Dic?ionar de Geografie

Staţionar. V. Maree.

Staţiune. Loc de observare a fenomenelor naturale. Porţiune de teren omogenă din punct de vedere al factorilor ecologici, ocupată în general de aceeaşi comunitate de viaţă. Sin. Habitat, Site, Ecotop.

Staţiune (turistică). Localitate specializată pentru a primi turişti (inclusiv cei veniţi la cură), posedând instalaţii adecvate, bază de tratament, baze sportive, distractive etc. Staţiunea este însoţită cel mai adesea de o importantă activitate comercială şi de organizare de transporturi de acces (legătură) şi de excursii.

Stăvilar. Construcţie de pământ, de lemn, fier sau beton dispusă transversal pe cursul unei ape, pentru devierea acesteia sau pentru a se forma un lac şi a regulariza scurgerea. Sin. Zăgaz.

Stâlp eolian. Stâncă izolată, de formă îngustă şi înaltă, rezultată de pe urma acţiunii complexe a eroziunii diferenţiale la care contribuie dezagregarea mecanică şi acţiunea de coraziune (v.) a vântului. Uneori se întâlnesc forme complexe de stâlpi eolieni, sau ziduri eoliene (v.), semnalate în regiunile deşertice expuse vântului. Sin. Coloană eoliană, Gour (în Sahara).

Stâlp. Stâncă subţire şi abruptă, înaltă de circa 1-5 m, bine individualizată în deşerturi prin coraziune, când este şlefuită (stâlp eolian-v.), sau ca martor de eroziune carstică (mai ales în mediu tropical umed), fie prin alterare (în roci cristaline), fie prin dezagregare (în zone reci-stâlp de gelifracţie) etc.

Stâncă. 1. Bloc mare de piatră constituit din roci tari, mărginit cel puţin pe trei părţi de pereţi abrupţi, care-l fac să se individualizeze faţă de relieful din jur (ex.: Mâna Dracului, din muntele Ciucaş; Pietrele Doamnei, din Rarău; Piatra Singuratică, din Hăşmaşul Mare; etc.). Stâncile de dimensiuni mai reduse, dar ascuţite, întâlnite pe crestele alpine, pot avea aspect de colţi (Colţii Morarului, din Bucegi) sau de ace (Acul Cleopatrei, din Munţii Făgăraş) (v. şi sub Ace). 2. Formă de relief conică, neregulată, cu povârnişuri abrupte, constituită din roci tari, care se înalţă de pe fundul mării în apropierea unei insule. Se întâlnesc de obicei grupate neregulat, aliniate în şiruri paralele cu ţărmul sau perpendiculare pe ţărm, în faţa promontoriilor (v.). Constituind mari pericole pentru navigaţie, zonele în care sunt semnalate stânci sunt evitate de toate navele.

Steatit. (gr. stear-talc). Varietate de talc (v.) compactă care se prezintă sub formă de mase microcristaline de culoare albă, gălbuie sau cenuşie. Are diferite utilizări dar mai ales pentru confecţionarea de vase sau alte obiecte decorative de interior (ex.: vasele din Creta minoică). Steatitul se găseşte la noi în ţară la Lelese şi Cerişor (jud. Hunedoara). Sin. Piatră săpunoasă.

Stefanit. Sulfostibiură naturală de argint (Ag₅SbS₄) care se formează în unele filoane hidrotermale argentifere. Are culoarea neagră de fier cu urma neagră şi luciul metalic. Conţinând 68,5% Ag poate constitui un minereu de argint dacă se găseşte în cantităţi mai mari. Este cunoscut în Ungaria, Cehia, Slovacia, Germania (în Saxonia şi în Harz), Sardinia, Spania, Norvegia, Anglia, Chile, Bolivia, Mexic, S.U.A., Canada etc. În ţara noastră a fost semnalat în zăcămintele auro-argentifere din regiunea Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Baia de Arieş, Roşia Montană şi Zlatna (jud. Alba), Ruda-Barza, Hărţăgani, Crăciuneşti, Trestia etc. (jud. Hunedoara) etc.

