Despre originile franc-masoneriei ioan Gabriel Dalea
Yüklə 98,06 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- DEFINITŢIA FRANC-MASONERIEI
- Credință, discreție şi înțelepciune
- TRANZIŢIA DE LA OPERATIV ÎNSPRE SPECULATIV
- RITURI MASONICE ŞI MASONERIA GRADELOR ÎNALTE
DESPRE ORIGINILE FRANC-MASONERIEI Ioan Gabriel DaleaMotto: Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acord. Napoleon Bonaparte Franc-masoneria este o societate care a suscitat un mare interes încă de la primele manifestări ale sale. Prezentată de către dușmanii săi drept o societate cu obiective ascunse, Masoneria a trebuit să facă față de-a lungul timpurilor celor mai fanteziste opinii și acuze. De la opiniile potrivit cărora ar fi fost implicată în mai toate marile evenimente politice ale umanității și de la transformarea ei într-un fel de „ocultă mondială” care conduce lumea din umbră, detractorii acestui onorabil Ordin nu au precupețit nici un efort pentru a populariza cele mai năstrușnice idei, care mereu s-au dovedit a fi doar fabulații ale unor minți stăpânite de ignoranță și intoleranță, dogmatism și fanatism, răutate sau agende personale ascunse. Aș dori să fac o scurtă mențiune la cunoscuta butadă “Masoneria nu face politică, însă Masonii fac”. Sau în orice caz, sunt liberi s-o facă dacă doresc, precum orice alt cetățean onorabil al oricărei democrații, în baza drepturilor consfințite prin Constituție și cu respectarea legii; de aici însă și până la a face Masoneria responsabilă până și de uscarea ierbii… este o cale lungă. Sub nici o formă Masoneria regulară nu este o organizație care se ocupă de politică, ba chiar mai mult, ca să fie foarte clar, ea nu acceptă discuțiile politice în Loje. Să menționăm în treacăt faptul că la fel precum în cazul disputelor politice, nici disputele religioase nu sunt acceptate în Loje din respect pentru posibilele păreri religioase diferite. Dar societatea modernă care deține prea puține informații corecte despre Franc-masonerie, fiind însă într-o continuă căutare de senzațional, de scandal în speță, așază lucrurile în forme mult mai simple. Trăim din păcate în prezent (și asta deja de prea mult timp) într-o societate care s-a îndepărtat de tiparele sale originare și care în timp și-a pervertit din ce în ce mai mult puritatea și și-a pierdut din ce în ce mai mult orientarea, valorile și reperele iubirii de Adevăr. “Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ține și pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona” (Luca 16:13, Matei 6:24). În acest context Mamona poate fi interpretat drept tot ceea ce a construit rău și viciat civilizația banului, a omului avar și decăzut, a materialismului exacerbat; ban care a sădit și cultivat viciul în om și l-a îndepărtat de Divinitate; Mamona este dorința exacerbată de a avea în detrimentul comportamentului mai just, mai smerit aș putea adăuga, și mai apropiat de izvoarele originii noastre cerești, acela de a fi. Televiziunile zilelor noastre, internetul, mediile de comunicare își trag seva în cea mai mare parte din exploatarea emoțiilor negative, a violenței, din prezentarea perversă a răului și a nefericirii sub diferitele sale forme și din exacerbarea și inducerea în mintea audienței a unor angoase și sentimente de frică față de necunoscut, de atașament față de valori false, de „spălare a creierelor”. Chiar dacă latura negativă este prezentată adeseori într-un context pozitiv, de nobilă condamnare, adevărul este că violența, negativismul și în mod generic vorbind energiile negative, levogyre după cum le-ar denumi un bun amic, sunt cele ce fac audiențe, ratinguri și tocmai de aceea capul de afiș al multor televiziuni. Or toate aceste energii psihice cumulate duc la crearea unui anumit tip de egregor negativ care ajunge să ne stăpânească aproape pe toți, ca indivizi, grupuri și chiar națiune. Cert este că atacurile stupide și fanteziste la adresa Franc-masoneriei nu fac decât să se înscrie în acest curent negativist cu iz de cancan, care „vinde bine și face rating”. Aș menționa aici o propoziție extrem de dragă misticilor și ezoteriștilor: „Binele nu face zgomot, iar zgomotul nu face bine”, maximă care aparține Sfântului Francisc de Sales, fost episcop al Genevei, care a trăi între anii 1567 și 1622. La cele amintite mai sus se aplică cea de-a doua parte; prea mult zgomot dăunează, indiferent dacă este făcut pro sau contra, de aceea ne vom opri aici cu acest subiect și ne vom focusa eforturile încercând să creionăm pe cât de mult posibil care sunt originile și rădăcinile Ordinului Franc-masonilor. Mai întâi însă, o definiție a Franc-masoneriei. DEFINITŢIA FRANC-MASONERIEI Pare destul de dificil să încerci să definești în doar câteva rânduri ce reprezintă Franc-masoneria, cu atât mai mult cu cât de-a lungul timpului din trunchi s-au desprins multe mlădițe care se înalță spre Lumină aparent independente, deşi-şi trag seva în continuare din același trunchi comun. De multe ori Masoneria este asemănată cu o salcie bătrâna, care are rădăcini multe și adânci, și ramuri numeroase ce se desprind din trunchi. Să alăturăm acestui context simbolul ramurii de acacia pe care o poartă cu mândrie mulți masoni la piept, pentru a-i desluși una dintre semnificații: mlădițe ale aceleiași Tradiții. Am putea menționa pentru început câteva din definițiile oferite chiar de Marile Loje Regulare ale lumii.
