Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 51 (cincizeci şi unu) Ianuarie 2016

Buletinul Clubului Român din Chattanooga

Numărul 51 (cincizeci şi unu) Ianuarie 2016

www.romclub.wordpress.com



La Mulţi Ani

2016



Trivia: Numele lunii Ianuarie

Numele lunii Ianuarie (Januarius) vine de la zeitatea romană Janus Bifrons.

Cu cele două feţe ale sale, Janus priveşte trecutul (vechiul) şi viitorul (noul). La fel, luna de început a anului se uită la sfârşitul anului încheiat şi totodată la începutul celui în care abia se intră. Janus este zeul începuturilor, al transformărilor, al conflictelor şi al războaielor. El este adesea reprezentat pe uşi, porţi şi intrări monumentale. Templul lui avea uşile închise în timp de pace şi deschise când începea un război.

La origine, Janus a fost un rege care a domnit în Latium şi a salvat Roma de invazia sabinilor. El a fost respectat şi pentru că a sădit în conştiinţa romanilor valorile morale.

Regele Numa Pompiliu a schimbat calendarul roman de zece luni (Decembrie – luna a 10-a) adăugând la începutul anului două luni: Ianuarie ( de la numele zeului Janus) şi Februarie (luna purificării; de la februum – purificare, care se serba la 15 februarie, când apărea luna plină). MSM

Articolul lunii: Studiu de caz real : cum poate cuceri Piața Universității întreaga țară ( fragmente)– de Dan Turturică

9 noiembrie 2015

Posted

”Jersey City, un orăşel de aproape 300 000 de locuitori, despărţit de New York doar de râul Hudson, s-a schimbat radical în ultimii ani. Totul s-a petrecut datorită şi o dată cu mutarea a numeroşi profesionişti care lucrau în zona de vest a Manhattan-ului şi care au ales Jersey City pentru chiriile rezonabile. Banii şi gusturile lor au atras rapid investiţii în proiecte rezidenţiale moderne, în restaurante şi baruri hip, în magazine de lux.

Problemele au apărut la joncţiunea dintre spaţiul privat şi cel public. Tot ce putea fi rezolvat cu investiţiile antreprenorilor a fost rezolvat. Oriunde a existat oportunitatea de a face profit de pe urma nevoilor şi dorinţelor noului val de ”imigranţi” veniţi de peste râu lucrurile au mers perfect. Oraşul nu se schimba aproape deloc, însă, în zonele unde responsabilitatea modernizării revenea administraţiei – drumuri, parcuri, spaţii publice, servicii utilitare, ordine publică.

Foarte rapid, Jersey City a devenit un oraş al contrastelor tipice ţărilor în curs de dezvoltare. În geamurile clădirilor de sticlă şi în vitrinele buticurilor se reflecta din ce în ce mai puternic imaginea unei comunităţi polarizate, cu o rată alarmantă a criminalităţii, gospodărită prost de o elită incompetentă şi coruptă.

Motivele pentru care toate serviciile publice mergeau prost? Le intuiţi deja, sunt universale. Oraşul era condus de un amestec toxic de politicieni şi mafioţi, care promova mai degrabă funcţionari obsedaţi să ia mită de la afaceriştii care primeau contracte publice.

Noii locuitori sosiţi în Jersey City, veniţi cu alte standarde, cu alte aspiraţii, au înţeles cel mai repede că nimic nu se va schimba dacă nu trec la acţiune. Aşa au apărut asociaţii ale locatarilor din zonele cele mai dinamice ale oraşului care au început să se lupte din ce în ce mai intens cu administraţia oraşului pentru probleme dintre cele mai diverse: parcări, parcuri, piste pentru biciclişti, drumuri, reducerea infracţiunilor, soarta persoanelor fără adăpost.

Pentru fiecare schimbare pe care au dorit-o s-au bătut din răsputeri. Petiţii, emailuri, pichete, demonstraţii. Uneori câteva luni, alteori ani. Dar în final, când au perseverat, au reuşit măcar şi parţial să-şi impună punctul de vedere. Lor li se datorează primele piste pentru biciclişti, transformarea câtorva parcuri din maidane în oaze de verdeaţă şi chiar schimbarea atitudinii poliţiştilor.

Într-un singur punct s-au împotmolit: şcolile publice. Toate insistenţele şi presiunile puse pe administraţie nu au dat aproape nici un rezultat. Jersey City a continuat să aibă un sistem educaţional mediocru, excesiv de birocratic, subfinanţat, cu profesori nemotivaţi şi slab pregătiţi, cu o curiculă depăşită, care nu ţinea pasul cu materia predată în instituţiile de marcă.

Eforturile părinţilor de a determina o schimbare în acest domeniu s-au lovit de alianţa ignoranţei, neputinţei şi rezistenţei la schimbare pe care au făcut-o responsabilii locali cu sindicatele din educaţie. Tensiunile au crescut constant până ce nu au mai putut fi ignorate. În clipa în care numărul părinţilor cu o pregătire profesională de top, cu salarii mari, care lucrau în medii extrem de competitive a atins o masă critică, rezolvarea problemei educaţiei a devenit principala temă pe agenda civică.

De la un punct încolo, însă, tinerele familii din Jersey City care au repurtat victorii în lupta cu administraţia locală pentru ca oraşul să evolueze au simţit că tot efortul lor a fost degeaba dacă vor fi obligaţi să o ia de la capăt în altă parte din cauza şcolilor proaste. Şi în loc să abandoneze şi să se mute, cum făcuseră numeroase alte familii înaintea lor au decis că mai bine luptă.

