Dic?ionar de Geografie

Paleomagnetism. Aspecte ale câmpului magnetic terestru din trecutul geologic al Pământului scoase în evidenţă prin studiile efectuate asupra orientării particulelor cu proprietăţi magnetice din unele roci efuzive şi sedimentare de vârstă cunoscută. Prin răcirea bruscă a lavelor în contact cu apa lacurilor sau a mării, particulele cu proprietăţi magnetice din lave rămân orientate pe direcţia liniilor de forţă ale câmpului magnetic terestru din momentul răcirii lavelor respective (magnetism remanent). De asemenea, particulele fine de minerale cu conţinut de fier care se depun în apa lacurilor, în căderea lor lină spre fundul acestora, sunt orientate tot pe direcţia liniilor de forţă ale câmpului magnetic terestru din acel moment, indicând, ca şi în primul caz, direcţia şi polaritatea acestui câmp. Studiile de paleomagnetism au arătat că în trecutul geologic al Pământului magnetismul terestru a suferit schimbări continue în ceea ce priveşte poziţia polilor magnetici, intensitatea câmpului magnetic terestru şi polaritatea acestuia (nordul a fost adesea sud şi invers). Datele asupra paleomagnetismului terestru confirmă şi lămuresc unele probleme legate de teoria translaţiei continentale, tectonica plăcilor, chiar dispariţia unor vieţuitoare, care n-au rezistat acestor schimbări etc.

Paleontologie. (gr. palaios-vechi, on, ontos-fiinţă, logos-cuvânt, ştiinţă). Ştiinţă care se ocupă cu studiul, clasificarea şi descrierea organismelor animale şi vegetale (resturi sau urme ale activităţii vitale) care au trăit în timpurile geologice ale Pământului şi care s-au păstrat, ca fosile (v.), în sedimentele scoarţei. Bazele paleontologiei moderne au fost fundamentate de naturalistul francez Georges Cuvier (1769-1832), în anul 1821. Cuprinde, în principal: paleobotanica (gr. palaios-vechi, botanon-plantă) sau paleofitologia, care se ocupă cu studiul plantelor fosile; paleozoologia (gr. palaios-vechi, zoon-animal, logos-ştiinţă), care studiază animalele fosile, şi paleoecologia (gr. palaios-vechi, oikos-casă, logos-ştiinţă), care cercetează condiţiile de viaţă ale plantelor şi animalelor din trecut. Paleontologia prezintă o deosebită importanţă în cercetările geologice, teoretice şi practice. Astfel: determină lanţul de strămoşi care au trăit în epocile geologice şi gradul de înrudire al acestora cu formele actuale, completând astfel golurile în sistematica zoologică şi botanică actuală, în care nu se găsesc unele forme cunoscute în trecut (ex.: Ichthyostega, batracin-peşte; Seymouria, amfibian-reptilă; Archaeopteryx, pasăre-reptilă etc.); permite stratigrafiei să stabilească, cu ajutorul fosilelor, vârsta relativă a stratelor sedimentare; aduce fapte şi argumente în sprijinul evoluţiei organismelor, a continuităţii pe pământ, a trecerii acesteia de la forme simple la forme compuse; etc. Studiile paleontologice pot servi şi la descoperirea unor substanţe minerale utile legate de formaţiunile sedimentare.

Paleopedologie. (gr. paleos-vechi, pedon-sol, ogor, logos-ştiinţă). Parte a pedologiei (v.) care studiază solurile fosile, cercetând natura acestor soluri, condiţiile în care s-au format, relaţiile lor spaţiale şi în timp cu solurile actuale etc. Legate de cercetările arheologice, studiile paleopedologice permit determinarea timpului când s-au format solurile fosile.

Paleosol. Sol format în condiţii de climă şi de vegetaţie diferite de cele de astăzi. Este acoperit de sedimente mai noi care, în condiţiile ţării noastre, sunt constituite de obcei din loess. Se identifică în deschideri (aflorimente) prin culoarea sa mai închisă decât a stratelor de loess între care se găseşte intercalat.

Paleovulcanice, roci. Roci magmatice efuzive, de vârstă preterţiară (precambriene, paleozoice şi mezozoice), foarte variate din punctul de vedere chimic şi mineralogic şi deseori puternic alterate, fiecăreia corespunzându-i o rocă neovulcanică şi, respectiv, una intruzivă. Ex.: porfire (v.), porfirite (v.), porfiroide (v.), ortofire (v.), melafire (v.), diabaze (v.), ofite (v.), picrite (v.), kimberlite (v.), limburgite (v.) etc. V. şi sub Rocă.