În sensul cel mai larg posibil, Franc-masoneria reprezintă un ansamblu de societăți inițiatice a căror structură, mod de funcționare și ritualuri rămân cât de cât fidele modelului englez. Acestea sunt grupate în loje, federații, obediențe, ordine inițiatice, recunoscându-se sau nu unele pe altele, fiecare având propriul bagaj de rituri și mituri particulare. Cuvântul „francmason“, reprezintă forma românească a cuvintelor engleze „free mason” sau a cuvântului francez francmaçon care înseamnă „zidar, constructor liber“ și reprezintă o moștenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor. Putem vorbi de o Masonerie esoterică, care-și propune scoaterea membrilor săi din „tenebrele” exterioare și trecerea lor graduală înspre o „iluminare” interioară; putem vorbi despre o Masonerie de sorginte creștină din care fac parte de exemplu Ritul Suedez și Ritul Scoțian Rectificat; putem vorbi despre Masoneria de tip „antic” sau de Masoneria de tip „modern”. Toate aceste curente au în comun credința într-o Ființă Unică Supremă, cunoscută în Masonerie drept „Marele Arhitect al Universului” care nu este altcineva decât Dumnezeu. Pentru a întări această afirmație îl voi cita pe Ernest Van Hecke, Mare Maestru al Marii Loje Naționale a Franței (GLNF) pe la jumătatea anilor 1900, care a răspuns celor ce-l transformaseră pe Marele Arhitect al Universului într-un simbol abstract: „Cum am putea vorbi despre o invocație «întru gloria» unui simbol?" (1) Un punct de vedere elocvent ce nu necesită multe comentarii. Menționăm și Masoneria atee, cea care l-a îndepărtat pe Marele Arhitect al Universului din ritualurile sale și care se focusează pe activități preponderent sociale și de cele mai multe ori politice, dar nu despre această ramură rătăcită am vrea să discutăm. La fel cum vom evita și genul de Masonerie „superficială” (Jean-Baptiste Willermoz o categorisea in secolul al XVIII-lea cu titlul de „masonerie apocrifă”) care este preferată în anumite Loje pentru micile plăceri oferite: banchete, posibilitatea unor afaceri bune, a unor prietenii sincere, un anumit aer de mister care „dă bine” și multe, multe zorzoane strălucitoare, într-un cuvânt: superficialitate. Căci acestea sunt doar rătăciri de la Masoneria adevărată, cea care provoacă în adepți o mutație a valorilor etice, o schimbare de perspectivă, o elevare la alte niveluri, o spiritualizare și deșteptare interioară. Masoneria adevărată este o cale graduală și treptată care poate deschide acces către sacru; ea este trăire și cunoaștere inițiatică și nu poate fi „consumată” decât după primirea unei inițieri regulare de la alții care au primit-o la rândul lor tot în mod regular. Masoneria este un Ordin inițiatic, iar prin această prismă, legătura ei cu cei care au primit inițierea în mod regular devine veșnică; se poate ușor pleca din instituția umană asociativă denumită „Masonerie”, dar odată primită inițierea și prin aceasta atingerea Creatorului, calea devine fără întoarcere. Masonul își asumă odată cu primirea sa în Frăție anumite obligații, atât de ordin administrativ cât mai ales de ordin moral, etic și nu în ultimul rând metafizic. Jean Palou, proeminent mason al secolului XX, afirma ferm: „Masoneria este înainte de toate o tehnică de realizare spirituală". Și Cavalerul de Ramsay oferă o definiție în aceeași notă: „ o uniune a spiritelor și a inimilor pentru a le face pe acestea mai bune și a forma din ele o națiune spirituală”. Probabil însă că cea mai frumoasă definiție care putea fi dată este cea care apare în lucrarea „La porțile templului” de J.B.M. : „ Masoneria este o asociație în care există cunoștințe dintr-un mesaj sacru și o cale de a le dobândi (gândindu-le cu inima), a le menține și de a le transmite pe cale esoterică (ca „predanie în auz”), păzindu-le pure în lucrarea sa și ținându-le departe de nedesăvârșiți, de ignoranți, de curioși si de băgăreți”. (2) Altfel spus, Masoneria este o organizație care acceptă în interiorul său oameni buni, pentru a-i face și mai buni. Ce nu este Masoneria? După umila mea părere nu este un club social exclusivist și nici un loc propice pentru cultivarea ego-ului. Masonii autentici nu caută în Frăția lor onorurile sau bogățiile materiale, ci perfecționarea sinelui, transformarea lor în pietrei vii ce vor putea fi folosite la construcția Ierusalimului Ceresc. Renunțarea la ego este parte integrantă a acestei munci neîntrerupte de șlefuire. Originile istorice ale Franc-masoneriei au fost mereu controversate, iar pentru a trata corect și coerent acest subiect, trebuie făcută de la început o diferențiere clară între transmisia inițiatică transcendentă, Masoneria operativă și Masoneria speculativă. Majoritatea cercetătorilor și a istoricilor Masoneriei evită să dateze exact începuturile Franc-masoneriei, considerând drept mult mai probabil ca Franc-masoneria să nu depindă de o singură linie evolutivă ci probabil să aibă mai multe surse convergente de origine. Pare o imagine foarte apropiată de cea a rădăcinilor bătrânei sălcii...
Originile legendare ale Franc-masoneriei se pierd în negura timpului. Unii autori plasează începuturile Masoneriei pe vremea lui Adam, alții pe vremea lui Noe, alții în Egipt, în timp ce marea majoritate o leagă de construcția templului lui Solomon de către arhitectul Hiram Abif. Evident că toate aceste origini legendare nu pot fi asociate decât cu o transmisie neîntreruptă inițiatică a anumitor mistere și secrete, de-a lungul veacurilor şi de-a lungul unui șir neîntrerupt de Școli de Mistere ( de exemplu misterele lui Mitra, cele Eleusine, cele Orfice, etc.) , societăți inițiatice (cum ar fi cea a lui Pitagora de exemplu) şi grupuri de inițiați, dintre care Masoneria nu este decât una dintre ultimele manifestări temporale. Nu se poate vorbi în acele vremuri de Ordinul Franc-masonic așa cum este el cunoscut în vremurile noastre, s-o spunem clar, ci mai degrabă de rădăcini inițiatice ale sale, ce marchează un fir neîntrerupt al transmisiei. Câteva din documentele istorice „constitutive” prezentate în această carte reiau și prezintă o istorie a Craft-ului, istorie care de cele mai multe ori pornește de la Noe, adică de la omul nou, postdiluvian. Până unde coboară însă în timp o asemenea transmisie inițiatică? Se