre baie.

Gabrielle continua să rămână nemişcată.

— Cred că am zărit un fax în maşină, îi zise Sexton peste umăr, în vreme ce intra în camera de baie. "Arată-i că ai încredere în ea." Uită-te tu la el în locul meu, bine?

Sexton închise uşa şi umplu chiuveta cu apă rece. Îşi stropi cu apă faţa, dar nu se simţi deloc mai treaz. Aşa ceva nu i se mai întâmplase până acum — să fie atât de sigur şi totuşi să greşească într-un asemenea hal. Sexton avea încredere în propriile instincte care acum îi spuneau că Gabri­elle Ashe fusese în biroul lui.

Dar cum? Era imposibil.

Îşi spuse că e mai bine să o lase baltă şi să se concentreze asupra problemei principale. "NASA." Avea nevoie de Gabrielle în acest moment. Nu îşi permitea să o îndepărteze. Trebuia să afle ce ştia. "Uită de instincte. Ai greşit."

Îşi şterse faţa, îşi dădu capul pe spate şi inspiră adânc. "Calmează-te, îşi spuse el. Nu te agita." Închise ochii şi inspiră din nou profund, simţin­du-se mai bine.

Când ieşi din baie, Sexton constată că Gabrielle se înmuiase şi intrase în birou. "Bine, îşi zise el. Acum putem trece la afaceri." Gabrielle stătea lângă fax şi răsfoia printre paginile primite. Când îi văzu faţa, Sexton nu mai ştiu ce să creadă. Era o mască a dezorientării şi a fricii.

— Ce s-a întâmplat? se interesă el, pornind spre ea.

Gabrielle se clătină pe picioare, ca şi cum ar fi fost gata să leşine.

— Ce e?

— Meteoritul..., îngăimă ea, cu voce plăpândă, în vreme ce cu mâna tremurândă întindea teancul de hârtii spre el. Şi fiica dumneavoastră... e în pericol.

Uluit, Sexton se duse la ea şi îi luă hârtiile din mână. Prima foaie era scrisă de mână. Sexton recunoscu imediat scrisul. Mesajul era ciudat şi şocant prin simplitate.
"Meteoritul e fals. Iată dovada. NASA/ Casa Albă încearcă să mă ucidă. Ajutor! — RS"
Senatorul avea rareori sentimentul că nu pricepe nimic, însă acum, recitind cuvintele scrise de Rachel, îşi dădu seama că habar n-are ce trebuie să înţeleagă.

"Meteoritul e un fals? NASA şi Casa Albă încearcă să o omoare?"

Simţind că se afundă într-o ceaţă din ce în ce mai deasă, Sexton în­cepu să răsfoiască hârtiile. Prima pagină era o imagine computerizată, pe al cărei început stătea scris GPR. Poza părea să prezinte un soi de testare prin gheaţă. Sexton văzu puţul de extracţie despre care se vorbise la tele­vizor. Privirea i se opri asupra a ceea ce părea un vag contur al unui cada­vru care plutea în puţ. Apoi văzu ceva şi mai şocant: conturul clar al unui al doilea puţ, drept sub locul unde fusese meteoritul, ca şi cum bolovanul fusese inserat pe dedesubtul gheţii.

"Ce naiba se întâmplă aici?"

Când trecu la următoarea pagină, Sexton dădu peste poza unui gen de specie de animal oceanic pe care scria Bathynomous giganteus. Privi acea poză cu gura căscata. "Ăsta e animalul din fosilele meteoritului!"

Trecând şi mai repede la următoarea pagină, zări un grafic legat de conţinutul în hidrogen ionizat al crustei meteoritului. Pe pagină se vedea o scrijelitură de mână: "Arsură prin noroi de hidrogen? Noul motor ECE de la NASA?"

Sexton nu-şi putea crede ochilor. Simţea cum camera începe să în­vârtească. Trecu şi la ultima pagină — fotografia unei roci ce conţinea bule metalice care arătau exact la fel ca acelea din meteorit. Şi mai şocant, descrierea care însoţea imaginea spunea că roca era produsul vulcanilor oceanici. "O rocă din ocean? se miră Sexton. Dar NASA spunea că aceste condrule se formează doar în spaţiu!"

Senatorul lăsă foile jos, pe birou, şi se prăbuşi în scaun. Îi trebuiră doar cincisprezece secunde ca să pună cap la cap tot ce văzuse. Semnifi­caţia imaginilor de pe hârtii devenise limpede ca lumina zilei. Oricine avea ceva creier îşi dădea seama ce dovedea acel mesaj:

"Meteoritul NASA este un fals!"

În întreaga lui carieră, nu mai avusese o asemenea zi în care lucrurile să treacă brusc de la o extremă la alta. Ca o călătorie de douăzeci şi patru de ore pe culmile sinuoase ale speranţei şi ale disperării. Uluirea legată de modul în care fusese pusă în practică o asemenea înşelătorie deveni com­plet irelevantă pentru senator, când el îşi dădu seama ce implicaţii aveau toate astea din punct de vedere politic.

