Despre o traducere a lui Caragiale în limba engleză

RODICA PIOARIU, Despre o traducere a lui Caragiale în limba engleză

Despre o traducere a lui Caragiale în limba engleză

Lector univ. drd. RODICA PIOARIU

Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

Utilitatea traducerilor si rolul lor în afirmarea oricărei culturi în lume, considerăm cu nu mai trebuie demonstrate. Cultura si literatura română si-au manifestat în mod repetat disponibilitatea si deschiderea spre lume, pe de o parte pentru a recepta valorile perene ale culturii si literaturii universale, iar pe de altă parte, pentru a-si asigura propriul acces la marea cultură a umanitătii, spre a-si ocupa acolo locul cuvenit.

Abordarea amplei si controversatei probleme a traducerilor dintr-o limbă în alta nu este o întreprindere facilă, ci dimpotrivă, presupune multiple si complexe dificultăti sesizate, de altfel, de majoritatea cercetătorilor care au abordat-o anterior. Prin intermediul traducerilor se construiesc valoroase punti spirituale peste imense goluri de cunoastere, popoare si culturi se apropie, se interferează si se îmbogătesc reciproc. Asa cum este foarte bine cunoscut traducerile constituie principala modalitate de apropiere fată de un scriitor străin; numai prin intermediul lor diversitatea creativă a omenirii se face cunoscută si devine fecundă într-o altă arie lingvistică si într-un nou mediu receptor. Pe de altă parte dorim să semnalăm încă un aspect extrem de important – subliniat si de Traian Herseni în lucrarea sa Sociologia literaturii: pătrunderea unei literaturi în alte spatii geografice si culturale este favorizată de existenta „unei corespondente între opera literară si necesitătile sau cerintele literare ale acestor spatii”¹ (sublinierea noastră).

Originea traducerilor se pierde în noaptea timpului, dar cu toate acestea ele n-au încetat să-si demonstreze functia si valentele – de la primele traduceri ale Bibliei în variate limbi, la cele mai avansate tipuri de traducere. Avem în vedere, în principal traducerea asistată de calculator, care cu sigurantă va deveni un „loc comun” în ultra informatizatul mileniu al treilea.

Până a se ajunge, însă, la acest remarcabil progres, personalităti marcante ale culturii europene si universale s-au aplecat cu interes si răbdare asupra domeniului traducerii, uzând de bine-cunoscute mijloace traditionale de abordare si oferind posteritătii bogate si dense comentarii cu variate implicatii în plan estetic si literar. Astfel, meritele si utilitatea traducerilor în diferite momente ale dezvoltării culturale a societătii omenesti au fost în mod repetat revelate si recunoscute, chiar dacă au generat nenumărate dispute si controverse.

Curiozitatea si interesul diferitelor popoare de a se deschide spre alte lumi, spre alte universuri cu mentalităti, moravuri si trăsături specifice, mai putin cunoscute, s-au intensificat sensibil începând cu Renasterea. În secolul al XVI-lea este consemnată aparitia traducerilor pe scară largă în Europa ca urmare a unor necesităti culturale obiective. Ele devin incontestabile căi de comunicare, întelegere si pretuire reciprocă, la nivel individual si national. Mai mult, pe lângă stimularea concordiei si prieteniei între popoare traducerile si-au reiterat rolul pozitiv si în stimularea creatiei artistice, a schimbului de idei, teme si diverse mijloace de realizare artistică influentând în mod benefic progresul cultural si spiritual al omenirii.

La începutul secolului XIX – mai precis în anul 1816 d-na de Staël remarca pe bună dreptate: „Il n’y a pas de plus éminent service à rendre à la littérature que de transporter d’une langue à l’autre les chefs – d’oeuvre d l’espirit humain… D’ailleurs la circulation des idées est, de

tous les genres de commerce, celui dont les avantages sont les plus certains”.² Prin aceste consideratii ea acordă traducerii respectul si aprecierea pe care le merită din plin, pentru uriasul serviciu adus culturii, literaturii si spiritului uman, în general.

La rândul său, Goethe, preocupat de acest domeniu întreaga sa viata, a abordat si exprimat metaforic tema traducerii în multe din lucrările sale, inclusiv în câteva poezii. Dintr-o scrisoare adresată lui Thomas Carlyle – remarcabil prozator si critic literar englez care se dedică prin traduceri, studii (Faust, Viata lui Schiller) eseuri, limbii si filosofiei germane – în anul 1827 retinem următoarea judecată de valoare: „Orice s-ar spune despre imperfectiunile unei traduceri ea rămâne una dintre cele mai importante si valoroase preocupări din lume”.³

Indiscutabil, munca de traducător presupune cunoastere si efort sustinut, iar gradul sporit de dificultate al actului traducerii decurge în primul rând din necesitatea imperioasă ca traducătorul să nu caute doar echivalenti adecvati redării unui anumit context situational sau cultural, ci să se realizeze transferul în limba tintă a întregului univers de idei si sentimente ilustrat si transmis de original. Aceasta nu se poate înfăptui decât ca urmare a unei atente analize si interpretări a operei originale, care să faciliteze descoperirea atributelor particulare, specifice ale culturii textului sursă conditie absolut indispensabilă transpunerii lui corecte într-un alt context cultural. Astfel spus, traducătorul trebuie să găsească căile si metodele cele mai potrivite pentru a exprima aceeasi realitate prin intermediul culturii receptoare, în acest mod el devenind un adevărat mediator nu numai între două limbi diferite, ci si între două culturi diferite.