poate afirma cu siguranță că inițierea coboară până în vremuri imemorabile, cu multe mii de ani înainte ca arta constructorilor să fi apărut pe pământ. În religiile primitive naturaliste sau magice, legate de venerarea zilei şi a nopții ( deci a soarelui şi a lunii), a naturii, a unor fenomene astronomice sau naturale greu de înțeles pentru acea perioadă, rolul de iniţiant îi revenea preotului tribal, vindecătorul care deținea puteri asupra bolii sau a morții. Evident că inițierea Masonică așa cum este ea practicată în vremurile noastre nu poate fi comparată cu aceste forme de inițieri primitive. Avansând de-a lungul istoriei găsim primele rituri inițiatice care s-au practicat în temple din Babilon (de exemplu botezul în apă), ele transmițându-se apoi necontenit prin intermediul tuturor școlilor de mistere care s-au dezvoltat succesiv sau chiar simultan uneori. Apare aici problema delicată a liniilor inițiatice prin care s-au realizat aceste transmisii până în vremurile noastre; ca şi comparație, este știut faptul că orice Biserică a vremurilor noastre își păstrează o evidență strictă a liniei inițiatice pe care s-a operat transmisia ei din trecut şi până în prezent, pentru ea și nu doar pentru propria structură ci și pentru „concurență”. Făcând acum un mic pasaj din zona istoriei în zona legendelor, a revelațiilor şi a miturilor umanității, mi se pare interesant de menționat că legendele vorbesc de mai multe civilizații care s-au perindat succesiv pe pământ. Chiar şi în Cartea Sacră, în Biblie, găsim menționați Nefilimii: „În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriași, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naște fii: aceștia sunt vestiții viteji din vechime.”( Geneza, 6:4) . După astfel de surse, pe suprafața pământului s-au perindat de-a lungul timpului mai multe civilizații. Prima ar fi fost Thule, marea citadelă solară ( cuvânt care provine din sanscrita, Thula = balanță) şi care în pragul distrugerii sale şi-a perpetuat cunoștințele înființând legendarul oraș Aggartha (cunoscut în multe tradiții drept „Centrul Spiritual Principal”). Au urmat în ordine cronologică Lemuria, Hiperboreea, Mu, Atlantida şi civilizația căreia îi aparținem noi astăzi. Fără a scoate această înșiruire din zona legendelor se poate concluziona că dacă o asemenea succesiune de civilizații a avut loc vreodată, atunci inițierea s-a transmis de la una la alta neîntrerupt, începând imediat după era Edenului pământesc -Paradisul terestru, Pardes-ul. Probabil că sensul acestei înșiruiri de epoci mitice nu este altul decât cel al prezentării perpetuării continue şi a liniei pe care s-a efectuat această transmisie neîntreruptă în istoria, de această dată legendară, a umanității. După cum spunea Oswald Wirth, „Orice nou-născut moștenește o rasă veche ce retrăiește în el, cum şi ea a trăit la rându-i, pe tot parcursul lanțului ce a precedat-o”. (3) Se mai spune că ultima civilizație pe care o va cunoaște omenirea va fi cea a Ierusalimului Ceresc, cel prezis de Apocalipsă (Revelație). Ierusalimul Ceresc însă se situează în afara timpului şi a spațiului fizic, astfel el poate fi atins oricând, printr-o căutare personală şi în mare măsură solitară, dar pentru care Masonul primește de-a lungul traseului său inițiatic multe din instrumentele necesare. Acest lucru ne conduce la concluzia fermă că Ierusalimul Ceresc nu trebuie așteptat într-o formă fizică şi nici la un anumit moment anume, ci că acesta este accesibil oricând și oricui va fi pregătit. Să revenim de pe tărâmul speculativ înapoi pe cel al istoriei. Potrivit anumitor cercetători, Masoneria își revendică una din filiații din Colegiile romane. Acestea însă, deși erau un fel de federații de meseriași care beneficiau de privilegii legale şi erau răspândite pe întregul teritoriu al Imperiului Roman, nu făceau inițieri şi deci nu practicau nimic altceva în afară de arta meseriei respective şi probabil, evident, anumite religii conforme politeismului vremii.(4) Singurele asemănări care pot fi găsite cu Masoneria sunt prestarea unui jurământ – lucru însă extrem de comun acelei vremi – şi obligația pe care şi-o asumau în Colegiu de a se întrajutora, de a organiza înmormântarea membrilor de exemplu, obligație preluată ulterior și de Fraternitatea Rosa-Cruciană. Mai aproape de vremurile noastre, în Evul Mediu apar ghildele meșteșugărești şi odată cu ele şi Masoneria operativă. Nici acestea însă nu transmiteau prea multe în afara secretelor meseriei, eventual anumite norme morale, asta referindu-se la perioada de început, până prin anii 1400-1500. Mai apoi, situația suferă anumite schimbări. Acești artizani, zidari, constructori, arhitecți, cioplitori de piatră, fiind grupați în asociații corporative, erau împărțiți în calfe şi maeștri (meșteri), iar mai târziu în ucenici, calfe și maeștri. Iată deci aici o primă similitudine certă cu Masoneria modernă, prin împărțirea acestor constructori în trei clase, identică cu cea practicată în zilele noastre în Masoneria albastră a primelor trei grade. Acești primi Masoni lucrau sub autoritate eclesiastică, cel mai adesea sub conducerea unor călugări, şi mare parte din lucrările lor erau comandate de Ordinele monastice. De exemplu monumentalul ansamblu de catedrale gotice înălțate în acea perioadă în Europa Occidentală, despre care este la fel de greșit să se spună că au fost exclusiv opera masonilor operativi, ca și că acestea ar fi doar meritul Bisericii acelor locuri și vremuri. S-o spunem din nou pe cea dreaptă, a fost un efort comun și o muncă comună. Din această perspectivă, pare şi realist şi credibil să considerăm că în sânul acestor bresle operative a existat și o anumită cunoaștere esoterică, care a fost de altfel transpusă şi în limbajul catedralelor gotice, normală prin prisma schimburilor inevitabile de idei între clasa constructorilor şi clasa eclesiastică care interacționau strâns între ele. E posibil să fi deținut chiar și o anumită formă de transmisie inițiatică în sensul mistic al cuvântului, dar e mult mai credibil că acest tip de transmisie să fi fost „altoită” pe această structură solidă a masonilor operativi doar atunci când vremurile au cerut-o, de către alte organizații mult mai subtile și mai invizibile.