Stegocefali. (gr. stegos-acoperiş, kephale-cap). Ordin de amfibieni fosili, de dimensiuni mari (4-5 m). Stegocefalii au apărut în Devonianul superior, s-au dezvoltat în Carbonifer şi Permian, au predominat în Triasic (pe care-l caracterizează prin importante fosile: ex.: Nothosaurus) şi dispar la finele acestei perioade. Dintre stegocefali fac parte: Labyrinthodonţii cu forme primitive şi evoluate, în general foarte mari (ex.: Archegosaurus, Dvinosaurus, Benthosuchus, Mastodonsaurus etc.), Filospondilii, de talie mică (ex.: Branchiosaurus etc.) şi Lepospondolii, cu aspect de şerpi (lipsiţi de membre) sau de salamandre (ex.: Urocordilus). Prin genul Ichthyostega din Devonian, stegocefalii fac legătură cu peştii Crossopterigieni, iar prin genul Seymouria din Permian, cu reptilele.

Stegosaurus. (gr. stegos-acoperiş, sauros-şopârlă). Reptilă fosilă patrupedă, din ordinul Dinosaurienilor, de dimensiuni foarte mari (6-8 m lungime), dar cu craniul mic în raport cu corpul. Este cunoscut din Jurasicul superior din America de Nord şi din Senonianul din Canada (Scolosaurus). În Danianul de la Sânpetru (jud. Cluj) s-a găsit o specie (Struthosaurus transylvanicus) cu capul având aspect de pasăre.

Stejăret. Pădure de stejar (Quercus sp.).

Stelleroidea. (lat. stella-stea). Echinoderme libere, bentonice, cu aspect de stea, din care fac parte: Somasteroidea, care cuprinde forme primitive care au trăit din Ordovician până la finele Devonianului; Ophiuroidea (Sin. Şerpi de mare) cunoscute din Gothlandian până astăzi, şi Asteroidea (Sin. Stele de mare), ce au trăit în mări cu temperatură şi salinitate ridicate, care au apărut din Cambrian şi sunt foarte răspândite şi astăzi. În general, stelleroideele au o importanţă foarte mică din punct de vedere stratigrafic deoarece ele se întâlnesc rar în sedimente (ex.: în calcarul de la Albeşti-jud. Argeş).

Stenochore. Organisme cu răspândire pe areale reduse. Ant. Eurichore.

Stenodictya. Insectă cu caractere primitive apărută la sfârşitul Devonianului, a avut o dezvoltare mai mare în Carbonifer. Se deplasa zburând greoi prin pădurile umede şi calde ale Carboniferului.

Stenohalin. (gr. stenos-îngust, mărginit, hals-sare). Calitatea unor organisme animale acvatice de a nu suporta sau de a suporta doar variaţii limitate ale salinităţii apei în care trăiesc (ex.: echinodermele, brahiopodele, cefalopodele, unele celenterate, briozoarele, anelidele, unele lamelibranhiate şi gasteropode, un mare număr de crustacee şi peşti).

Stenoterm. (gr. stenos-îngust, mărginit, therme-căldură). Calitatea unor organisme animale de a nu suporta decât cel mult variaţii reduse de temperatură ale mediului înconjurător (ex.: coralii, echinodermele, brahiopodele etc.).

Stenotrofe. Organisme adaptate la un interval restrâns de variaţie a conţinutului de substanţe nutritive. Ant. Euriterme.