Succesul lor în acest război de lungă durată a fost minor până în momentul în care au reuşit să creeze o breşă. Adică, până au reuşit să impună alegerea în consiliul local a unui om care să le promoveze interesele. Breşa s-a numit Steve Fulop.

Pe 11 septembrie 2001, Fulop avea 24 de ani şi lucra pe Wall Street, pentru Goldman Sachs. La scurt timp după ce a fost martor la atacul terorist a demisionat şi s-a înrolat în armată, la ”Puşcaşii marini”. În 2003, s-a aflat în primul val de militari care a intrat în Bagdad. Un an mai târziu, s-a reîntors în ţară şi şi-a reluat activitatea la Goldman Sachs.

Începând cu 2004, Fulop a devenit unul dintre cei mai implicaţi activişti pentru ca zona din Jersey City unde locuia, Paulus Hook, să fie mai bine administrată. Era preşedintele Coaliţiei Asociaţiilor de Locatari din centrul oraşului când i s-a propus să intre în politică. Şi nu oricum, ci candidând pentru un loc în Congres împotriva unuia dintre cei mai puternici politicieni din regiune, senatorul Bob Menendez.

Fulop a pierdut la scor prima sa confruntare electorală, obţinând doar 10% dintre voturi, însă nu s-a dat bătut. Un an mai târziu, în 2005, a candidat în alegerile locale pentru un loc de consilier. Şi atunci a plecat cu şansa a doua deoarece adversarul său era consilierul cel mai apropiat de Jerremiah Healy, primarul în exerciţiu care candida pentru un nou mandat.

Dintre cei nouă consilieri aleşi în 2005, opt au fost din echipa lui Healy. Al nouălea a fost Fulop. Victoria sa a fost considerată marea surpriză, nu doar pentru că a învins un consilier cu experienţă şi sprijin politic masiv, inclusiv din partea senatorului Menendez, dar mai ales pentru că nu a beneficiat de nici un fel de ajutor din partea vreunui partid sau politician influent.

Victoria lui Fulop din 2005 afost victoria unui independent autentic, care şi-a strâns voturile mergând din uşă, după cum nota New York Times la vremea respectivă. Cu un buget de campanie sub jumătate faţă de cel al adversarului său, Fulop a folosit ca voluntari inclusiv persoane fără adăpost. Spre mirarea tuturor, a fost votat atât de albii bogaţi din cartierele de pe malul rîului dar şi de alegătorii de culoare din zonele rău famate. Primii au văzut în el şansa de a-şi promova proiectele urbanistice pe care şi le doreau realizate, ceilalţi au dat un vot negativ primarului şi consilierilor care îi ignoraseră în trecut.

Adevărata sa bătălie a început, însă, după ce a devenit consilier. Şi a fost una profund inegală. Nouă – restul consilierilor plus primarul, contra unu. Primul obiectiv a fost să le demonstreze celor ce îl votaseră că a meritat încrederea lor. De aceea, a început să atace fundamentul incompetenţei şi ineficienţei: corupţia, privelegiile şi legăturile de clan ale celor ce conduceau tot ce mişca în oraş.

Vreme de patru ani a pus consecvent pe masa consiliului local propuneri care au stârnit furia colegilor săi, a şefilor de servicii coordonate de primărie şi chiar a sindicatelor:

Nici o persoană să nu mai poată avea două slujbe plătite din bani publici.

Firmele care au contracte publice să nu poată dona bani pentru campania electorală a un anumit candidat.

Închiderea regiilor autonome care servesc aproape exclusiv pentru recompensarea clientelei politice a primarului şi a consilierilor şi preluarea responsabilităţilor de către primărie.

Angajaţii cu maşini de servici să nu le mai poată lua acasă după încheierea programului.

Şefilor serviciilor de uitlităţi să nu li se mai plătească asigurări de sănătate extinse.

Angajaţii primăriei să nu mai beneficieze de pensii pe viaţă dacă nu au o vechime de minim 25 de ani.

Şedinţele consiliului local să fie transmise în direct prin internet.

Deşi au generat dezbateri aprinse iar opinia publică şi ziarele se declarau net în favoarea lor, toate propunerile lui Fulop au fost respinse, una după alta, de consiliul local. Perseverent, Fulop a ignorat voturile negative ale celorlalţi consilieri şi a continuat să le repună pe ordinea de zi încă şi încă o dată.

Exasperaţi că agenda publică se concentrează exclusiv pe valul de propuneri reformiste ale lui Fulop, colegii săi au votat o decizie prin care o dată respinsă, o propunere nu poate fi repusă pe ordinea de zi a Consiliului decât după un anumit timp. Fulop a ripostat anunţând că vrea ca locuitorii oraşului să spună dacă îi interesează sau nu o schimbare şi că va strânge semnături pentru a organiza un referendum pe două dintre cele mai importante propuneri ale sale.

În ziua în care s-a prezentat cu listele cu cele 1500 de semnături necesare pentru declanşarea referendumului, secretarul primăriei l-a anunţat că numărul minimm de semnături este, de fapt, de 12000. Adică de şase ori mai multe decât cele de care e nevoie pentru ca o persoană să poată candida pentru funcţia de primar.