Primele atestări arheologice certe ale unor civilizații „de constructori” ne duc în anul 3500 înainte de Hristos, înspre civilizația Babiloniană. Arheologia modernă situează această civilizație cu cel puțin 300 de ani înainte de atestarea arheologică a civilizației constructorilor egipteni. Mai apoi, în Egipt, clasa sacerdotala era aceea care deținea şi transmitea cunoștințele în domeniul științelor, artelor şi evident al științei construcțiilor. Această știință a construcțiilor devine bine dezvoltată şi în Fenicia şi tocmai de aceea Solomon îi solicita lui Hiram, regele Tyr-ului constructori care să-l ajute prin cunoașterea lor să construiască Templul de la Ierusalim: „Trimite-mi dar un om care să știe să facă lucruri de aur, de argint, de aramă şi de fier, de tort purpuriu, stacojiu şi albastru şi care să mai știe a săpa şi a face toate acestea împreună cu meșterii care sunt aici la mine în Iuda şi Ierusalim şi pe care i-a pregătit David, tatăl meu.” (II Cronici 2:7) Iar câteva versete mai departe, găsim şi răspunsul Regelui Tyr-ului la solicitarea lui Solomon: „Așadar îți trimit un om înțelept şi înzestrat cu știință, şi anume pe meșterul Hiram-Abi” (II Cronici 2: 13). Argint, aramă şi fier... la gradul de companion al Regimului Scoțian Rectificat ne vom reîntâlni cu aceste metale! Breslele de constructori trec destul de discret (documentar vorbind) de la acea perioadă până la întâlnirea cu creștinismul, mai precis până în perioada în care apar în istorie Ordinele monastice. Așa cum spuneam şi mai devreme, asociațiile de constructori ajung să găsească o formă de coabitare şi colaborare reciproc avantajoasă cu acestea. Biserica vremii își dorea construcții fastuoase, iar anumiți călugări educați şi luminați ofereau întregul suport necesar unor asemenea lucrări, în timp ce breslele de pietrari laici, care străbăteau întunecimile Evului Mediu își găseau în această colaborare siguranța de zi cu zi pentru ei şi familiile lor. Bineînțeles că această colaborare şi-a pus amprenta în ambele sensuri, printr-un transfer de cunoștințe, de secrete şi de practici. Geometria sacră încriptată în catedralele gotice construite în acea perioadă, sculptarea în piatră a unor semnificații simbolice profunde, stau dovadă în acest sens. Episcopul Guillaume Durand de Mende (1230 – 1296) este doar unul dintre personajele eclesiastice ce şi-au legat viața şi opera cu cea a constructorilor de catedrale. Personaj bogat, cu o intensă activitate juridică, diplomatică şi politică, om de o mare cultură, acesta a scris lucrarea „Rațional” sau „Manualul oficiilor divine”, o adevărată enciclopedie simbolică, extrem de utilă oricui dorește să aprofundeze tradițiile artistice şi religioase ale Evului Mediu. Iată ce scrie el în această carte: „Toate lucrurile care țin de [.....] ornamentele Bisericii sunt pline de figuri divine şi de mister, şi fiecare, individual, debordează de o bunătate cerească de fiecare dată când ele întâlnesc un om care le examinează cu atenție şi iubire, şi care știe să extragă miere din piatră şi ulei din cea mai dură rocă”. Pentru a fi demn să interpretezi arta simbolică, trebuie de asemenea, adăuga episcopul ca „omul să aibă o arcă” şi să cunoască „.....disciplina sau viața regulară. Un om este cu siguranță templul lui Dumnezeu dacă posedă în interiorul său un altar, o masă, un candelabru şi arca Domnului. Pentru că este necesar ca el să aibă un altar unde să ofere cu un suflet just şi unde să împartă cu dreptate”. (5) Ce ne spune de fapt episcopul de Mende este că orice catedrală de piatră nu este în realitate nimic altceva decât imaginea vizibilă, simbolică, a catedralei spirituale în care pietrele sunt predestinate vieții veșnice. Mai înseamnă şi că dacă dorim să ne aplecăm studiul asupra operelor tăietorilor de piatră, doar interpretarea exterioară, rațională, intelectuală, nu este suficientă pentru a percepe semnificațiile ascunse. Simbolismul fiind semn şi sens, permite „deschiderea” cărților de piatră care sunt catedralele şi „citirea” lor inițiatică doar de către cei care se educă în acest sens. Câteva din primele documente cate atestă breslele de zidari ale Evului Mediu sunt „The book of trades” (1268) și „The London Regulations” (1356), dar cel mai cunoscut document în care se găsesc referiri despre Masonii operativi este manuscrisul Halliwell, mult mai cunoscut sub numele de Poemul Regius, datat pe la 1390, dar scris se pare cu ceva timp înainte. Aflat în prezent în colecția British Museum, acest manuscris este descris în anul 1734 de către David Casley în al său „Catalogue of the MSS. of the Old Royal Library” drept „un poem despre datoriile morale”. Manuscrisul Regius plasează emblematic corporațiile constructorilor englezi sub egida lui Euclid şi a lui Pitagora, părinți ai geometriei. Tradus în engleza modernă prin munca lui Roderick Baxter (membru al Quatuor Coronoti Lodge, No. 2076, UGLE), el a fost pus la dispoziția publicului larg de către Mackey odată cu publicarea sa în cunoscuta lucrare „Encyclopedia of FreeMasonry”. Toate cele trei documente menționate mai sus pot fi studiate traduse în limba română în această lucrare. Deși teorema lui Pitagora (582-496 îHr) era cunoscută deja de către babilonieni şi de către egipteni cu vreo mie cinci sute de ani înainte, aceasta a ajuns în vremurile noastre purtând numele marelui filozof şi matematician. Școala lui Pitagora era o școală de mistere în care scopurile şi ambițiile politice, inspirația şi mistica religioasă dar şi cunoașterea științifică se îmbinau într-un mod armonios. Este evident că pentru Pitagora şi pentru elevii săi nu exista nici o ruptură între știință şi religie sau între manifestarea religioasă şi manifestarea mundană, între puterea sacerdotală şi cea regală. Mai mult decât atât, pitagoreicii dezvoltaseră un adevărat cult al numărului şi al geometriei, obținând o serie de rezultate notabile în domeniu; să amintim aici lungimile "incomensurabile" și numerele iraționale. Spiritul pitagoreic al unității, ordinii şi armoniei existente în toate lucrurile a pătruns mai apoi în fondul intim şi secret al concepțiilor lui Aristotel. (6) Prin introducerea axiomelor şi a rigorii în studiul matematicii, Euclid (c 325 – 265 îHr) poate fi pe bună dreptate considerat drept unul dintre părinții geometriei. Prin lucrarea sa „Elementele” acesta pune bazele abordării logice riguroase a matematicii. „Nimeni să nu intre aici dacă nu este un geometru” gravase Platon (427-347 îHr) pe frontispiciul academiei sale. Una din concepțiile lui Platon, încă în vigoare și astăzi, susține că pentru realizarea figurilor geometrice este suficient să fie utilizate doar rigla și compasul. Compasul care poate trasa cercul (femininul) şi rigla care poate trasa dreapta (masculinul): iată aici instrumentele de bază ale geometriei sacre. Asocierea acestor titani ai gândirii antice cu Masoneria operativă iar mai târziu