Stepă. (rus.). Formaţie vegetală ierboasă caracteristică regiunilor temperate continentale, alcătuită în special din graminee şi din plante cu rizomi şi cu bulbi. Stepa se întinde pe o fâşie largă de câmpie în zona boreală eurasiatică, de la Câmpia Panonică şi Câmpia Dunării de Jos până în sudul Siberiei Occidentale; mai departe, spre est, zona de stepă se îngustează foarte mult până dispare complet în sudul Siberiei Centrale, unde pădurea de conifere ajunge în contact direct cu regiunile semideşertice ale Asiei Centrale. Stepa se mai întâlneşte în câmpia Manciuriei, pe cursul mijlociu al fluviului Sungari. În America de Nord stepa corespunde cu vegetaţia de preerie (v.) şi acoperă toată regiunea de podiş dintre valea fluviului Mississippi şi Munţii Stâncoşi (200-900 m altitudine). În emisfera sudică stepele ocupă suprafeţe mult mai reduse decât în emisfera nordică; cea mai întinsă formaţie de stepă este "pampasul" (v.) est-argentinian şi teritoriul Otago din insula sudică din Noua Zeelandă. Pentru formaţiile vegetale cu graminee din regiunile tropicale este mai corect să se utilizeze termenul de "pajişti tropicale cu graminee" decât acela de stepă. Asociaţiile de stepă se dezvoltă sub un climat temperat continental cu două anotimpuri extreme: unul cu temperaturi ridicate, cu secete prelungi şi cu evapotranspiraţie intensă şi altul cu temperaturi coborâte şi cu vânturi puternice care spulberă zăpada, diminuându-i rolul protector. Temperaturile medii anuale variază în limite foarte largi, de la +11^oC în Câmpia Panonică, până la +0,5^oC în sudul Siberiei Occidentale, iar precipitaţiile variază între 300 şi 500 mm anual. Vegetaţia naturală a stepelor eurasiatice o formează pajiştile xerofile, în care predomină diferitele specii de Stipa şi de dicotiledonate, acestea din urmă devenind mai rare în regiunile sudice în care climatul prezintă o ariditate mai pronunţată. Aici apar Stipa capillata şi Festuca sulcata, iar dintre dicotiledonate rămân numai speciile cu rădăcină pivotantă profundă (Eryngium campestre, Centaurea, Limonium etc.). În ţara noastră stepa ocupă partea de est a Bărăganului, cea mai mare parte a Dobrogei, Câmpia (Podişul) Covurluiului şi Depresiunea (Dealurile Fălciului şi Depresiunea Elanului). Vegetaţia spontană de stepă din aceste regiuni a fost înlocuită de culturile agricole. Principalele specii din flora spontană o formau în trecut coliliile (Stipa joannis, S. pulcherima, S. lessingiana, S. stenophyla), negara (Stipa capillata), păiuşurile stepice (Festuca valesiaca, F. sulcata, F. pseudovina), pirul crestat (Agropyrum cristatum), alte specii de pir (A. intermedium), bărboasa (Botrichioa ischaemum) etc. Se mai întâlnesc: pelinul (Artemisia), plevaiţa (Xeranthemum), steluţele (Aster), specii de lucernă (Medicago), măzărichea (Vicia), jaleşul (Salvia), cimbrişorul (Thymus), dediţeii (Pulsatilla), ruscuţele (Adonis), ceapa-ciorii (Muscari), stânjeneii (Iris) etc. Arbuştii de stepă sunt reprezentaţi prin: porumbar (Prunus spinosa), măceş (Rosa), vişin pitic (Cerasus fructicosa) etc., iar în Dobrogea se întâlnesc păliurul (Paliurus aculeatus), iasomia sălbatică. Pe nisipurile slab sărăturate din luncile Ialomiţei, Călmăţuiului, Buzăului, Siretului etc., apare destul de frecvent cătina roşie (Tamarix ramosissima). Dintre arbori se întâlnesc ulmul, părul sălbatic, stejarul pufos, stejarul brumăriu etc. Stepa acoperă în ţara noastră teritoriul cu cele mai productive soluri (cernoziomurile) care, în condiţii de irigaţie, dau recolte mari la hectar. Deci, cu aspect mai mult sau mai puţin apropiat de stepă sunt: preria, pampa, savana tipică.