Anularea referendumului a venit, însă, prea târziu pentru adversarii lui Fulop. Prin încăpăţânarea cu care a dezgropat toate temele importante de discuţie din jurul corupţiei şi ale privilegiilor, acesta reuşise deja să catalizeze toate energiile mişcărilor civice, care au devenit un aliat redutabil în lupta cu establishment-ul. Ca urmare, pentru că presiunea publică nu putea fi domolită, primarul şi consilierii au adoptat, în final, unele din măsurile propuse de consilierul rebel.

Rezultatul: în doar patru ani, când nici nu împlinise 32 de ani, Fulop a devenit o voce redutabilă în Jersey City şi şi-a reînoit mandatul de consilier la alegerile din 2009, cu un procent consistent – 63%. Contracandidatul său, un alt apropiat al primarului Healy, a ajuns la închisoare, două luni mai târziu, pentru corupţie.

În al doilea mandat, popularitatea în creştere l-a ajutat pe tânărul consilier ca aproape toţi candidaţii pe care i-a susţinut pentru a prelua controlul asupra instituţiilor implicate în coordonarea sistemului de învăţământ şi a promova reformele mult aşteptate să iasă învingători în alegeri.

Prezenţa la vot a bătut toate recordurile. Dar nu pentru că părinţii aveau încredere în oarbă în Fulop, ci pentru că acesta şi-a ales candidaţii împreună cu ei. Un comitet format din zece părinţi a alcătuit un chestionar extensiv pentru fiecare potenţial candidat iar cei ce au obţinut cel mai bun punctaj au fost chemaţi la interviu. Câştigătorii au primit automat girul consilierului şi sprijinul său activ în campania care a urmat.

”Şi-a clădit o armată de voluntari care tânjesc după o administraţie integră şi şcoli mai bune, iar susţinătorii săi controlează acum atât consiliul local cât şi comitetul care răspunde de educaţie”, scria un ziar local anul trecut, cu puţin timp înainte ca Fulop să îşi anunţe intrarea în următoarea etapă: candidatura pentru postul de primar în Jersey City.

În ciuda ascensiunii fulminante, foarte mulţi nu au crezut că este suficient de puternic pentru a-l detrona pe primarul Healy, principalul său adversar. Şi nu pentru că nu ar fi avut argumente. Atât lipsa sa de implicare în reformarea şcolilor cât mai ales acuzaţiile de corupţie ce planau asupra sa încă din timpul investigaţiei ”Bid Rig” reprezentau păcate capitale în ochii segmentului educat şi progresist al electoratului. Healy avea încă mulţi susţinători printre cei ce nu erau interesaţi de piste de bicicletă sau şcoli ”charter”.

Cel mai consistent sprijin pe care se baza adversarul lui Fulop, însă, venea din două direcţii: de la antreprenorii care făceau afaceri cu primăria şi de la politicienii care aveau să-i întoarcă favoruri. Unul dintre acestea a fost la un pas de a se dovedi decisiv.

Spre surprinderea tuturor celor ce vedeau în primarul Healy întruchiparea decăderii morale şi a lipsei de viziune, pe 20 martie 2013, preşedintele Barack Obama a anunţat că îi susţine candidatura. Gestul nu putea fi explicat printr-o obligaţie de loialitate faţă de partid deoarece Healy, membru al Partidului Democrat, nu candida împotriva unui republican. Fulop era tot democrat.

Gestul preşedintelui a fost cu atât mai surprinzător cu cât era a doua susţinere pe care o acorda unei candidaturi la primărie de când a devenit preşedinte. ”Ca să continuăm să împingem America înainte, avem nevoie de mai mulţi lideri precum prietenul meu, Jerry Healy” scria în comunicatul de la Casa Albă. Nu mai e nevoie să spunem că girul preşedintelui SUA a devenit principala temă de campanie a primarului din Jersey City, alături de un altul foarte valoros. Cel primit de la Michael Bloomberg, primarul New York-ului.

Spre surprinderea multora din centrele politice ale Americii, Fulop a ieşit învingător. Încă din primul tur. L-a învins pe Healy cu 52% la 38%. Inutil să mai spunem că în zilele ce au urmat aproape toţi consilierii care au fost aleşi cu sprijinul fostului primar şi-au declarat susţinerea pentru iniţiativele pro-integritare şi pro-reformarea şcolilor ale învingătorului.

Într-un interviu acordat pe 4 iulie, Duane Butcher, însărcinatul cu afaceri al ambsadei SUA, a declarat că românii sunt prea critici cu ei înşişi. Nu acolo e problema. Slăbiciunea noastră vine din convingerea oarbă că dimensiunea problemelor cu care ne confruntăm este unică, nemaiîntâlnită. Că nicăieri în lume nu există politicieni mai ticăloşi decât aici, corupţie, rapacitate, ticăloşie, dezinteres pentru binele comun ca la noi.

Că totul ni se trage de la extraordinarul context geografic, istoric, religios, cultural care a şlefuit acest popor până la profilul lamentabil de azi. Răscrucea de imperii, turcii, ruşii, comuniştii, capul plecat sabia nu-l taie şi tot aşa. De aici, fatalitatea. Credinţa că nu avem nici o şansă să învingem vreodată demonul care ne mănâncă măruntaiele deoarece a fost perfecţionat în mii de ani şi forjat de forţele implacabile ale istoriei.

Atât de mult ne-am îndrăgostit de miturile fondatoare ale neputinţei noastre încât cei mai mulţi am încetat şi să mai încercăm să vedem cât adevăr există în ele. Nu o facem tocmai din teama că vom descoperi că ne protejăm de mustrările de conştiinţă cu o mare minciună.