cu cea speculativă poate fi pusă în legătură nu doar cu dezvoltările științifice în domeniul matematic, ci mai ales cu ceea ce în vremurile moderne cunoaștem sub denumirile de mistica numerelor şi de geometrie sacră, două forme de cunoaștere care studiază modurile de manifestare ale Divinului în lumea materială cu scopul de a o transcende, așa cum o fac numerele Φ (numărul de aur Fi =1,61803...) sau π (Pi =3,14159...), numere legate de manifestarea Ordinii Divine, de regulile prin care a fost creată lumea şi de legătura transcendentă dintre material și spiritual. Oare nu înțelegerea, acceptarea şi respectarea Ordinii Divine - acea Ordine primordială şi perfectă „dinaintea” răului provocat de căderea Adamică - reprezintă prima şi cea mai de preț îndatorire a oricărui căutător pe Cale? Un alt document de referință atunci când se vorbește despre originile Franc-masoneriei este Manuscrisul Matthew Cooke, aflat de asemenea în posesia British Museum ( British Museum: "Addiţional M.S. 23,198") şi care a fost scris undeva în jurul anilor 1440-1450. De fapt, pentru a păstra întregul adevăr istoric, este vorba de un set de trei documente cunoscute sub această denumire, din care cel mai frecvent în prezent se folosesc compilații. Traducerea în limba engleză modernă se datorează Fratelui George William Speth ( 1847-1901) care a activat în Loja de cercetare „Ars Quatuor Coronati” numărul 2076 de sub obediența UGLE. O traducere în limba română a acestei versiuni ce datează din anul 1861 poate fi consultată în capitolul dedicat documentului din această lucrare. Voi cita mai departe formula de început a acestui document din limba engleză modernă: „Thanked be God, our glorius father and founder and former of Heaven and of earth and of all things that in him is...” Precum cele mai multe dintre documentele Masonilor operativi la care avem acces în vremurile noastre, şi acesta începe cu invocarea numelui lui Dumnezeu. Şi tot ca cele mai multe dintre ele, se termină cu formula „Amen. So mote it be !” ( Amin. Așa să fie! ) În anul 1459 apar „Constituțiile de la Strasbourg” (Ratisbona, Germania), în 32 de puncte, care încep cu următoarea invocație: „În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Fiului, şi a Sfântului Spirit, şi a milostivei noastre Mame Maria, şi de asemenea al binecuvântaților ei slujitori...” Trei ani mai târziu, în anul 1462 apar „Ordonanțele de la Torgau” (Germania) care încep astfel: „În numele Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Spirit, în numele binecuvântatei Fecioare Maria...”. Ele se adresau „Venerabililor Maeștri ai lucrătorilor în piatră ai Craft-ului, supraveghetorilor şi Companionilor Craft-ului”. Pare o exprimare destul de familiară, nu-i așa? Ele sunt rescrise în anul 1563, în urma unei adunări a masonilor operativi din Germania acelor vremuri, și redactate sub forma unui document ce este cunoscut astăzi sub denumirea de „Ordonanțele de la Strasbourg”. În anul 1583 apare alt manuscris şi anume cel cunoscut sub denumirea „Grand Lodge no 1”. Paragraful de deschidere al acestui manuscris e o invocație către „Tatăl din ceruri” şi către Sfânta Treime. Ca majoritatea manuscriselor masonice din acea perioadă, şi acesta conține o versiune proprie a istoriei Craft-ului şi câteva reguli de conduită pentru Masoni. În timp ce Regius are 15 articole pentru Maeștri şi 15 puncte pentru Meseriași iar Cooke are 9 articole pentru Maeștri şi 9 puncte pentru Companioni, manuscrisul „Grand Lodge no 1”are 9 îndatoriri care se aplică tuturor Masonilor şi 18 care se aplică specific doar Maeștrilor şi Companionilor. Voi cita prima din aceste îndatoriri care se aplică oricărui Mason, așa cum ne-o prezintă manuscrisul: „În primul rând, trebuie să fi un adevărat om al lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici şi nu trebuie să folosești eroarea sau erezia, ci să fi un om discret şi înțelept”. Credință, discreție şi înțelepciune, iată ce le cerea acest document în primul rând celor cărora le era adresat. Cred că exemplele de mai sus au fost suficiente pentru a scoate în evidență că aceste bresle ale constructorilor operativi erau fundamental creștine; în absolut toate documentele lor fac referiri la Dumnezeu, la Sfânta Treime sau la Fecioara Maria. Creștinismul acestor masoni operativi nu poate fi pus la îndoială, pentru că aceste bresle s-au dezvoltat şi funcționat în mediul occidental european al acelor vremuri; nici un cercetător serios şi onest al istoriei fenomenului masonic operativ nu poate contesta acest aspect. Apar apoi succesiv alte documente cu temă masonică cum ar fi Statutele Schaw (1598-1599), Prima (1601) și a doua (1628) cartă Sinclair, manuscrisele Sloane (21 de texte cunoscute în prezent, apărute în jurul anului 1650), manuscrisul Wiliam Watson (1687) . Aceste manuscrise sunt însă prea numeroase pentru a fi toate menționate în această lucrare. În anul 1686 Robert Plot menționează Franc-masonii în lucrarea sa Natural History of Staffordshire iar în anul 1709 găsim probabil prima mențiune a Franc-masoneriei într-un ziar, The Tatler, ediția de joi 9 iunie 1709: "They have their signs and tokens like Free-Masons...." Până aici am vorbit de Masoneria operativă, cea a tăietorilor de piatră, şi vom reveni în curând la ea pentru a vedea cum s-a realizat transferul de la Masoneria operativă înspre Masoneria speculativă.
Există foarte multe teorii legate de modul cum a apărut Masoneria speculativă: Harry Carr susține ipoteza “tranziției” naturale directe din masoneria operativă, Eric Ward este adeptul “nașterii originale” făcând o diferențiere netă între perioada craft-ului speculativ şi perioada ritualică, Colin Dyer merge pe teoria “bazelor religioase” într-o eră întunecată de conflictele dintre protestanți şi catolici, Cosby Jackson susține teoria originii „Rosa-Cruciene” bazată pe importanța acordată de ambele organizații pietății si autoperfecționării, Cyril Batham susține teza originii monahale legată de dizolvarea mănăstirilor de către Henric al VIII-lea în anul 1538 iar Michel Spurr susține teza “iluminismului” şi a schimbului unor idei şi principii între masonii operativi ai vremii şi adepții iluminismului. Sunt doar câteva din multele teze apărute pe marginea acestui subiect şi susținute de cercetători în domeniu, cu argumente mai mult sau mai puțin valabile, după ani întregi de studii. Despre Masoneria speculativă nu se poate discuta „oficial” decât începând cu anul 1717 dar există o perioadă de tranziție absolut normală de la operativ înspre speculativ, perioadă în care în Lojele Masonilor operativi au început să fie „acceptați” (de unde derivă şi denominarea de „Masonerie Acceptată”) şi membri care nu aveau vreo legătură directă cu Craft-ul. Această perioadă şi îndatoririle Masonilor din acea vreme sunt reflectate în texte precum manuscrisele York sau Kilwinning din anii 1600. Unii istorici consideră