Paleozoic. (gr. palaios-vechi, zoikos-de animal). Eră din istoria geologică a Pământului, cu durata de circa 360 000 000 de ani, separată de geologul englez James Hutton (1726-1797) din terenurile de tranziţie (Übergangsgebirge) definite de mineralogul german Abraham Gottlob Werner (1749-1817) în propunerea sa de clasificare a terenurilor scoarţei terestre. Limita inferioară a Paleozoicului, care se împarte în şase perioade: Cambrian (v.), Ordovician (v.), Silurian (v.), Devonian (v.), Carbonifer (v.), Permian (v.), este marcat de momentul când trilobiţii au format fosile bine conservate în primele strate care urmează Precambrianului, iar limita superioară, de dispariţia trilobiţilor, tabulaţilor, tetracoralierilor etc., şi de apariţia primilor amoniţi propriu-zişi. Din punctul de vedere geologic, începutul Paleozoicului este marcat printr-o vastă transgresiune şi printr-o schimbare de facies, iar sfârşitul lui, printr-o regresiune, însoţită, uneori, de depuneri de evaporite şi, local, prin cutări. Formaţiunile paleozoice sunt reprezentate prin toate felurile de roci, dar nu cu aceeaşi răspândire. Astfel: rocile magmatice (granite, sienite, porfire etc.) sunt frecvente în Silurian şi Carbonifer; rocile metamorfice (gnaisuri, micaşisturi, amfibolite, cuarţite etc.) sunt frecvente în Silurian, în Devonianul inferior şi în Carbonifer-Permian, iar rocile sedimentare (gresii, conglomerate, marne, şisturi argiloase alunifere sau bituminoase, depozite de fliş şi molasă, evaporite, calcare etc.) sunt foarte răspândite în toate perioadele şi sub forma tuturor faciesurilor cunoscute (mai puţin faciesul abisal), dar cu predominanţă deosebită (facies continental în Devonian, Carbonifer şi Permian; facies litoral, neritic şi bathial, în toate perioadele; facies lagunar, în Permian). Din punctul de vedere paleontologic, Paleozoicul este caracterizat printr-o floră care începe cu Thallophytele (din care algele marine calcaroase au format importante depozite de calcar în China etc.) şi se continuă cu apariţia în Devonian, a criptogamelor vasculare (Equissetales, Lycopodiales, ferigi etc.), care se dezvoltă exuberant în Carbonifer (unele criptogame dispar la sfârşitul erei: Lepidodendreele, Sigillariaceele etc.). La finele Carboniferului, începutul Permianului, apar coniferele (Walchia) şi câteva Cicadee, Cordaitale şi Pteridosperme, reprezentând gimnospermele primitive. În flora paleozoică lipsesc angiospermele. Din punctul de vedere al faunei, cu excepţia hexacoralierilor, a echinidelor neregulate, a belemniţilor, păsărilor şi mamiferelor, fauna paleozoică cuprinde toate celelalte încrengături, fiind caracterizată prin prezenţa unor grupe de vieţuitoare care nu se mai întâlnesc în erele următoare (ex.: tabulaţii şi tetracoralierii, antozoarele apărute în Silurian, cu mare dezvoltare în Devonian şi regresând în Carbonifer, dispar în Permian; graptoliţii, care apar în Silurian, dispar la finele acestei perioade; cistoideele, care apar în Cambrian, şi blastoideele şi palechinidele din Silurian dispar la finele erei; trilobiţii, cu maximum de dezvoltare în Cambrian şi, în continuare, în Silurian, regresează şi dispar până la sfârşitul Permianului; peştii cartilaginoşi placodermi, care au apărut în Silurian, după o mare dezvoltare în Devonian, regresează, dispar în Permian; etc.). Dintre celelalte încrengături, care se continuă şi în erele următoare, sunt de menţionat: foraminiferele, care se dezvoltă puternic în Carbonifer şi Permian (Fusulina, Schwagerina); brahiopodele, cele mai numeroase şi mai variate, dezvoltate puternic în toată era; lamelibranhiatele şi gasteropodele, deşi apar încă din Cambrian, se dezvoltă destul de puţin în Paleozoic, iar cefalopodele au o mare dezvoltare numai prin nautiloidee şi goniatiţi; amfibienii apar la finele Devonianului, dar se dezvoltă spre stegocefali abia spre sfârşitul erei; reptilele (teromorfe), deşi au fost întâlnite în Carboniferul superior, nu se dezvoltă decât mai târziu, în Mezozoic. În Paleozoic au avut loc intense mişcări orogenice, cu două perioade de tectogeneză mai importante: în Silurian-Devonian, când au luat naştere catenele caledoniene, şi în Carbonifer-Permian, când s-a format lanţul hercinic (cu resturi în Dobrogea-Munţii Măcin) şi puternice manifestări eruptive (revărsări de lave bazice, intruziuni granitice etc.). Clima paleozoică a fost în general caldă, cu unele perioade uscate şi altele umede, cu regiuni mai aride, altele atinse de umiditate ridicată, care au dus la dezvoltarea unei vegetaţii luxuriante (ex., în Carbonifer). Formaţiunile paleozoice conţin cele mai mari acumulări de cărbuni (în C.S.I., S.U.A., China, Germania, Belgia, Franţa etc.), importante zăcăminte de ţiţei şi gaze (în C.S.I., S.U.A., Sahara, Bolivia etc.), apoi zăcăminte de fier (Andaluzia-Spania, Franţa, C.S.I., S.U.A., Anglia etc.), de cupru (Spania, Comunitatea Statelor Independente, Germania etc.), săruri de potasiu (la Solikamsk-Rusia, la Stassfurt-Germania etc.) etc. În ţara noastră formaţiunile Paleozoicului se întâlnesc în Banat, în Munţii Apuseni, în Dobrogea şi în fundamentul Podişului Moldovenesc. Sin. Era paleozoică, Era primară.