Realitatea: şi alţi oameni trec prin aceleaşi încercări ca şi noi. Singura diferenţă care contează este că unii nu abandonează niciodată lupta şi reuşesc să găsească dozajul optim de idealism, inteligenţă şi pragmatism cu care îi pot pune la respect pe cei ce îi abuzează. Şi un detaliu de culoare: Steve Fulop este fiul unor emigranţi din România.”

De când am publicat acest editorial, în iulie 2013, sub titlul ”West Side Story”, Fulop nu a încetat să se bată pentru principiile care l-au ajutat să câștige alegerilor și să învingă sistemul corupt din orașul său. A făcut chiar mai mult.

Există revoluții care pot începe cu o baie de sânge, sau cu sute de mii de oameni ieșind disperați în stradă, sau cu o mână de idealiști lucizi, calmi, tenace, disciplinați, creativi, care atacă o problemă și ajung să schimbe din temelii întreg locul în care trăiesc. (trimis de prietena clubului nostru Wilhelmina Lipan Ion din Amsterdam)

Din istoria României: De ce roşu, galben şi albastru? O scurtă istorie a tricolorului (partea I, fragmente) – de Ilie Săftoiu

1 decembrie 2015, Ziarul Adevărul

print article

Printează articolul

Bottom of Form




Roşu, galben şi albastru flutură în orice zi pe cer, însă parcă pe 1 Decembrie aceste culori sunt şi la mai mare cinste pentru români. Totuşi, de ce tocmai roşu, galben şi albastru? O întrebare la care încearcă să răspundă mai jos colegul George Basarabă. Apropo de credibilitatea ipotezelor privind un stindard tricolor la daci, cât şi despre conexiunile maghiarilor cu tricolorul interbelic puteţi citi mai jos, în prima parte a articolului.

1. Legenda celor trei culori

Mulţi se întreabă, poate, de ce roşu, galben şi albastru? E o întrebare bună, mai ales că la şcoală nu te învaţă nimeni originea culorilor, ci doar semnificaţia lor. Şi pe internet am văzut tot felul de teorii, printre care şi cea cu dacii. Da, aparent există oameni care-s convinşi că dacii îşi colorau draco-ul în roşu, galben şi albastru.

Mai erau unii care ziceau că nuanţele astea le foloseau şi cnezii Cândea (mai târziu maghiarizaţi sub numele Kendeffy) pe simbolurile lor. Adevărul e că am văzut personal două biserici ctitorite de ei şi am văzut şi simbolurile în cauză. Alea nu-s altceva decât cruci de consacrare. Asta nu înseamnă că au vreo legătură că ceea ce mai târziu va deveni tricolorul românesc. Până la urmă şi steagul Budapestei are aceleaşi culori!

O altă legendă, apărută cel mai probabil după 1860, povesteşte despre contopirea steagului Principatului Moldovei (roşu-albastru) cu cel al Principatului Valahiei (albastru-galben), contopire din care se naşte dragul nostru tricolor. Aceasta rămâne o legendă (deşi cu baze cvasi-reale) chiar dacă a prins la publicul vremii. Chiar şi unii mari intelectuali s-au lăsat vrăjiţi de frumuseţea poveştii, exemplu fiind pictorul Constantin Lecca. Pictura de mai jos este un anacronism, deoarece în centrul picturii apar două figuri medievale: Bogdan cel Orb al Moldovei şi Radu cel Mare al Valahiei, voievozi din secolul XV. Ori steagurile mai sus menţionate apar mult mai târziu, către secolul XIX.

„Înfrăţirea moldovenilor şi muntenilor” – Constantin Lecca

Totuşi, culorile roşu, galben şi albastru au fost folosite în vechime de români ca simbol al lor, dar şi de străini pentru a-i desemna pe români. Aceleaşi culori apar şi pe diplomele emise de Mihai Viteazul sau pe lambrechinii diferitelor blazoane medievale din cele trei principate române. Aceleaşi culori le regăsim şi pe stemele celor trei principate: Transilvania, Moldova şi Valahia.

 Stema Principatului Transilvaniei (stânga) şi Stema Principatului Moldovei

 

Stema Principatului Valahiei

2. Semnificaţia celor trei culori

Bun, frumoase culori... dar ce semnifică? Trebuie să înseamne ceva, doar nu-s alese doar aşa, că arată bine... Păi, dacă vom consulta heraldica, observăm că fiecare culoare înseamnă ceva. Spre exemplu:

• 
  Albastrul – dreptate, loialitate, înţelepciune, încredere, inteligenţă, credinţă, adevăr. La Răscoala lui Tudor Vladimirescu, în 1821, albastrul ne va duce cu gândul la Libertate („albastrul cerului”).
  
• 
  Galbenul – bucurie, energie, speranţă. În 1821, galbenul este un simbol al Dreptăţii („galbenul ogoarelor”).
  
• 
  Roşul – energie, război, pericol, putere, determinare, pasiune, dorinţă, iubire. Răscoala din 1821 atribuie culorii semnificaţia Frăţiei („roşul sângelui”).
  