că Loja Kilwinning cu numărul 0 ar reprezenta nu doar cea mai veche Loja din Scotia, ci şi din lume. Conspectând actualul website al acestei Loje, vom vedea că ea își documentează originile începând cu anul 1140. Alte manuscrise datând aproximativ din aceeași perioadă sunt manuscrisele „Dumfries” ( Dumfries 1-3 datând din 1600 şi Dumfries nr. 4 din 1710) , manuscrisul „Sloane 3329” datând din 1700 sau manuscrisul „Trinity College” din 1711. De altfel în jurul anului 1700 încep să apară documentele cu conținut ritualic, catehisme sau instrucții prin întrebări și răspunsuri, dintre care câteva vor fi prezentate și în această lucrare. După cum spuneam, anul oficial de naștere al Masoneriei speculative este considerat a fi 1717, atunci când, exact în ziua sărbătoririi Sfântului Ioan, pe 24 iunie, patru loje londoneze s-au reunit în taverna „Goose and Gridiron” şi au format prima Mare Lojă. Acest grup va fi denumit informal mai târziu drept „modernii” şi eforturilor sale i se datorează apariția în luna ianuarie a anului 1723 a celebrelor „Constituții” redactate de pastorul prezbiterian James Anderson ajutat îndeaproape de pastorul anglican John T. Desaguliers. „Constituțiile lui Anderson” - după denumirea sub care s-a impus acest manuscris - încep cu o dedicație adresată ducelui de Montagu, continuă cu îndatoririle unui Franc-mason şi cu regulamentele generale, având în cuprinsul lor şi anumite cântece rituale (Cântecul Ucenicilor, al Calfelor, al Maeștrilor, etc). Pastorul Anderson se trăgea dintr-o familie scoțiană, iar tatăl său, Robert Anderson fusese membru al unei loje “antice” în Aberdeen. Ele au fost deja prezentate integral publicului din România într-o lucrare dedicată apărută la Editura Arcana, de aceea nu am mai considerat necesar să prezint mai departe decât partea care conține „Îndatoririle unui Franc-mason”. Aceste Constituții, alături de Constituțiile Roberts și de Ahiman Rezon fac parte din așa numitele documente „constitutive de Mari Loje”. În Constituțiile lui Anderson se spune despre Dumnezeu şi religie: „Un Mason este obligat prin jurământ să se supună legii morale; şi, dacă înțelege bine Arta, el nu va deveni niciodată un ateu fără minte şi nici un libertin lipsit de credință”. Constituțiile lui Anderson conțin printre altele o istorie a originilor Franc-masoneriei. Astfel, ediția din 1723 evocă legătura cu Pitagora, care la rândul său deprinsese arta de la egipteni, ediția din 1730 îl adaugă pe Zoroastru, ediția din 1738 adaugă la lista originilor Orientul, pentru ca apoi următoarele ediții să reafirme constant faptul că franc-masoneria s-a născut în Orient. Formularea obligațiilor către Dumnezeu şi religie din 1723 sunt modificate la o următoare ediție a acestor Constituții, din anul 1738 şi sunt înlocuite de formularea: „Un Mason este obligat prin ceea ce este să respecte legea morală ca un adevărat Noachit; şi dacă va înțelege cu dreptate Arta, el nu va fi nicicând un ateu stupid sau un libertin fără credință şi nu va acționa împotriva conștiinței sale. Odinioară, Masonii creștini aveau obligația să respecte obiceiurile creștine ale fiecărui ținut unde călătoreau şi munceau; ce puteau fi găsite la toate națiile, chiar şi de religii diferite. Ei au obligația generală să adere la acea religie cu care toți bărbații se pun de acord; asta înseamnă să fi un bărbat bun şi adevărat, om de onoare şi onest, indiferent de numele, religiile sau convingerile prin care ei s-ar putea deosebi...” Această variantă a Constituțiilor nu a mai fost reluată în nici una din edițiile ulterioare din anii 1756, 1767 şi 1784 care revin la prima formulare din 1723. Cu toate acestea, se pare că această formulare apărută în Constituțiile din anul 1738 a fost unul dintre factorii care au generat ruptura dintre Masonerie şi Biserica Romano-Catolică. Versiunea a doua a acestor Constituții apărea în ianuarie 1738, iar în aprilie 1738 era emisă Bula papală „In Eminenti” a Papei Clement al XII-lea, prima Bula prin care se condamnă Franc-masoneria. E extrem de posibil ca la apariția acestei Bule să fi contribuit de asemenea şi discursul Cavalerului de Ramsay, care devenise public doar cu un an înainte... și care clădea o punte între Masonerie și Ordinul Templului. Merită de asemenea menționată apariția în anul 1722 a „Constituțiilor Roberts” ( Titlul original fiind „Vechile constituții aparținând anticei şi onorabilei societăți a Masonilor liberi şi acceptați”, tipărită de J. Roberts de unde şi numele său actual) Câțiva ani mai târziu, în jurul Lojei de York ia naștere o altă Mare Lojă şi anume „Marea Lojă a Masonilor Antici” care se opune primei, căreia îi reproșează că a renunțat la creștinismul ritualurilor. Ea se va apleca asupra constituțiilor lui Lawrence Dermott publicate în anul 1751 sub titlul Ahiman Rezon (titlu care în traducere din ebraică înseamnă „un ajutor unui frate”). Versiunea din 1756 conținea o introducere, o profesiune de credință, Old Charges (vechile îndatoriri) precum şi regulamentele generale ale Ordinului. Lawrence Dermott se apleacă cu precădere asupra rădăcinilor „tradiționale” ale Franc-masoneriei, introducând în ritual elemente ale credințelor creștine şi iudaice. Ritualul anticilor era bogat în rugăciuni şi în citate din Biblie şi conținea un grad suplimentar denumit Royal Arch. Am considerat Ahiman Rezon drept un document suficient de important pentru a fi prezentat în cadrul acestei lucrări în forma sa integrală. În anul 1813 cele două Mari Loje britanice se reunesc şi formează o nouă obediență denumită Marea Lojă Unită a Angliei (UGLE) printr-un „Tratat de unire” de inspirație mai degrabă „antică” decât „modernă”. În jurul anului 1860 apare pentru prima oară formularea „vechilor Landmarks”, în Masoneria americană, un înfocat susținător al acestora fiind Albert Mackey. Ele au generat discuții aprinse pro şi contra în epocă, unii dintre cei mai recunoscuți Masoni americani ai vremii, printre care și Albert Pike de exemplu, catalogându-le drept dogmatice. Până la urmă însă, ele s-au impus. Iată mai jos ce conținea această „listă a lui Mackey” din anul 1858 care a devenit ulterior cunoscută sub numele de „Landmarks”: 1. Modurile de recunoaștere. 2. Împărțirea Masoneriei simbolice în cele Trei Grade. 3. Legenda gradului trei. 4. Conducerea Frăției de către un Mare Maestru rezultat prin alegeri. 5. Prerogativa Marelui Maestru de a prezida orice adunare a masoneriei simbolice. 6. Prerogativa Marelui Maestru să acorde dispense pentru conferirea de grade fără respectarea perioadelor regulare. 7. Prerogativa Marelui Maestru de a acorda dispense pentru înființarea şi funcționarea unei Loje. 8. Prerogativa Marelui Maestru să consacre masoni „la vedere” (pe loc). 9. Necesitatea pentru Francmasoni de a se reuni în Loja. 10. Conducerea Lojei de către un Maestru Venerabil şi doi Supraveghetori. 11. Necesitatea pentru fiecare Lojă de a lucra acoperit, adică de păzi lucrările lojei. 