Stephanian. (de la numele bazinului carbonifer Saint-Etienne din Franţa). Etajul superior al Carboniferului productiv de facies continental, puternic dezvoltat în Masivul Central Francez (bazinele Saint-Etienne şi Gard) şi în bazinul Saar, unde conţine bogate zăcăminte de cărbuni. Este caracterizat printr-o bogată floră continentală (ex.: ultimii Sigilarii, netede şi canelate; Pteridospermotophytae: Pecopteris lamurensis, P. arborescens, Odotopteris reichiana, O. minor etc.; Walchia piniformis; Cordaitale: Cordaites lingulatus etc.) şi printr-o faună reprezentată prin: lamelibranhiate de apă dulce (Anthracomya prolifera, A. stephanensis, Leaia beantshi etc.), insecte, crustacee, stegocefali etc. În România formaţiuni stephaniene cu cărbuni (huilă) se găsesc în Banat, în regiunea Reşiţa-Moldova Nouă-Şviniţa, la Lupac, Secu, Bigăr, Baia Nouă.

Stephanoceras. Sin. Cadomites (v.).

Stepizare. (rus. stepj-stepă). Procesul de formare a stepei (v.) în zona de pădure, sub acţiunea lentă a climei, instalarea treptată a vegetaţiei de stepă pe soloneţurile (v.) levigate ca urmare a adâncirii pânzei de apă freatică, şi acţiunii omului. Prin stepizare solul iniţial se transformă în cernoziom. Sin. (parţial) Regradare (v.).

Stereominută. Document grafic original obţinut prin restituţie fotogrammetrică şi care are, fie numai planimetria şi hidrografia (stereominută pentru planimetrie), fie numai curbele de nivel (stereominută pentru relief).

Steril. 1. Masa minieră nefolositoare rezultată de la săparea lucrărilor miniere sau de la extragerea substanţelor minerale utile din zăcăminte. Este constituită, în general, din rocile înconjurătoare ale zăcămintelor, în care se execută lucrările miniere pentru deschiderea, pregătirea şi exploatarea acestora. Tot sterile se numesc şi porţiunile sărace ale zăcămintelor care, datorită conţinutului redus în substanţe minerale utile, nu pot fi valorificate din punct de vedere economic. O parte din sterilul rezultat de la săparea lucrărilor miniere poate fi folosit ca rambleu, iar o parte este depozitat la haldă. 2. Produs rezultat în urma preparării substanţelor minerale utile, care conţin atât minerale sterile cât şi utile, acestea din urmă în cantităţi şi sub formă de compuşi care nu pot fi extraşi în concentrat prin procedeele de preparare folosite. Sterilul provenit de la instalaţiile de preparare este evacuat în iazurile de decantare (v.).

Stibină. (lat. stibium-antimoniu). Sulfură naturală de stibiu (Sb₂S₃) care se formează pe cale hidrotermală, la temperaturi joase, în filoane sau concentraţii statiforme, împreună cu cuarţul şi uneori cu calcitul, fluorina, baritina, cinabrul etc. Se formează şi metasomatic în calcare şi a fost semnalată şi ca produs de sublimare în activitatea vulcanică. Are culoarea cenuşie de plumb. Conţinând 71,4% Sb, constituie principalul minereu de stibiu. Zăcăminte de stibiu se cunosc: în Rusia (regiunea Krasnoiarsk, în Fergana), în Japonia, China (în provincia Junan, cele mai mari zăcăminte de stibină din lume), Algeria, Cehia, Slovacia, Franţa, Mexic, Bolivia, Peru, Chile etc. La noi se găseşte în regiunea vulcanică a judeţului Maramureş (la Băiţa, Baia Sprie, Herja etc.), împreună cu cuarţ, blendă şi galenă. Sin. Stibnit, Antimonit.

Stibiu. Element chimic (Sb). În scoarţa terestră se găseşte rar în stare nativă, cel mai frecvent apărând sub formă de stibină (v.), principalul minereu de stibiu, sau uneori în combinaţii cu alte sulfuri metalice, ca pirargirit (v.), bournonit (v.) etc. Stibiul a fost cunoscut încă de acum circa 6 000 de ani, se întrebuinţează astăzi aproape exclusiv sub formă de aliaje cu plumbul. Principalele state producătoare sunt: China, Republica Africa de Sud, S.U.A., Bolivia, Rusia, Mexic etc. Sin. Antimoniu.