Aici trebuie să fac o mică paranteză. Ţineţi minte ce simbolizează culorile în Răscoala lui Tudor Vladimirescu din 1821: „Libertate, Dreptate, Frăţie”. De asemenea, amintiţi-vă deviza Revoluţiei Franceze din 1789: „Liberté, Égalité, Fraternité”. O să aibă sens imediat.
3. Naşterea tricolorului românesc

Ca drapel oficial, tricolorul apare întâia oară în Principatul Valahiei, în anul 1834, în timpul domniei lui Alexandru Ghica: „Steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc”.

Răscoala Valahă din 1821 - Drapel militar al lui Tudor Vladimirescu

 

Drapel militar al Principatului Valahiei din timpul domniei Principelui Alexandru Ghica (1834)

Interesantă în evoluţia drapelului naţional de astăzi este Revoluţia din 1848 care cuprinde toată Europa. În toate cele trei principate românii folosesc drapele revoluţionare tricolore, inspirate fără doar şi poate de ideea Răscoalei lui Tudor Vladimirescu, care a fost la rându-i inspirată de Revoluţia Franceză. Astfel, observăm aceeaşi deviză: „Libertate, Dreptate, Frăţie” şi aceeaşi inspiraţie franceză atât în 1821 cât şi în 1848.
Geopolitică: Barbarii Europei, dincoace de poartă – de Nouriel Roubini

România Liberă 03 decembrie 2015

Am început un turneu european de două săptămâni într-un moment în care poți deveni fie foarte pesimist, fie optimist-constructiv cu privire la perspectivele Europei.

Mai întâi, știrile rele: Parisul e posomorât, dacă nu de-a dreptul deprimat, după atacurile teroriste înfricoșătoare de luna trecută. Creșterea economică a Franței rămâne anemică, șomerii și mulți musulmani sunt nemulțumiți, iar Frontul Național de extremă dreapta al lui Marine Le Pen are șanse să obțină un scor bun în alegerile regionale ce urmează. În Bruxelles, care a fost semipărăsit și blocat din cauza riscului unor atacuri teroriste, instituțiile Uniunii Europene nu au conceput încă o strategie unificată pentru a administra influxul de migranți și refugiați, cu atât mai puțin a rezolva instabilitatea și violența din vecinătatea imediată a UE.

Dincolo de eurozonă, în Londra, există o îngrijorare cu privire la efectele financiare negative care se propagă dinspre uniunea monetară. Iar criza migranților și recentele atacuri teroriste înseamnă că un referendum cu privire la rămânerea în UE – cu probabilitate de a avea loc anul viitor – ar putea face ca Marea Britanie să se retragă. Acest fapt ar fi urmat, probabil, de ruperea Regatului Unit însuși, deoarece „Brexit” i-ar încuraja pe scoțieni să declare independența.

În Berlin, între timp, guvernarea cancelarului german Angela Merkel se află sub o presiune tot mai mare. Decizia ei de a menține Grecia în eurozonă, opțiunea sa curajoasă, dar nepopulară de a accepta un milion de refugiați, scandalul Volkswagen și creșterea economică pe sfârșite (determinată de încetinirea Chinei și a piețelor emergente) au expus-o criticilor venite chiar și din partea propriului partid.

Frankfurt este un oraș divizat: Bundesbank se opune unei relaxări cantitative și politicii dobânzilor negative, în timp ce Banca Centrală Europeană este pregătită pentru mai mult. Dar deponenții germani cumpătați -  gospodării, bănci și companii de asigurări – sunt furioși cu privire la politicile BCE prin care ei sunt taxați (ca și alții din nucleul eurozonei) pentru a subvenționa periferia eurozonei, care se presupune că e formată din cheltuitori nechibzuiți și debitori.

În acest mediu, uniunea economică, bancară, fiscală și politică completă de care are nevoie, în cele din urmă, o uniune monetară stabilă nu mai este viabilă: nucleul eurozonei se opune unei și mai mari împărțiri a riscului, solidarității și unei rapide integrări. Iar partidele populiste din dreapta și stânga – anti-UE, anti-euro, anti-migranți, anti-comerț și anti-piață – devin tot mai puternice prin toată Europa.

Dar, dintre toate problemele cu care se confruntă continentul, criza migrației este cea care ar putea avea consecințe existențiale. În Orientul Mijlociu, Africa de Nord și în regiunile care se întind din Sahel până în Cornul Africii, există circa 20 de milioane de refugiați. Războaiele civile, violența răspândită peste tot și statele eșuate au devenit o normă. Dacă Europa are probleme să absoarbă un milion de refugiați, cum se va descurca, la o adică, cu 20 de milioane? Dacă Europa nu își va putea apăra granițele externe, acordul Schengen se va prăbuși și granițele interne vor reveni, încheindu-se astfel libertatea de mișcare – un principiu-cheie al integrării europene – în mare parte din UE. Dar soluția propusă de unii – închiderea porților pentru refugiați – nu ar face decât să înrăutățească problema, prin destabilizarea unor țări precum Turcia, Liban și Iordania, care au absorbit deja milioane de persoane. Iar acordarea unor plăți către Turcia și alte țări ca să-i păstreze pe refugiați ar fi atât costisitoare, cât și nesustenabilă.

Problemele din Orientul Mijlociu lărgit (inclusiv Afganistan și Pakistan) și Africa nu pot fi rezolvate doar prin mijloace militare și diplomatice. Factorii economici care alimentează aceste conflicte (ca și altele) se vor înrăutăți: schimbarea climatică globală accelerează deșertificarea și epuizează resursele de apă, cu efecte dezastruoase în agricultură și alte activități economice care apoi duc la declanșarea de violențe. Nimic altceva decât un plan de genul Marshall de cheltuire a unor resuse financiare, mai ales pentru a reconstrui Orientul Mijlociu, nu va asigura stabilitatea pe termen lung. Va fi Europa capabilă și dispusă să-și plătească această cotă?