"După ce o să ies în public cu informaţiile astea, preşedinţia e a mea!"

Cu moralul la cotă maximă, senatorul Sedgewick Sexton uitase pe moment de cererea fiicei sale.

— Rachel e în pericol, zise Gabrielle. Biletul ei spune că NASA şi Casa Albă încearcă să...

Faxul senatorului începu brusc să sune din nou. Gabrielle se răsuci pe călcâie şi se holbă la maşinărie. Sexton se trezi şi el făcând acelaşi lu­cru. Nu-şi putea imagina ce i-ar mai fi putut trimite Rachel. Alte dovezi? Ce altceva mai putea exista? "Ceea ce am e mai mult decât suficient!"

După ce robotul aparatului răspunse la apel, nu se văzu nici o pagină apărând. Detectând că nu era vorba de o transmisie de date, aparatul co­mută pe răspuns vocal.

— Hello, se auzi vocea înregistrată a senatorului. Aici este biroul se­natorului Sedgewick Sexton. Dacă încercaţi să transmiteţi un fax, o puteţi face oricând. Dacă nu, lăsaţi un mesaj după semnal.

Înainte ca Sexton să apuce receptorul, aparatul emise un semnal sonor.

— Senatorul Sexton? Vocea apelantului avea o anumită duritate în ea. Aici este William Pickering, directorul NRO. Probabil că nu sunteţi la birou la ora asta, dar trebuie să vorbesc cu dumneavoastră urgent.

Vocea se opri, ca şi cum ar fi aşteptat ca să ridice cineva receptorul.

Gabrielle se întinse spre aparat.

Sexton o prinse de mână şi i-o îndepărtă cu violenţă.

Gabrielle îl privi uluită.

— Dar este directorul...

— Domnule senator, continuă Pickering, părând aproape uşurat că nimeni nu ridicase receptorul. Mă tem că v-am sunat să vă dau nişte veşti foarte neplăcute. Tocmai am prins de veste că fiica dumneavoastră, Ra­chel, se află într-un extrem de mare pericol. Acum, când vorbim, încerc să adun o echipă de intervenţie. Nu vă pot oferi detalii despre această situaţie la telefon, dar tocmai am fost informat că e posibil ca ea să vă fi transmis prin fax nişte informaţii referitoare la meteoritul NASA. Eu nu le-am văzut şi nu ştiu despre ce e vorba, dar oamenii care vă ameninţă fiica m-au aver­tizat că va muri dacă acele informaţii devin publice. Îmi cer scuze că sunt atât de direct, domnule! O fac de dragul clarificării situaţiei. Viaţa fiicei dumneavoastră este ameninţată. Dacă v-a trimis cu adevărat ceva prin fax, nu împărtăşiţi acele informaţii nimănui. Nu încă. Viaţa fiicei dumneavoas­tră depinde de asta. Rămâneţi acolo unde vă aflaţi. Voi ajunge acolo în scurt timp.

Pickering făcu o pauză:

— Cu puţin noroc, domnule senator, toată această situaţie se va re­zolva până ce vă treziţi dumneavoastră din somn. Dacă, din cine ştie ce motiv, ascultaţi acest mesaj înainte ca eu să ajung la biroul dumneavoas­tră, rămâneţi acolo şi nu sunaţi pe nimeni. Fac tot ce îmi stă în puteri ca să vă înapoiez fata teafără şi nevătămată!

Pickering închise.

Gabrielle tremura.

— Rachel e ostatică?

Sexton îşi dădu seama că, în ciuda dezamăgirii pe care o încerca faţă de el, Gabrielle nutrea o ciudată empatie când o tânără se afla în pericol. Şi mai ciudat, el însuşi se lupta cu acelaşi gen de emoţii. Cea mai mare parte a lui se simţea totuşi de parcă ar fi fost un copil căruia îi fusese oferit cel mai frumos şi mai dorit cadou de Crăciun. Ca atare, refuza cu obstina­ţie gândul de a lăsa pe altcineva să-i ia jucăria din mâini.

"Şi Pickering vrea ca eu să-mi ţin gura?"

Rămase nemişcat câteva clipe, încercând să descifreze complet înţele­sul celor petrecute. Simţi deja acea parte calculată şi rece a minţii cum în­cepea să îi funcţioneze la turaţie maximă, ca un computer politic, imagi­nându-şi toate scenariile şi evaluând rezultatele. Sexton privi teancul de hârtii din mână şi începu să priceapă puterea acelor imagini. Meteoritul NASA îi spulberase visul de a deveni preşedinte. Însă totul nu fusese decât o minciună. O mânăreală. Acum, cei care făcuseră aşa ceva aveau să plă­tească. Meteoritul pe care oponenţii lui îl creaseră ca să-l distrugă avea să-l facă acum mai puternic decât şi-ar fi putut imagina el vreodată. Fiica lui avusese grijă de asta.