Constatările enuntate mai sus nu sunt deloc singulare, ci dimpotrivă ele ilustrează în mod indubitabil un truism, care a fost exprimat de altfel, în repetate rânduri de marea majoritate a celor care s-au „aventurat” pe drumul spinos al traducerii încă din secolele al XVI-lea si al XVII-lea. Ne referim la primii nostri traducători de texte religioase care au caracterizat această adevărată „aventură a spiritului”, care este traducerea, ca fiind „anevoioasă”, extrem de „grea”, „cu mult greu” sau „cu nevoie” îndeplinită, cum de altfel reiese si din afirmatia lui Radu Greceanu, al cărui nume stă alături de Nicolae Milescu si Dosoftei la o realizare de exceptie: traducerea Bibliei de la Bucuresti în limba română, în anul 1688: „cu greu iaste a tălmăci nestine singur, despre limba elinească spre cea românească […]. Iară eu am iscodit si în tot chipul m-am nevoit a nu lăsa nici un cuvânt ca să nu dea întru întelegerea limbii noastre cei rumânesti”.⁴

La rândul său, George Steiner ajunge la o concluzie similară în faimoase sa lucrare După Babel: „Repetarea unei cărti deja existente într-o limbă străină constituie «sarcina misterioasă» a traducătorului si este o muncă grea. Ea este irealizabilă dar – în acelasi timp – trebuie încercată. Realizarea unui text identic cuvânt cu cuvânt cu originalul (făcând din traducere o transcriere perfect) depăseste ca dificultate imaginatia omenească. Când traducătorul, care nu ia în considerare timpul si reconstruieste Turnul Babel, este aproape de reusită, trece în acea stare de reflectare care este descrisă în «Borges si eu». […]. Un adevărat traducător stie că efortul său apartine «uitării» (fiecare generatie, retraduce, în mod inevitabil), sau «celuilalt», umbrei sale inspiratoare, precedente. El nu stie «care din noi rescrie această pagină». În această «ignorantă transsubstantială»… rezidă chinul acestei întregi activităti de traducere, dar si singura reparatie pe care o putem aduce Turnului distrus ”.⁵

Două puncte de vedere extrem de onorante, în opinia noastră pentru toti cei angrenati în delicata activitate a traducerii, deoarece pentru a fi de calitate, o traducere presupune – pe lângă efort, neobosită căutare, pregătire si perfectionare de durată, un acut simt al limbii si un exercitiu sustinut în folosirea corectă atât a limbii sursă, din care se traduce, cât si a limbii tintă. Cu alte cuvinte, e nevoie de competentă, perseverentă si intuitie în selectarea cuvântului si a expresiei celei mai adecvate, menite să redea cât mai fidel si mai sugestiv spiritul si stilul originalului, si chiar să-l îmbogătească cu valente si nuante noi, atunci când traducătorul este si artist. Apreciem că o abordare corectă a traducerii trebuie făcută din mai multe perspective, pentru că a traduce înseamnă a interpreta si a analiza originalul dintr-o multitudine de unghiuri si puncte de vedere: cel al lingvisticii, semanticii, pragmaticii, semioticii, contextului cultural sau al competentei de comunicare.

Alexandru Dinu remarca, în articolul Valoarea reprezentativă a traducerilor, publicat în „Gazeta literară”, următoarele: „în fond probleme traducerii e una de adaptare la limba natională în care se transpune o operă, si strădania cea mai atentă a traducătorului constă în a realiza operatia cu cât mai putine pierderi de continut si de imagini, fără a se putea evita, fireste, disparitia sonoritătii limbii originale, element atât de pretios, mai ales în domeniul liric. Însemnând prin urmare, în primul rând, adaptarea la limba natională în care se traduce si la spiritul ei, ambitia majoră rămâne reprezentarea continutului de idei si sentimente ale operei si a cât mai multor mijloace formale utilizate de autor”.⁶

Astfel de preocupări au fost mereu prezente în cultura noastră care a cunoscut perioade succesive de acceptare – uneori excesivă – a traducerilor si adaptărilor din diferite limbi, dar si de respingere a acestora sub diferite pretexte, mai mult sau mai putin întemeiate.