Dacă nu sunt găsite soluții economice, în cele din urmă conflictele din aceste regiuni se vor destabiliza, pe măsură ce milioane de oameni tot mai disperați  se vor radicaliza  și vor da vina pe Occident pentru nefericirea lor. Chiar și cu un zid puțin probabil în jurul Europei, mulți ar găsi o cale pentru a intra, iar unii ar teroriza continentul decenii la rând. Tocmai de aceea, unii comentatori, care inflamează tensiunile, vorbesc despre barbarii de la porți și compară situația Europei cu cea  de la începutul sfârșitului Imperiului Roman.

Dar Europa nu este condamnată să se prăbușească. Crizele cu care se confruntă acum ar putea determina o mai puternică solidaritate, o mai amplă împărțire a riscului și o integrare instituțională mai avansată. Germania ar putea primi mai mulți refugiați (deși nu tocmai la o rată de un milion pe an). Franța și Germania ar putea oferi și plăti intervenții militare împotriva Statului Islamic. Toată Europa și restul lumii – SUA, țările bogate din Golf – ar putea oferi uriașe cantități de bani pentru susținerea refugiaților și, implicit, fonduri pentru reconstruirea statelor falimentare, care să ofere oportunități economice pentru sute de milioane de musulmani și africani.

Aceste acțiuni ar fi costisitoare fiscal pentru Europa și pentru lume – iar actualele ținte fiscale ar trebui să fie modificate corespunzător în eurozonă și global. Dar alternativa este un  haos mondial, dacă nu chiar, așa cum a avertizat Papa Francisc, începerea celui de-al treilea război mondial.

Dar există o luminiță la capătul tunelului pentru eurozonă. O revenire ciclică este în curs de desfășurare, susținută de relaxări monetare pentru anii care urmează și de reguli fiscale tot mai flexibile. O mai amplă împărțire a riscului  va începe în sectorul bancar și, în cele din urmă, propuneri tot mai ambițioase pentru o uniune fiscală vor fi adoptate. Reforme structurale -  oricât de lente – vor continua și vor determina o accelerare graduală a creșterii potențiale și reale.

Modelul european a fost acela conform căruia crizele duc – oricât de încet – la o mai bună integrare și împărțire a riscului. Astăzi, cu riscuri privind supraviețuirea atât a eurozonei (pornind de la Grecia), cât și a UE însăși (pornind de la Brexit), va fi nevoie ca lideri europeni luminați să susțină tendința către o unificare mai profundă. Într-o lume a vechilor puteri și a celor în creștere (SUA, China și India) și a unor puteri revizioniste (precum Rusia sau Iran), o Europă divizată reprezintă un pitic geopolitic.

Din fericire, lideri luminați de la Berlin - și există mai mulți dintre aceștia, în ciuda percepției contrare - știu că viitorul Germaniei depinde de o Europă mai puternică și mai integrată. Ei, împreună cu lideri europeni înțelepți de oriunde, înțeleg că acest fapt va necesita forme corespunzătoare de solidaritate, inclusiv o politică externă unificată care să poată aborda problemele din vecinătatea Europei.

Dar solidaritatea începe de acasă. Și asta înseamnă respingerea barbarilor populiști și naționaliști, prin susținerea unei cereri agregate și a reformelor pro-creștere care să asigure o recuperare mai solidă a slujbelor și veniturilor.   

 Nouriel Roubini, profesor la Școala de Afaceri Stern a Universității din New York și președinte al Roubini Global Economic, a fost economist senior pentru afaceri internaționale în Consiliul Consilierilor Economici în timpul Administrației Clinton. A lucrat pentru Fondul Internațional Monetar, Rezerva Federală a SUA și Banca Mondială.

Opinii: Doar limba ne ţine împreună- de Traian Ungureanu

Adevărul 7 decembrie 2015

Adaugă această persoană în comunitatea ta

și fii la curent cu activitatea sa din site.

print article

Printează articolul

În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1990, Alba-Iulia era un oraş plin de Dacii, muncitori şi ceaţă. Spre prînz, Ion Iliescu şi Petre Roman au urcat pe scenă. Un vuiet recunoscător s-a ridicat din mii de piepturi. Între cei doi, un bătrîn uscat şi nenegociabil: Corneliu Coposu. Un val noroios de huiduieli i-a acoperit primele cuvintele. Împroşcat de zoaiele lumii noi, Coposu a continuat să vorbească.

Trebuia să vorbească pentru că tocmai făcea legătura cu mîndria apusă a unei ţări care se unise sub promisiunea că va şti să îşi aibă de grijă. Huiduielile au mers înainte. FSN serba prima zi naţională a României în libertate. 

Înainte de a fi doborîtă de negura guturală a mulţimii, şansa a plutit o clipă deasupra mulţimii. Şansa unei Românii serioase şi punctuale la întîlnirea cu istoria. Eram acolo şi am văzut-o murind, pe scena de la Alba Iulia.