"Există un singur rezultat posibil, îşi zise el. Iar un adevărat lider nu poate urma decât o singură cale."

Fascinat de imaginea propriei renaşteri din cenuşă, Sexton traversă ca prin ceaţă încăperea. Ajunse la copiator şi îl porni, pregătindu-se să multiplice paginile trimise de Rachel.

— Ce faceţi? se repezi, uluită, Gabrielle.

— N-o s-o ucidă pe Rachel, declară el.

Chiar dacă mergea rău ceva, Sexton ştia că moartea fiicei sale nu pu­tea decât să-l facă mai puternic. Oricum ar fi câştigat. Un risc care merita.

— Pentru ce sunt acele copii? ceru Gabrielle să afle. William Pickering a cerut ca nimeni să nu afle!

Sexton se întoarse de la copiator şi se uită la Gabrielle, uimit să con­state cât de respingătoare devenise pentru el în doar câteva minute. În a­cele momente, senatorul Sexton se transformase într-o cetate inexpugnabi­lă. De neatins. Ţinea acum în mâini tot ce avea nevoie pentru a-şi îndeplini visul. Acum nimic nu îl mai putea opri. Nici acuzaţiile de mită. Nici zvonu­rile legate de sex. Nimic.

— Du-te acasă, Gabrielle! Nu mai am la ce să te folosesc!

125
"S-a terminat", îşi spuse Rachel.

Ea şi Tolland stăteau unul lângă altul pe punte, privind drept în ţeava mitralierei lui Delta One. Din păcate, Pickering aflase unde trimisese ea faxul. La biroul senatorului Sedgewick Sexton.

Rachel se îndoia că tatăl ei va asculta vreodată mesajul vocal lăsat de Pickering. Acesta avea probabil să ajungă în biroul senatorului cu mult înaintea zorilor. Dacă ar intra în birou, ar lua foile de hârtie din aparatul fax şi ar şterge mesajul vocal înainte de sosirea lui Sexton, atunci Picker­ing n-ar mai avea nici un motiv să îi facă rău. William Pickering era proba­bil unul dintre puţinii oameni din Washington care puteau intra în biroul unui senator american în cea mai deplină discreţie. Rachel fusese întot­deauna uimită câte se puteau realiza "în interesul securităţii naţionale".

"Bineînţeles că, dacă această variantă cade, Pickering ar putea zbura până acolo şi ar trimite, pur şi simplu, o rachetă Hellfire prin fereastră, ca să arunce în aer faxul", gândi Rachel. Ceva îi spunea însă fetei că o aseme­nea măsură extremă nu avea să fie necesară.

Şezând lipită de Tolland, Rachel tresări surprinsă când mâna lui se strecură într-a ei. Atingerea lui avea o anumită forţă, dar şi gingăşie, iar degetele li se împleteau atât de firesc, încât Rachel avu sentimentul că ges­tul ăsta îl făcuse de-o viaţă. Acum, nu îşi dorea decât să se cuibărească în braţele lui, la adăpost de vuietul apelor agitate de sub ei.

"Nu se va întâmpla niciodată, îşi spuse ea cu mâhnire. Nu a fost să fie."

Michael Tolland se simţea ca un om care şi-a întâlnit visul tocmai pe drumul spre spânzurătoare.

"Viaţa îşi bate joc de mine."

Ani de zile după moartea Celiei, Tolland se chinuise nopţi întregi în care îşi dorise să moară, ore încărcate de durere şi de singurătate în care singura evadare posibilă părea a fi doar moartea. Cu toate astea, alesese viaţa, spunându-şi că avea să răzbească chiar şi de unul singur. Astăzi, pentru prima dată, Tolland începuse să înţeleagă ceea ce îi tot spuseseră prietenii lui.

"Mike, nu trebuie să treci singur prin toate astea. O să-ţi găseşti o altă iubire."

Mâna lui Rachel în mâna lui făcea ca această ironie să fie extrem de greu de înghiţit. Soarta îşi alegea cu cruzime momentele. Tolland avea sen­timentul că "zidurile" pe care şi le construise în jurul inimii începeau să cedeze. Preţ de o clipă, pe punţile vechi ale navei, Tolland avu senzaţia că o vede pe Celia deasupra lui, aşa cum i se mai întâmplase adesea. Vocei ei răsărea din apa învolburată... rostind ultimele vorbe pe care i le spusese înainte să moară.

— Eşti un supravieţuitor, îi şoptea vocea ei. Promite-mi că să-ţi gă­seşti o altă iubire!

— Nu îmi voi dori niciodată alta, îi spusese Tolland.

Celia îi zâmbise plină de înţelepciune:

— Va trebui să înveţi.

Acum, pe puntea navei, Tolland îşi dădu seama că tocmai era pe cale să înveţe. Sufletul îi era brusc invadat de o emoţie profundă. Îşi dădu sea­ma că era vorba despre fericire.

Iar odată cu aceasta se năştea o dorinţă copleşitoare de a trăi.