Paleozoologie. V. sub Paleontologie.

Palingeneză. (gr. palin-din nou, renăscut, genesis-naştere, formare). Formarea granitelor prin cristalizare din magme anatectice (v. sub Anatexie) care, amestecându-se cu topituri juvenile, dau naştere, în urma unui proces metasomatic provocat de difuziunea fluidului magmatic, unor granite de origine mixtă.

Palinologie. (gr. palino-a risipi, logos-ştiinţă, studiu). Disciplină, importantă pentru studiul stratigrafiei Neozoicului şi pentru cercetarea formaţiunilor purtătoare de cărbuni, care se ocupă cu studiul granulelor de polen şi al sporilor fosili întâlniţi în sedimente. Cuprinde: palinotaxonomia, care studiază morfologia polenului pentru lămurirea problemelor de taxonomie şi filogenie, şi paleopalinologia, care studiază polenul fosil şi subfosil (Cuaternar), în vederea stabilirii istoriei vegetaţiei şi a climei în perioadele geologice, a determinării vârstei stratelor din scoarţa terestră, a peisajelor vechi etc.

Palse. Hidrolacolit dezvoltat în strat gros de turbă (termen german şi finlandez).

Paludina. (lat. palus-baltă, mlaştină). Sin. Viviparus (v.).

Palygorskit. Silicat de aluminiu şi magneziu, hidratat, care se formează prin alterarea rocilor bogate în magneziu. Se întâlneşte pe crăpături, sau sub forma de cuburi ori de zăcăminte stratiforme, în rocile sedimentare, prezentând o structură fibroasă neorientată. Are culoare albă cu nuanţă gălbuie sau brună şi o porozitate mare, care-i dă o greutate volumetrică foarte mică, plutind astfel pe apă. Se desface în foi subţiri care se îndoaie uşor, dacă se găseşte în mase mai mari (ex.: în Rusia, în Caucaz etc.), poate fi folosit în construcţii, ca material izolator termic şi acustic, pentru pereţi despărţitori etc.

Pampa. (Cuv. sp. din America de Sud). Asociaţie vegetală formată din ierburi şi tufişuri caracteristică câmpiilor cu climă subtropicală şi temperată din nordul Argentinei şi sudul Uruguayului. În partea răsăriteană a pampei, climatul mai umed a permis înlocuirea vegetaţiei spontane a acesteia cu culturi agricole, constituind principala regiune cerealieră a Americii de Sud. Partea vestică, din ce în ce mai aridă, pe măsură ce ne apropiem de regiunea muntoasă andină, este folosită exclusiv pentru păşunatul vitelor, constituind baza producţiei de lână, piei crude şi carne a Argentinei. Sin. Prerie, Stepă.