Corneliu Coposu e cel cerut de manifestanţii plecaţi pe stradă, în căutarea unei soluţii, după măcelul fumegînd de la Colectiv. Nu-l putem reedita. Nu mai producem lideri naţionali. Coposu ne-a ferit de scufundarea în omenia lui Ion Iliescu. Atît cît e, civismul nostru a fost sădit de Corneliu Coposu. Imitaţiile ONG-iste au venit mai tîrziu, prin import. După 25 de ani, Coposu  rămîne cel mai important om public al României. Restul, de la Iliescu la Constantinescu şi Băsescu sînt secundari. S-au dovedit secundari. Coposu nu a avut talentul şi abilitatea politică a celor ce îi trăiesc, fără să ştie, în umbră. Dar ne-a dat direcţia. Fără Coposu, fără discursul rostit pînă la capăt, sub huiduieli la Alba Iulia, fără încăpăţînarea de extraterestru programat să practice buna-cuviinţă politică, am fi plonjat direct în cazanul cu robi şi deşeuri. Am reuşit să amînăm. Curînd, am pierdut şirul. Pe drumul deschis de Coposu ne aşteptau politica de valori şi suferinţa plină de sens care conduce spre primele certitudini ale civilizaţiei. Aşa cum se ştie, avem oroare de drumuri lungi şi drepte.  

Am rămas cu prea puţin. Facem, în continuare, o mare confuzie. Ne consolăm cu gîndul că prosperitatea clasei de mijloc, pe care o fetişizăm în lipsă de altceva, va aduce succesul. E insuficient pentru că, istoriceşte, sîntem neschimbaţi. Înconjuraţi de folclor şi hoţie, ambele strămoşeşti, sîntem o aglomerare iute de mînă, vorbăreaţă şi perfect incapabilă să imagineze premizele unei societăţi. Altfel spus, am ratat Unirea. Individual, social şi naţional. Unirea ne iese de minune doar în sunete de fanfară, la ocazii şi solemnităţi oficiale. Adevărul nerostit şi umilitor pe care stă zbenguiala dintre graniţele noastre e că nu am făcut faţă Unirii din 1918.       

Unirea din 1918 nu a rezolvat problema României, ci a redeschis-o la mare adîncime.           

Am sărbătorit de curînd doi ani pînă la aniversarea unui secol pierdut. Nu e numai vina noastră, dar nu e nici fără vina noastră. Aritmetic, 1918 plus 100 fac 2018. În realitate, fac mult mai puţin. Fac, de pildă, dezintegrarea umană care pustieşte tot ce mişcă, bea şi cocleşte între Turnu Severin, Constanţa şi Iaşi. Pierduţi în marele deşert oriental care împresoară Carpaţii, asistaţii, uitaţii şi derutaţii de tot soiul trăiesc de-a valma în sate şi tîrguri care curg spre dispariţie. Nu ne-am unit. Nu avem nici azi legături cu Transilvania. Am lăsat şoselele în seama romanilor, la a doua lor apariţie prin partea locului. Nepricepîndu-ne la istoria pe care o tot aniversăm, nu am înţeles că Transilvania a fost parte a Estului doar sub comunişti. Unirea din 1918 nu a rezolvat problema României, ci a redeschis-o la mare adîncime. Patru ore cu trenul pînă la Brşov şi încă şase pînă la Oradea e rezonabil. Cît aţi vrea să faceţi pînă la periferia Austriei?

Ar trebui să-i reconsiderăm pe ardelenii, care, ca Traian Vuia, au avut temeri şi au refuzat să se îmbete cu entuziasm unionist. Aveau motive. Am luat Unirea drept o modificare în hărţi care ne face mai mulţi, fără să bănuim că adevăratele ei rosturi sînt integrarea şi dezvoltarea comună. De 100 de ani, România pierde oameni şi potenţial ca o conductă spartă în Rai. Milioanele plecate la lucru în Occident n-au fost puse în mişcare de decalajele de pe piaţa muncii, aşa cum ne tot spun economiştii deştepţi rămaşi acasă. Cauza primă e o estimare de neclintit care spune, pentru un amar de oameni, că România e frumoasă, dar le încurcă viitorul. Pierdem prosteşte şi puţinul rămas. Tinerii de la Colectiv au fost cedaţi fără reţineri. Pierdem şi puţinul care vine. Şcoala Ardeleană  făcea oameni cu carte, şcoala românească face abulici. Cine trece, totuşi, prin şcoală cu folos pleacă sau se ascunde printre computere. 

Doar limba ne ţine împreună. De asta vorbim pînă pîrjolim străzile, ziarele şi televiziunile. Incapacitatea noastră de a trăi dincolo de limbă şi  expresie e şocantă. De la Coposu încoace, niciun politician n-a mai putut gîndi România ca unitate istorică. Rămînem cu fantoma unei limbi care îşi caută naţiunea.

Poetul lunii: Paul Celan

Anii de la tine la mine
Iarăşi îţi unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăi
îl aşterni pe masa dragostei noastre: un pat între vara şi toamnă.
Bem o licoare pe care nici eu, nici tu, nici un al treilea n-a pregatit-o:
sorbim ceva gol, ceva de sfârşit.

Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,

şi ne-ntindem mai iute bucatele:
noaptea e noapte, începe cu zorile,
alaturi de tine mă culcă.

Cel ce inima-şi smulge din piept

Cel ce inima-şi smulge din piept, trandafirul atinge,

a lui sunt petala şi spinul,
lui îi aşterne lumina pe talger,
lui îi umple paharul cu adieri,
lui îi susură umbrele dragostei.