Stibnit. V. Stibină (v.).

Sticlă vulcanică. Rocă magmatică efuzivă, cu structura hialină (sticloasă), formată în urma răcirii şi solidificării bruşte a lavei (fie în atmosferă, fie la contactul cu apa mării, în cazul unor erupţii submarine). Trecerea bruscă de la temperatura înaltă a magmei (circa 1 000^o), la temperatura mediului ambiant (în apa mării puţin deasupra lui 0^oC), lasă masa rocii necristalizată. În unele roci efuzive, sticla poate fi parte constitutivă a acestora, împreună cu mineralele cristalizate. Sticle vulcanice sunt: pechsteinul (v.), obsidianul (v.), piatra ponce (v.), perlita (v.), vitrofirul (v.).

Stigmaria. Tulpina subterană (rizomul) de Lepidodendraceae şi Sigilariaceae, pe care se văd cicatricele circulare rămase în urma desprinderii rădăcinilor. Caracteristică pentru Carbonifer şi Permian, Stigmaria este cunoscută şi în ţara noastră, în Banat (Stigmaria ficoides).

Stil geomorfologic. Dispunerea structurală de ansamblu, proprie pentru o regiune geomorfologică, care asociază şi îmbină, într-o proporţie ce devine caracteristică, un anumit număr de structuri geomorfologice elementare (tipuri şi grupări ale reliefului major, cum ar fi, tipuri de masive muntoase, de culmi, tipuri de câmpuri şi câmpii etc.).

Stil tectonic. Asociaţia de cute sau falii care predomină, în tectonica structurală a scoarţei terestre, într-o anumită regiune. V. sub Cutare.

Stilbit. Sin. Desmin (v.).

Stilolit. (gr. stylos-coloană, lithos-piatră). 1. Aspect al suprafeţei de separaţie dintre două strate sau din interiorul unei roci sedimentare omogene, care se prezintă, în secţiune transversală, ca o oscilogramă lăsată de un vârf înregistrator, cu dimensiuni obişnuite de circa 1 cm (ating uneori şi 20 cm). Stilolitele se formează datorită presiunii litostatice sau orogenice, care determină solubilizări ale rocii în zone de presiune mai mică, materialul rezidual insolubil (ex.: material argilos sau feruginos în calcare; material cărbunos în gresii; etc.) conturând suprafaţa stilolitică. Se întâlnesc: în calcare şi dolomite, în silicolite, în gresii şi cuarţite şi, mai rar, în roci de precipitare chimică şi în argilite. Stilolitele care au dimensiuni sub 1 cm se numesc microstilolite sau suturi. 2. Stalactite de foarte mici dimensiuni. Sin. Macaronite.

Stirică, faza. Fază de cutare care a avut loc înaintea Helveţianului superior şi între Helveţian şi Tortonianul superior, urmată de o transgresiune a mării la sfârşitul Tortonianului. V. şi sub Cutare.

Stivă. Masă groasă de sedimente depuse în bazine sedimentare (ex., în Bazinul Transilvaniei, circa 5 000 m grosime).

Stock. (engl. stock-buştean, butuc). Formă de zăcământ a unui corp de roci magmatice intruzive, cu aspect izometric, neregulat, şi de dimensiuni relativ mici (sub 100 m² suprafaţă). Stockul străpunge rocile preexistente în direcţii diferite, foarte frecvent vertical. Var. Stok, Stoc. V. şi Batolit.

Stomochordata. Încrengătură în care, în 1948, au fost cuprinse animale fosile şi actuale cuprinse în clasele: Enteropneusta (cu reprezentanţi actuali) şi Pterobrachiata (cu reprezentanţi fosili şi actuali), apropiată de cea de-a doua fiind clasa Graptoliţilor (v.), cu mare importanţă stratigrafică.