Pan. Cuvetă de deflaţie eoliană, în Africa. Are formă circulară şi dimensiuni de la decametri la kilometri. Sin. Daya (Magreb), Vley (Kalahari).

Pană de gheaţă. 1. Umplutură cu material eterogen a crăpăturilor formate în sol şi în depozite afânate, sub acţiunea îngheţului în regiunile periglaciare. 2. Gheaţă de formă lamelară sau conică care se formează prin îngheţarea apei ce pătrunde în crăpăturile din pătura de sol sau de depozite afânate din regiunile cu îngheţ peren. Datorită creşterii volumului apei prin îngheţ, crăpăturile în care a pătruns iniţial apa se lărgesc şi se adâncesc treptat sub presiunea gheţii, căpătând forma de pană (1-10 m). Cu timpul, după topirea penei de gheaţă, în aceste crăpături se depune material eterogen provenit din orizontal superficial, constituind umplutura cunoscută sub numele de pană periglaciară. Când fenomenul are loc în loess sau în material loessoid se formează "pene de loess".

Pană periglaciară. V. Pană de gheaţă.

Panaşe de manta. Hornuri cilindrice care ar porni de la limita mantalei cu nucleul Pământului şi pe care urcă rapid material foarte cald, traversând mantaua, până la baza litosferei, unde se împrăştie în umbrelă. Panaşele de manta pot crea o protuberanţă în litosferă, pot genera erupţii vulcanice, iar când placa este în mişcare, pe locul respectiv, lasă o trenă vulcanică sub formă de insule izolate (Hawaii), un lanţ vulcanic, o dorsală (Rio Grande şi Walvis din Atlantic). Totdeauna, aceste panaşe determină la suprafaţa litosferei câte un punct cald, materializat printr-un flux termic ridicat, prin erupţii vulcanice etc.

Panalotriomorf. (gr. pan-tot, allotrios-străin, morphe-formă). Calitatea structurii unor roci magmatice, în care toate mineralele componente mulează forma altor minerale (sunt alotriomorfe).

Pancake ice. Termen englez pentru un tip de gheaţă de mare sub formă de discuri (gheaţă încreţită). V. Gheaţă de mare.

Panfan. Termen vechi, folosit de A.C. Lawson (1915) pentru o câmpie deşertică de eroziune, rezultată din unirea pedimentelor şi a conurilor de dejecţie venite din munte. Este o suprafaţă de pediplenă perfectă în care au dispărut inselbergurile şi care este acoperită cu o cuvertură proluvială şi de alterări.

Pangaea. (gr. pan-tot, geo-Pământ). Continentul unic ce ar fi existat înainte de fragmentarea sa în continentele actuale, care au pornit apoi în derivă (ipoteza lui A. Wegener, 1912). În contrast, exista atunci şi un ocean unic-Panthalassa. V. sub Deriva continentală.

Panidiomorfă. (gr. pan-tot, idios-propriu, morphe-formă). Calitatea structurii rocilor magmatice în care mineralele componente ale rocii sunt cristalizate în formele lor proprii cristaline (sunt idiomorfe).

Panonian (Pannonian). (de la numele regiunii Panonia, provincie romană la începutul sec. I e. n., care cuprindea, în principal, Ungaria de astăzi). Etaj al Neogenului, dezvoltat în interiorul arcului carpatic şi în Bazinul Panonic, corespunzând primelor trei etaje separate în Pliocenul din Bazinul Dacic: Ponţianul, Meoţianul şi Chersonianul. Conţine, ca fosile caracteristice, numeroase specii de Congeria, Paludina, Viviparus, Unio etc. şi este reprezentat prin marne, argile şi nisipuri, local cu intercalaţii de cărbune (în Bazinul Sălajului) etc. În ţara noastră, formaţiunile Panonianului sunt echivalente, în parte, cu Meoţianul şi Ponţianul din Bazinul Transilvaniei.

Panplatformă. (gr. pan-tot, platus-larg, lat. forma-formă). Uscatul de tip platformă ce ar fi existat în Precambrian, care ar fi acoperit întreaga suprafaţă a Pământului şi care s-ar fi fragmentat dând naştere la geosinclinale. Opus acestuia este ipoteza că suprafaţa Pământului a fost iniţial acoperită cu geosinclinale care, prin formarea de munţi şi peneplenizări, au dat naştere, pe încetul, la platforme.