Cel ce inima-şi smulge din piept şi-o zvârle înalt,

nimereşte la ţintă,
piatra cu pietre ucide,
lui orologiul sângele-şi sună,
lui vremea, din palma, ceasul îi bate,
cu mingi mai frumoase se poate juca,
şi poate de tine vorbi şi de mine.

Copac din Aspen

Copac din Aspen, frunzele tale aruncă raze albe în întuneric

Părul mamei n-a apucat să albească.

Păpădie, atât de verde în Ucraina

Mama mea cea blonda nu s-a mai întors acasă.

Nor de ploaie, e bine în cerul pe care îl ascunzi?

Tăcuta mea mama lăcrimează pentru toţi.

Stea rotundă, legată în inel de aur

Inima mamei a fost secerată de moarte.

Uşă de stejar, cine te-a rupt din balamele?

Buna mea mamă nu se mai poate întoarce...

Coroana

Toamna-mi manâncă frunza-i din palmă: suntem prieteni.

Vremea din nuci o cojim şi-i învăţăm să se ducă;
vremea se-ntoarce în coajă.
În oglinda-i dumineca,
în vis este somn,
adevăr gura grăieşte.

Ochiul meu se apleaca spre sexul iubitei:

noi ne privim.
Ne spunem ceva de-ntuneric,
ne iubim ca mac şi memorie,
dormim ca vinul în scoici,
ca marea în raza de sânge a lunii.

Stăm la fereastra îmbratişaţi, ei se uita din strada la noi:

e vremea să ştie!
E vremea piatra să purceadă a-nflori,
neliniştea-n inimă să se abată.

E vremea, vremea să vina.

E vremea.

Floare

Piatra
Piatra din aer pe care o urmăresc

Ochiul tău e la fel de orb ca ea

Am fost
mâini

am împachetat vidul întunericului, am găsit
cuvântul care aduce vara
floare.

Floare-cuvântul unui orb

ochii noştrii
privesc
către apa

Creşte
Inima zidită peste inima zidită

adaugă petale

Inca un cuvant ca acesta şi ciocanele

se vor balansa deasupra crăpaturilor pământului...

Psalm

Nimeni nu ne frământă din nou din pământ şi argilă

nimeni nu discută pulberea noastră.
Nimeni.

Lăudat sa fii tu nimeni.

De dragul tău vrem
noi ăa inflorim.
Ţie
în întâmpinare.
Un nimic
eram noi, suntem noi, vom
rămâne noi, înfloritor:
Trandafirul Nimicului,
Trandafirul Nimănui.

Cu
condeiul luminos ca sufletul,

stamina pustie ca cerul,
coroana roşie
de cuvânt purpuriu,
pe care îl cântăm,
peste, o peste
spin.

Zadarnic pe geam pictezi inimi

Zadarnic pe geam pictezi inimi:

prinţul tăcerii
strânge ostaşi, jos, în curtea castelului
Flamura sa o-nalţă-n copac – o frunza, de-azur când e toamnă;
împarte oştirii iarba tristeţii, florile timpului;
cu păsări în plete el merge spadele să le cufunde.

Zadarnic pe geam pictezi inimi: e un zeu între cete

înfăşurat în manta ce cândva de pe umerii tai căzuse, noaptea, pe scară,
cândva, cand era castelul în flacari şi tu rosteai omeneşte: Iubito...
El manta nu o cunoaşte şi steaua n-a implorat-o şi se ia dupa frunza ce-i pluteşte-nainte.
“O, iarbă”, i se pare c-aude, “o, floare a timpului”.

Fuga morţii

Negru lapte al zorilor seara îl bem

la amiza îl bem dimineaţa îl bem noaptea
îl bem şi îl bem
săpăm o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strâmt.
In casa stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
când seara se lasa el scrie-n Germania părul tău argintiu
Margareta
el scrie şi iese în faţa casei şi stele scânteie el fluieră şi-şi
cheamă dulăii
îsi fluiera jidovii să sape o groapă-n pământ
ne ordonă cântaţi acum pentru dans.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem

te bem dimineaţa-n amiază şi seara te bem
te bem şi te bem.

In casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie

când seara se lasă-n Germania părul tău argintiu
Margareta.
Parul tau de cenuşiu Sulamita săpăm o groapă-n văzduh
acolo patul nu-i strâmt.

El strigă săpaţi mai adânc în pamânt voi unii voi alţii

cântati mişcaţi din arcuş
îsi scoate pistolul din brâu îl flutură – albaştri-i sunt ochii
Infingeţi mai bine lopata voi unii voi alţii cântati pentru
dans mai departe.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem

la amiază te bem şi seara
Te bem şi te bem
în casa stă un bărbat cu părul tău auriu Margareta
părul tău cenuşiu Sulamita cu şerpii se joacă.

El striga mai dulce ca moartea cântaţi moartea-i un maestru

din ţara germană
el striga mai sumbru atingeţi viorile atunci veţi sui ca
fumu-n văzduh
atunci veţi avea o groapă în nori acolo patul nu-i strâmt.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem

Te bem la amiază moartea-i un maestru din ţara germană
Seara te bem dimineaţa te bem şi te bem
moartea-i un maestru din ţara germană ochiul lui e
albastru
cu glonţul de plumb te loveşte te loveşte precis
în casa stă un bărbat părul tău aurit Margareta
dulăii asupra-ne asmute, ne dăruie-o groapă-n văzduh
cu şerpii se joacă visează e moartea-un maestru din ţara
germană
părul tău aurit Margareta
părul tău de cenuşi Sulamita.