Stramberg, calcar de. Calcar recifal masiv, de vârstă portlandiană, care conţine o faună bogată de lamelibranhiate (Heterodiceras communis, Spondylus tithonius, Chlamys moravicus etc.), gasteropode (Nerinea posthuma, Purpuroides carpathica etc.), cefalopode (Virgatosphinctes transitorius, Berriasella carpathica, B. oppeli etc.), hidrozoare (Sphaeractina), spongieri calcaroşi (Rauffia, Thalamophora etc.), crinoide (Burdigalocrinus), echinoide (Stomechinus perlatus etc.), brahiopode (Terebratula moravica, Septaliphoria etc.), precum şi numeroase crustacee (Prosopon, Pithanoton, Palaeoaxius etc.), corali etc. Calcarul de tip Stramberg este dezvoltat în ţara noastră în ariile de ridicare ale Carpaţilor, în Munţii Apuseni (Pădurea Craiului, Bihor, Trascău etc.), în Carpaţii Orientali (Hăghimaş, Perşani), Carpaţii Meridionali (Piatra Craiului, Bucegi), în Câmpia Română, în aria platformei moesice etc.

Strâmtoare. Fâşie de apă de lăţime variabilă, care separă două porţiuni mai mari sau mai mici de uscat şi constituie o comunicaţie naturală între două mări sau oceane, ori între două bazine ale aceleiaşi mări sau ale aceluiaşi ocean, situate la extremităţile trecerii. Strâmtorile constituie în majoritatea cazurilor căi de comunicaţie maritimă caracterizate printr-un intens trafic de nave, ceea ce a impus o reglementare a circulaţiei în cele două sensuri. Prin convenţii internaţionale se stabileşte regimul juridic de folosire a strâmtorilor, care se împart în: strâmtori libere pentru navigaţia navelor tuturor statelor, inclusiv a navelor militare, chiar dacă strâmtorile se găsesc în limita apelor teritoriale; strâmtori cu regim de navigaţie special, reglementat de convenţii internaţionale multilaterale, cum este cazul strâmtorilor Bosfor, Öre, Beltul Mare şi Beltul Mic; strâmtori prin care nu trec căi maritime internaţionale şi care au un regim de navigaţie reglementat de statul pe teritoriul căruia se află, sau de stratele riverane, în cazul când sunt situate pe teritoriul a două state. După poziţia lor, strâmtorile se împart în: strâmtori care despart două continente (ex.: Bosfor, Dardanele, Siciliei, Gibraltar, Bab-el-Mandeb, Bering, Drake); strâmtori care despart o insulă de continent (ex.: Calais, Messina, Kara, Laptev, Malacca, Torres, Bass, Mozambic etc.); strâmtori care despart două insule între ele (ex.: Beltul Mare, Beltul Mic, Bonifacio, Matocikin-Şar, La Pérouse, Makasar, Cook etc.); strâmtori care despart un golf sau o mare interioară de Oceanul Planetar (ex.: Kerci, Ormuz, Skagerrak şi Kattegat, Patras, Otranto, Hudson etc.). Există multe denumiri locale pentru strâmtori, ca de ex., Sund în Danemarca.

Strandflat. Platformă litorală din zona fiordurilor modelată anterior de calota glaciară şi întreruptă din loc în loc de prelungirile subacvatice ale fiordurilor.

Străpungere. Deschidere relativ îngustă, sub formă de vale, printr-o culme, un munte, un lanţ muntos, un front de cuestă etc., realizată în timp, prin care curge de obicei o apă curgătoare.