Pantă de compensaţie. Panta unui segment de albie unde materialul erodat este compensat în timp scurt de acumulări. Sin. Profil de echilibru.

Pantă limită. V. Echilibru morfoclimatic.

Pantă piezometrică. Raportul dintre diferenţa presiunilor piezometrice, exprimate în înălţime coloană de apă, şi distanţa respectivă dintre punctele considerate la măsurarea presiunilor. Sin. Pantă hidraulică.

Pantă. (lat. pendere-a ataşa). Unghiul sub care înclină o suprafaţă topografică oarecare, faţă de un plan orizontal. Panta se poate exprima prin tangenta trigonometrică a unghiului de pantă, prin numărul de grade al acestuia sau în procente. Pantele formelor de relief pozitive sau negative diferă foarte mult între ele în raport cu roca, cu amploarea mişcărilor tectonice, cu intensitatea proceselor de eroziune sau de acumulare etc. Accentuarea înclinării pantei determină o creştere a acţiunii denudatoare a apelor meteorice, proporţională cu unghiul de pantă. Înclinarea diferită a diverselor părţi ale unui versant dă naştere la tipuri complexe de pante în raport cu roca, structura şi agentul denudator principal. În locurile în care se schimbă roca sau structura, se schimbă brusc valoarea unghiului de pantă, sub formă de rupturi de pantă; acestea mai apar în partea superioară a versantului cu panta convexă crescând şi partea inferioară, cu panta concavă sau descrescândă. Rupturile de pantă creează pante în trepte, care frânează denudarea, pe când o pantă uniformă o accelerează. Panta care nu-şi schimbă valoarea în condiţii bioclimatice stabile se numeşte pantă de echilibru. În cazul unei ape curgătoare ea asigură scurgerea apei şi transportul materialului fără să dea naştere la eroziune sau acumulare. Valoarea maximă a pantei unui versant, dincolo de care gravitaţia pune în mişcare materialele versantului prin prăbuşiri, rostogoliri, alunecări, curgeri de gloduri, solifluxiuni etc. se numeşte pantă critică sau pantă limită şi depinde de roca şi structura versantului respectiv. Valoarea medie a pantei talvegului dintr-un sector se numeşte pantă medie. Înclinarea pantelor are importanţă atât pentru studierea eroziunii cât şi pentru aplicaţiile practice legate de limitarea arăturilor, de mecanizarea lucrărilor agricole, de tipurile de culturi, de trasarea căilor de comunicaţie, de stabilizarea versanţilor etc. În raport cu efectele înclinării lor asupra eroziunii, pantele se clasifică în: pante line (sub 3^o), cu spălare imperceptibilă; pante slab înclinate (3-6^o), cu spălare accentuată şi şiroire incipientă; pante moderat înclinate (6-15^o), cu spălare puternică şi eroziune în adâncime, şiroire accentuată şi torenţi incipienţi; pante puternic înclinate (15-25^o), cu acţiune de denudare intensă, adesea până la rocă (şiroire excesivă, torenţialitate puternică, cu alunecări incipiente sau posibile în funcţie de structură; pante foarte puternic înclinate (25-45^o), cu roca frecvent la zi, cu torenţi, cu rostogoliri, alunecări etc.; pante cu înclinări de peste 45^o (abrupturi), cu roca la zi, cu dezagregări active, surpări etc. În unele cazuri, în vorbirea curentă, termenul de pantă se întrebuinţează în locul aceluia de versant (v.), în exprimări ca: "procese de pantă" (în loc de "procese de versant"); "pantele au forme, înclinări, lungimi şi orientări diferite" (în loc de "versanţii au..."). Acolo unde pantele se combină într-un mod specific, pentru un acelaşi tip de mediu sau tip de forme, se numesc sistem de pante (ex.: pante abrupte cu pante line specifice inselbergurilor şi pedimentelor). Sistemul de pante se poate defini prin curba clinografică pe care sunt redate, în funcţie de altitudine, pantele medii ale unei regiuni. Sin. Declivitate, Înclinare. Pentru panta continentală, v. Povârniş continental.

Pantograf. Instrument folosit pentru mărirea sau reducerea schiţelor, planelor, hărţilor. Se bazează pe principiul paralelogramelor proporţionale deformabile.

Paraclază. (gr. para-lângă, în lungul, klasis-ruptură). Denumire dată de Dambré pentru falie (v.).