Creatiile autohtone se cuvin a fi încurajate si propagate la rândul lor, în lume. Au existat câteva firave încercări de acest fel, de cele mia multe ori rămase fără ecou în lumea occidentală, cu câteva exceptii: „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu în magistrala traducere în limba franceză a Madelainei Braunstein si a lui M. Bosquet, publicat la editura „Badiniere” din Paris. Ulterior au fost traduse în cehă si engleză Ion si Pădurea Spânzuratilor. Chiar si astăzi, L. Rebreanu continuă să ocupe locul I în lume din punct de vedere al circulatiei operei si al numărului de traduceri: 77 de titluri în 31 de tări si 25 de limbi.⁷

Alături de acestea se cuvine să mai mentionăm o performantă: traducerea lui Caragiale în limba engleză. De-a lungul timpului au fost realizate mai multe versiuni în câteva din limbile de mare circulatie ale lumii dându-se astfel glas – asemenea celorlalte remarcabile traduceri în limbi străine – valorilor spiritualitătii noastre în alte arii culturale. În acest sens datorăm extrem de mult unei excelente traduceri în limba engleză semnată de un renumit specialist în studii românesti, profesorul Eric D. Tappe de la Universitatea din Londra. Această versiune a apărut la Editura Dacia, în 1979. Traducătorul, bun cunoscător al literaturii române a publicat numeroase eseuri si comentarii critice asupra literaturii noastre, dar marele său merit constă în publicarea la New York a unei monografii Ion Luca Caragiale. „Prin Caragiale – afirmă traducătorul englez – România, dar mai cu seamă Bucurestiul sfârsitului de secol XIX trăieste în imaginatia noastră cu o intensitate si individualitate asemănătoare aceleia cu care Mark Twain înzestrase valea râului Mississippi ceva mai devreme… Dacă Revizorul lui Gogol se numără printre operele clasice ale literaturii universale si O scrisoare pierdută trebuie să-si găsească un loc acolo, alături de La hanul lui Mînjoală si Kir Ianulea”.⁸

Profesorul Tappe s-a oprit asupra unui număr de 11 schite si povestiri incluzând lucrările: „Petitiune”, „Ultima oră”, „O zi solemnă”, „O lacună”, „Bubico”, „Pastramă trufanda”, „O reparatie”, „Două laturi”, „La hanul lui Mînjoală”, „O făclie de Paste” si „Kir Iamulea”.

Versiunea engleză dovedeste un mare grad de fidelitate fată de litera textului încercând să realizeze o traducere literară autentică în care nu numai „ideile” ci si expresia si vocabularul originalului sunt destul de fidel reproduse, importante fiind nu atât litera cât mai ales „spiritul textului”.

Asa cum s-a reiterat în nenumărate rânduri (Bantas, 1998) în orice traducere a unui text literar există atât „câstiguri” cât si „pierderi” în sensul că anumite efecte stilistice din original nu pot fi mentinute în traducere. În urma unei experiente de câteva decenii, traducătorii au ajuns la concluzia că o traducere perfectă este imposibilă si că în cazul oricărei traduceri este inclus si un anumit „coeficient de trădare”. Ideea esentială care se desprinde însă din încercările de teoretizare a acestui aspect, constă în negarea traducerii „cuvânt cu cuvânt”. Acceptând principiul echivalentei, teoreticienii români au căutat mijloace să realizeze si ceea ce părea imposibil de tradus: „spiritul operei originale” cum afirmase Petre Grimm în câteva din studiile sale dedicate problemei traducerilor.⁹

Impresia generală care se degajă din lectura acestui volum de traduceri este aceea a unei reusite notabile. Traducătorul britanic ne oferă o bună selectie a textelor si o corectă transpunere a acestora în limba tintă, receptoare, în ciuda inevitabilelor „pierderi” care derivă din filtrarea prin propriul său suflet a conceptiei autorului român. Cu toate acestea, conditia esentială a fost îndeplinită: spiritul si forma originalului se regăsesc cu certitudine în textele traduse – Eric D. Tappe a atins performanta de a se contopi, în egală măsură, atât cu atmosfera cât si cu spiritul povestirilor românesti, adaptându-le la specificul si spiritul culturii receptoare. Pe alocuri, limbajul afectat debordând de diminutive, exagerări, apelative neadecvate sau chiar înjurături – specific unui anumit segment social si etnic – nu si-a găsit întotdeauna expresia cea mai fericită în limba engleză. În opinia noastră, registrul de limbă, selectat de traducător nu a fost cel mai potrivit pentru personajele conturate în Bubico sau Două loturi, spre exemplu. Nuanta de argou frust nu pare a fi fost îndeajuns de bine sesizată si, în consecintă, redarea în limba engleză este deficitară. În unele cazuri, echivalentul englezesc pare sărac si mare parte din comicul de limbaj, bogătia semantică a acestuia, echivocul, ambiguitatea exprimării care dau inegalabilă savoarea limbajului caragialian – atât de gustate de cititorul român – se regăseste cu greu în transpunerea englezească sau, mai mult, îsi pierde din valoare.