12. Dreptul oricărui Francmason de a fi reprezentat în toate adunările generale ale Masoneriei primelor trei grade. 13. Dreptul oricărui Francmason de a face apel la Marea Loja față de o decizie luată de Loja sa. 14. Dreptul oricărui Francmason de a vizita alte Loje regulare. 15. Nici un vizitator, necunoscut drept Mason, nu va intra într-o Loja fără o verificare prealabilă potrivit uzanțelor tradiționale. 16. Nici o Lojă nu poate interveni în afacerile alteia şi nici să acorde grade Fraților ce sunt membri în alte Loje. 17. Fiecare membru al Ordinului trebuie să se supună jurisdicției Masonice a locului unde își are reședința şi nu poate fi membru activ decât într-o singură Lojă. 18. Orice candidat la inițiere trebuie să fie bărbat, nemutilat, născut liber şi de vârstă matură. 19. Credința în existența lui Dumnezeu ca Mare Arhitect al Universului. 20. Credința învierii într-o existență viitoare. 21. Prezenta obligatorie a Cărții Legii Sfinte în fiecare Lojă. 22. Egalitatea tuturor Masonilor. 23. Păstrarea secretului masonic. 24. Fundamentul unei Științe Speculative, în scopul învățăturii religioase sau morale. 25 . Aceste Landmark-uri nu pot fi modificate niciodată (Caracterul imuabil al lor) „Landmark-urile lui Mackey” au cunoscut ulterior alte câteva redactări: Findel (1874), Pound (1919) şi Evans (1923). Dintre toate cele 25 de Landmark-uri enunțate mai sus, singurele care se regăsesc în absolut toate cele 4 redactări sunt: Landmark-urile 19 şi 20 ( Credința în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului) , Landmark-ul 18 (Condiții de primire a candidaților) şi Landmark-ul 23 (Păstrarea secretului masonic). Cu puțin înainte de această perioadă a apariției şi a dezvoltării Landmark-urilor, în anul 1737, are loc un eveniment cu profunde implicații pentru dezvoltarea ulterioară a Masoneriei, mai ales a gradelor înalte scoțiene şi cavalerești. Este vorba de publicarea discursului cavalerului Andre-Michel de Ramsay, citit pentru prima oară se pare în decembrie 1736, acesta fiind primul din cele două discursuri cunoscute. Primul discurs a fost destinat citirii în Lojele Iacobine, iar al doilea citirii în cele ce nu erau partizane ale lui Stuart; acesta ar fi trebuit citit în martie 1737 dar n-a mai fost până la urmă citit ci a circulat „pe sub mână”, datorită opoziției exprimate de cardinalul Fleury, ministru al lui Ludovic al XV-lea. Aceste două discursuri fac legătura între Franc-masonerie şi Cruciați. Scoțian de origine, născut în anul 1686 și provenind dintr-o familie modestă, cavalerul de Ramsay se stabilește în Franța unde devine preceptorul copilului contelui de Sassagne, Mare Maestru al ordinului Regal și Militar al Sfântului Lazăr. Ramsay este inițiat în acest Ordin şi astfel devine Cavaler. În anul 1709, fiind influențat de Fenelon, Ramsay se convertește la catolicism. El va publica de altfel operele postume ale acestui mistic și va compune la rândul său câteva romane cu teme pedagogice. Mai târziu, cunoscându-i pe ducele de Wharton, Mare Maestru a Marii Loje a Angliei în perioada 1722-1723, precum și pe J.T. Desaguliers, Ramsay devine interesat de Franc-masonerie, în care este inițiat în anul 1730. Moare la Saint-Germain în anul 1743, după ce a deschis prin discursurile sale celebre calea către gradele zise „scoțiene” precum și cavalerești în Masonerie. Nu multă vreme după aceste discursuri, care pot fi studiate în capitolele următoare, referirile la cruciați vor fi interpretate drept niște referiri la o legătură directă între Franc-masonerie şi Ordinul Templului. Acest discurs stă la baza dezvoltării ulterioare a sistemului de grade înalte. Nominalizând Scoția drept țara unde tradițiile Masonice se păstraseră nealterate, Ramsay a generat apariția maeștrilor „scoțieni” iar prin dezvoltări ulterioare a multora din gradele înalte care se practică în prezent de către diferite Rituri. Prin discursul lui Ramsay, Templul lui Solomon își găsea o continuare în cavaleria creștină care primea menirea să înalțe un alt Templu Nevăzut, ideal al umanității. Această filiație templieră a Masoneriei care-şi face pentru prima oară cunoscută prezența între anii 1730 şi 1750, poate fi o posibilă explicație a „altoirii” pe trunchiul Masoneriei operative a acelei forme de transmisie transcendentă despre care vorbeam ceva mai devreme. De fapt problema e chiar mai complexă, pentru că se pare că însuși Ordinul Templului a „primit” o asemenea transmisie de la alte organizații cu care s-a aflat în contact, pe o linie ce s-a perpetuat neîntrerupt de la începuturile umanității. Doar câțiva ani mai târziu, în 1754, baronul Karl Gotthelf von Hund va întemeia o filială a ritului scoțian, numită „Ordinul Strictei Observanțe“, mult mai cunoscută sub numele de „Stricta Observanță Templieră” (SOT). Von Hund a afirmat că ducea mai departe tradițiile cavalerilor templieri, care fuseseră constrânși la începutul secolului al XIV-lea de regimul lui Filip cel Frumos, regele Franței, să se autoexileze în Scoția. Fiind vorba de unul din izvoarele principale din care a luat ființă Regimul Scoțian Rectificat (RER), voi aborda mai în detaliu istoria şi specificul Strictei Observanțe într-o altă lucrare care va vedea și ea în curând lumina tiparului.
Cum a avut loc această trecere graduală de la Masoneria operativă a tăietorilor în piatră către cea speculativă așa cum o cunoaștem noi astăzi? Şi aici ca în aproape orice alt aspect care privește Masoneria, părerile sunt extrem de variate. Dorința de a prima în fața altora, orgoliile şi vanitățile par a-şi spune cuvântul când este vorba de asemenea subiecte delicate. Tocmai de aceea ne vom limita la a expune câteva din ipotezele cele mai des vehiculate, lăsând la latitudinea înțelepciunii cititorului să tragă singur o concluzie. Probabil că cea mai des vehiculată ipoteză este cea a tranziției progresive, prin acceptarea în sânul breslelor de operativi a unor persoane care nu aveau o legătură directă cu Craft-ul, teorie susținută de istoricul englez Harry Carr. Alți autori susțin că burghezi şi nobili ai acelor vremuri s-au alăturat Lojelor pentru că ele ofereau un mediu potrivit pentru a-şi putea cultiva idealurile de pace, toleranță şi fraternitate, permiţându-le în egală măsură regaliştilor şi republicanilor moderaţi să lucreze în liniște (teoria politică). Pentru alții este vorba mai degrabă de dorința de a intra într-o societate pentru care caritatea şi într-ajutorarea frățească reprezentau valori de bază, într-o perioadă destul de tulbure a istoriei umanității (teoria socială). În final mai menționăm o teorie, vehiculată de Batham, care susține că prigoana religioasă a lui Henric al VIII-lea, care în anul 1547 a deposedat de bunuri mai multe ordine religioase, i-a făcut pe membri acestora să se adăpostească în Lojele constructorilor cu care aveau legături strânse (teoria religioasă).