Paraclinal. Termen având sens de obsecvent sau anaclinal (introdus de J. Powel, 1875).

Paradacna. Lamelibranhiat ce caracterizează Ponţianul, întâlnindu-se frecvent (Paradacna abichi) în formaţiunile acestuia din lanţul Carpaţilor (atât la interiorul cât şi la exteriorul său).

Paradeltă. Porţiune din deltă care a început să fie erodată; sau care se construieşte lângă deltă.

Paradigitate. Sin. Artiodactile (v.).

Paradoxides. (gr. paradoxos-original). Trilobit caracteristic Acadianului (Cambrianul mediu). Este cunoscută specia Paradoxides bohemicus din Cambrianul Boemiei (Cehia). Etajul biostratigrafic constituit din şisturi negre, argiloase, aparţinând acestor formaţiuni cambriene, caracterizat prin mai multe zone cu Paradoxides, este cunoscut sub numele de etajul cu Paradoxides.

Parageneză. (gr. para-lângă, genesis-formare, naştere). Termen introdus, în 1849, de mineralogul german J.A.F. Breithaupt (în 1798, mineralogul rus V.M. Severghin folosise noţiunea de "minerale vecine"), pentru a defini asociaţiile de minerale formate în aceleaşi condiţii fizice şi chimice, şi, în acelaşi timp, în urma unui aceluiaşi proces geologic (ex.: depunerile de gips, sare gemă, silvină, carnalit etc., din zăcămintele sedimentare; cuarţul şi feldspaţii cu muscovitul din unele roci magmatice; depunerile hidrotermale de cuarţ, baritină, blendă, galenă, calcopirită etc.; mineralele de wolfram, de staniu şi de molibden, sau cele de cobalt, de nichel şi de bismut etc.). Într-o asociaţie de minerale, în special în zăcămintele hidrotermale, se pot întâlni mai multe paragene (până la 3-4 şi chiar mai multe), ceea ce dovedeşte existenţa mai multor perioade de formare a mineralelor respective, fiecare cu condiţiile ei speciale (ex.: mineralele primare şi cele secundare din rocile alterate, cum ar fi limonitul şi malachitul, asociate frecvent cu sulfurile de fier şi de cupru, primele rezultând din alterarea celui de-al doilea grup de minerale). Cunoaşterea paragenezelor ajută la identificarea mineralelor care se găsesc frecvent împreună în natură şi la prospectarea substanţelor minerale utile. Sin. Asociaţie paragenetică.

Parageosinclinal. Geosinclinal alungit în interiorul unei regiuni de platformă cu o mobilitate redusă. Geosinclinal nou format la marginea celui vechi, care a început să se cuteze, şi spre care migrează sedimentarea.

Paragină. Teren necultivat, acoperit de buruieni, dovadă a unui declin care duce la părăsirea activităţilor agricole. Paragina nu se confundă cu pârloaga, repaus intenţionat al terenului agricol.

Paragnais. V. sub Gnais.

Paralelă (paralele). Linie curbă imaginară care rezultă din intersectarea suprafeţei geoidului cu un plan perpendicular pe axa polilor. Ea uneşte toate punctele de pe suprafaţa Pământului care are aceeaşi latitudine (v.). Cea mai lungă paralelă este ecuatorul. Paralelele se exprimă în grade, de la 0 la 90^o, şi descresc ca lungime de la ecuator spre cei doi poli, unde ajung să se confunde cu dimensiunile unor puncte. Principalele paralele sunt: ecuatorul, situat la jumătatea distanţei dintre cei doi poli, cele două tropice (23^o27' N şi S) şi cele două cercuri polare (66^o33' N şi S). Sin. Paralel de latitudine, Paralel pământesc.

Paramos. (sp.). Etaj alpin din regiunile intertropicale umede, situat la altitudinea de 3 600-4 400 m, caracterizat prin plante lipite de sol şi plante cu tulpină păroasă, cu smocuri de frunze mari acoperite cu o pâslă groasă, albicioasă. Dintre acestea, în Anzi se întâlnesc 27 de specii de Espletia, pe munţii din Africa ecuatorială, specii arborescente de Senecio, iar în Indonezia, specii din genul Anaphalis. Sunt de amintit forma de lumânare păroasă a speciilor de Lupinus şi Lobelia şi numeroase specii foarte păroase de Helichrysum de pe vulcanul Kilimandjaro (Kneya-Africa), ce urcă până la 4 400 m altitudine.