Iată câteva situatii de acest gen, în care asistăm la o serie de simplificări – impuse de specificul limbii tintă – în redarea anumitor sintagme, sau constructii frazeologice din limba română în limba engleză, revelatoare pentru inevitabilele pierderi în ceea ce priveste particularitătile inerente si efectele stilistice ale originalului:


Text original
„Sezi mumos, mamito” redat doar prin

„Luate-ar dracul de javră!”

„Lovite-ar jigodia, potaia dracului!”

„Vede-te-as mănusi!”

„E lată rău”

„E mai lată decât toate”

„Mofturi!”

„De mare belea m-ai dat, nene Popescule…”

„Haoleu, mamă! săriti! c-a venit hăla iar!”

„Stai, că spui, mânca-te-as”

Varianta englezească
“Sit still, darling”

“Devil take the cur!”

“Damn the brute!”

“Curse you!”

“It`s very bad”

“It`s the last straw”

“Rubbish”

“A nice mass you seem to have got me into… Popescu, old man!”

“Oh, dear, quick! it`s that man again!”

“Stop! I`ll tell you, sunshine”.

Pentru românescul „gogosi!” „baliverne”, „absurdităti” varianta englezească se rezumă la „nonsense”; „parol”, „nene”, „frate” devin simplu „really”; „old chap” sau „old man”; iar „gasperită” nu e decât „gipsy” în traducere.

O analiză superficială a acestor exemple relevă, o dată în plus dificultătile insurmontabile generate, de incompatibilitatea celor două sisteme lingvistice aflate în discutie, de bogătia si varietatea lor semantică, specificul mediului cultural în care s-au format autorul si, respectiv, traducătorul, diversitatea de gândire, de mod de viată, sau mentalităti care amplifică anumite discrepante si fac imposibilă o asa-zisă „traducere perfectă”. În ciuda acestor aspecte inerente oricărei transpuneri dintr-o limbă într-alta, traducerea realizabilă de Eric D. Tappe a adus un imens serviciu culturii române si cunoasterii ei în lume. Ca specialist în studii românesti acesta a realizat o operă de autentică creatie, sau mai bine spus de re-creatie cu rol benefic în cultura receptoare. Publicului cititor de limbă engleză i se dezvăluie realităti si lumi mai putin cunoscute anterior care pot uneori părea „exotice” dar de fapt prezintă similitudini cu propriile lor arii culturale, iar notele general umane le facilitează receptarea si le sporesc valoarea.

Sunt amănunte demne de retinut si apreciat pentru că notorietatea, recunoasterea unei culturi dincolo de granitele sale nu e o întreprindere facilă pentru asa-numitele „culturi mici”, insuficient cunoscute. Factor de altă natură decât cea valorică, cum ar fi de exemplu, mediul social, cultural sau istoric, se pot interpune si deveni determinanti. Asa cum afirma Mircea Malita în Idei în mers „culturile sunt egale din punct de vedere al vocatiei lor. Mijloacele de care dispun le fac inegale”¹⁰ (apud Grigore Georgiu, Natiune, cultură, identitate, Editura Diogene, Bucuresti, 1977, p. 427 - 429).

Note

1. 
   Traian Herseni, Sociologia literaturii, Ed. Univers, Bucuresti, 1973, p. 260.
   
2. 
   M-me de Staël, De l’esprit des traductions oeuvres complètes, vol. XVII, p. 396.
   
3. 
   apud, George Steiner, După Babel. Aspecte ale limbii si traduceri, Ed. Univers, Bucuresti, 1983, p. 310.
   
4. 
   Radu Greceanu, apud, G.I. Tohăneanu, Terminologia traducerii, în „Orizont”, nr. 25 (639), 1980, p. 6.
   
5. 
   George Steiner, op. cit., p. 105.
   
6. 
   Al. Dinu, Valoarea reprezentativă a traducerilor în „Gazeta literară”, an XIV, nr. 3, 1967, p. 1.
   
7. 
   cf. A Bantas, E . Croitoru, Didactica traducerii, Ed. Teora, Bucuresti, 1998, p. 109.
   
8. 
   Eric D. Tappe, Introducere la I. L. Caragiale, Schite si povestiri (versiune engleză), Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1979, p. 6; 22).
   
9. 
   cf. Ioana Bolba Sasu, Receptarea poeziei americane în România, Teză de doctorat, p. 129.
   
10. 
    apud, Grigore Georgiu, Natiune, cultură, identitate, Ed. Diogene, Bucuresti, 1977, pp. 427 – 429.