Interesantă e şi opinia lui Richard Sandbach, membru al Ars Quatuor Coronati care susține că de la operativ înspre speculativ s-a operat „o transmisie apostolică mai degrabă decât o succesiune ereditară” (7). O asemenea ipoteză merge (aproape) mână în mână cu legenda filiației spirituale templiere şi merită cu adevărat studiată în detaliu. Iată mai jos un scurt paragraf din primul discurs al cavalerului de Ramsay (1736) care întărește această ipoteză: Din vremea războaielor sfinte din Palestina mai mulți prinți, seniori și artiști au fost primiți în societate, au jurat să restaureze templele creștinilor din Țara Sfântă, s-au angajat prin jurământ să-și folosească știința și bunurile pentru a readuce arhitectura înspre instituția primordială, au reamintit semnele străvechi și parolele tainice ale lui Solomon, pentru a se distinge de necredincioși și pentru a se recunoaște reciproc, și au decis să se unească strâns cu Cavalerii Sfântului Ioan din Ierusalim. De atunci lojile noastre poartă în toate țările numele de Loji ale Sfântului Ioan. Această uniune s-a făcut urmând exemplul israeliților când au reconstruit al doilea templu. În timp ce unii mânuiau mistria și compasul, ceilalți le apărau cu sabia și scutul. RITURI MASONICE ŞI MASONERIA GRADELOR ÎNALTE Cuvântul rit provine din sanscritul riti care înseamnă cutumă, tradiție; la început a fost folosit cu sensul de “cutume primite şi mulțumită cărora se menține ordinea lumii” (8). În universul inițiatic, riturile permit transcenderea sacrului, realizând o ruptură cu profanul. În Franc-masonerie în particular, un rit desemnează înainte de orice o stare de spirit, un anumit vocabular pus în practică în execuția rituală, dar și scara și natura specifică gradelor ce compun un anumit sistem masonic. Nu trebuie niciodată pierdută din vedere această dualitate a sensurilor. (9) Plecând de la Trunchiul Masonic comun al primelor trei grade ( Ucenic, Companion şi Maestru) care sunt practicate de către toate puterile masonice, Franc-masoneria este organizată în Rituri ce poartă uneori şi denumirea de Regimuri sau Ordine (de exemplu Regimul Scoțian Rectificat). Un Rit este constituit dintr-un ansamblu coerent de prescripții şi ritualuri, o ordonare a gesturilor simbolice şi a ceremoniilor care se desfășoară la anumite grade (niveluri de inițiere), fiind destinat perfecționării şi desăvârșirii Masonice. Fiecare grad ierarhic al unui rit presupune anumite ceremonii ce urmează un ritual care inițiază şi conferă noi cunoștințe. Numărul de grade care se practică în fiecare Rit diferă în funcție de specificul acestuia, de exemplu în Ritul Scoțian Rectificat sunt doar 6 grade, în timp ce în Ritul Scoțian Antic şi Acceptat sunt 33, în Ritul Francez sunt 7 grade, etc.... Apariția şi proliferarea acestor „grade înalte” are loc după anul 1740 ca o consecință directă a discursului Cavalerului de Ramsay. Explozia lor se produce între anii 1750 şi 1782 iar în epocă apare o adevărată „foame” de a acumula, de a primi cât mai multe din aceste grade, indiferent de unde şi cum apăreau ele. Pentru unii aceasta însemnă doar o dorință de „a avea” iar pentru alții reprezenta o grijă de a nu lăsa cumva să treacă pe lângă ei vreo șansă ce i-ar fi putut ajuta pe drumul spre „a fi”. Oricum, Riturile „gradelor înalte” așa cum sunt ele cunoscute în prezent, începuseră să se structureze. O parte a acestor grade înalte își aveau originea în hermetism, termen generic care definește un summum al unor cunoștințe și tradiții provenind din cele mai diferite origini: pitagorism, orfism, maniheism, neoplatonism, cabala și gnosticism, fiind pline de simbolism esoteric. Acestora li se alătură încă două genuri: așa-zisele grade ale răzbunării și gradele cavalerești. În timp ce gradele răzbunării abordează teme precum răzbunarea morții Maestrului Hiram sau răzbunarea împotriva celor ce au provocat distrugerea Ordinului Templului, cele cavalerești conferă un caracter aristocratic Masoneriei, bazându-se pe o descendență a Ordinului conformă cu discursurile lui Ramsay. Practicând o învățătură a iubirii, Ritul Scoțian Rectificat a respins ferm încă de la înființarea sa toate gradele așa-zise ale răzbunării. De asemenea, ritualistica rectificată a renunțat la orice referire la alchimie, la învățătura și la practica alchimică, probabil în parte și datorită aversiunii pe care Willermoz o nutrea față de ea. În anul 1782, în urma Conventului de la Wilhelmsbad se definește forma actuală în 6 grade a Ritului Scoțian Rectificat, pe scheletul gradelor practicate de către Stricta Observanță Templieră. În anul 1784 apare Ritul Egiptean al lui Cagliostro care va cunoaște în timp dezvoltări ulterioare în Ritul de Misraim (1801) şi în Ritul de Memphis (în jurul anului 1838). Doar câțiva ani mai târziu, în anul 1786, Marile Constituții reglementează Scoţianismul în 33 de grade al Ritului Scoțian Antic şi Acceptat, adăugând încă 8 grade la cele 25 ale Ritului de Perfecție. Acest Rit va cunoaște dezvoltarea sa finală în anul 1801 când la Charleston, Carolina de Sud (SUA) se fondează primul Suprem Consiliu al RSAA. Câteva din cele mai cunoscute Rituri Masonice care sunt practicate astăzi în lume sunt prezentate mai jos:
La nivel de relații diplomatice între Rituri se practică anumite „echivalențe diplomatice” denumite în limbaj masonic şi „pasarele diplomatice”. Acestea au un rol important mai ales în cazul unor concordate care statuează dreptul la vizite reciproce, fără a fi însă neapărat relevante în ceea ce privește conținutul esoteric al Riturilor. Acestea fiind zise, nu ne mai rămâne decât să urăm cititorului o lectură cât mai plăcută și spornică a câtorva dintre documentele cele mai reprezentative din punct de vedere istoric pentru ceea ce înseamnă fenomenul masonic. Vechile documente legate de apariția, istoria și evoluția Franc-masoneriei ar putea fi clasificate după conținut în câteva categorii distincte, după cum urmează:
O altă clasificare uzuală a acestor documente, din punct de vedere istoric, este în documente legate de masoneria operativă (ultimele datând de la începuturile anilor 1700) și documente timpurii legate de masoneria speculativă (care încep să apară undeva după anul 1660). În cele ce urmează veți avea acces la cele mai importante documente din fiecare dintre categoriile de mai sus. BIBLIOGRAFIE
Yüklə 98,06 Kb. Dostları ilə paylaş:
|