Strat. (lat. stratum-pătură, strat). Corp geologic constituit din depozite sedimentare, extins mult pe orizontală şi mai puţin în adâncime sau pe verticală şi mărginit de două feţe (una superioară şi alta inferioară) mai mult sau mai puţin plane (plane de stratificaţie). Stratul, care reprezintă forma de zăcământ caracteristică a rocilor sedimentare, păstrează pe o anumită grosime o constituţie şi o compoziţie mineralogică aproape constantă şi corespunde depunerii efectuate într-un anumit interval de timp în care factorii care condiţionează sedimentarea (debitul, viteza, clima) nu au variat sau au variat atât de puţin, încât această variaţie nu apare vizibilă în depozitul format. Un strat este încadrat, în general, între culcuş sau pat (stratul imediat inferior geometric sau mai vechi stratigrafic) şi acoperiş sau tavan (stratul imediat superior geometric sau mai nou stratigrafic). Feţele stratelor, respectiv suprafeţele de separaţie dintre strate nu sunt totdeauna nete, ci sunt marcate prin aspecte din cele mai variate. Astfel: faţa superioară (creştetul stratului) este însoţită de: ripple-marks-uri (v.), rill-marks-uri (v.), crăpături umplute cu nisip (ceea ce denotă existenţa unei perioade de uscăciune între două perioade de sedimentare) sau păstrate ca atare, deschise (ex.: la unele argile contractabile), urme de picături de ploaie (ex.: în deşerturi, în unele lunci fluviale şi în deltele regiunilor semideşertice); faţa inferioară (talpa stratului) este marcată prin hieroglife (v.). În cadrul grosimii stratului se pot întâlni uneori feţe de substratificaţie, plane sau curbilinii, stilolite (v.) şi suturi, structuri con-în-con (caracteristice separaţiilor dintre calcare şi argile) etc. Separaţia dintre strate este marcată uneori de intercalaţii alogene (nesedimentare), cum sunt filoanele-strat (v. Sill), curgerile de lavă, dărâmăturile de pe versanţi etc. Stratele variază ca grosime de la valori milimetrice (lamine, strate foioase, plăci), cum au unele argile şistoase, şisturile disodile etc., la valori de ordinul centimetrilor (dale, lespezi subţiri) până la zeci, sute şi chiar mii de metri (strate masive), cum sunt, spre exemplu, Conglomeratele de Bucegi etc. Stratele cu aceaşi compoziţie litologică şi uneori cu acelaşi conţinut paleontologic (faună de facies), care se dezvoltă în timp la diverse niveluri stratigrafice şi în regiuni diferite, se numesc strate eterocrone, iar stratele de aceeaşi vârstă geologică, dar cu aspecte litologice diferite, se numesc strate eteropice. Dintre substanţele minerale utile formează zăcăminte stratiforme: cărbunii, gipsul, bauxita, fosfaţii etc. V. şi Efilare, Laminarea stratului, Poziţia stratului.

Strat activ al solului. Strat al solului cuprins între suprafaţa acestuia şi adâncimea până la care se resimt variaţiile anuale de temperatură.

Strat acvifer. Stratul de roci permeabile, aflat deasupra unui strat impermeabil, în porii sau în fisurile căruia se acumulează apă sau circulă un curent de apă subterană. Stratele acvifere sunt omogene, în roci permeabile în mic (prin porozitate) sau eterogene, în roci permeabile (prin fisuraţie). La un strat acvifer se deosebesc: zona activă, deasupra nivelului hidrostatic, în care apa, în permanentă mişcare pe orizontală, spre izvoare, împrospătându-se mereu, produce oxidări în roci şi în zăcăminte metalifere (zona de oxidaţie); zona pasivă, în care apa se mişcă numai datorită presiunii hidrostatice exercitate de zona activă; zona stagnantă, cea mai adîncă, în care apa este practic, nemişcată şi în care au loc procese de cimentaţie (zona de cimentaţie). După modul în care stratele acvifere sunt aşezate în scoarţa terestră, se deosebesc: strate libere se formează în roci poroase (ex.: nisipuri, gresii friabile, pietrişuri, conglomerate etc.), în depozite cuaternare (ex.: în aluviuni, conuri de dejecţie, la baza loessului etc.), la baza calcarelor fisurate etc., prin care apa provenită din precipitaţii atmosferice sau din ape de suprafaţă (râuri, lacuri) se infiltrează şi pătrunde în adâncime până la primul strat impermeabil. Se deosebesc: strate libere de tip I, la care alimentarea cu apă se face pe toată suprafaţa stratului respectiv şi strate libere de tip II, la care alimentarea cu apă se face numai pe o parte a acestuia (pe la afloriment). Primul strat acvifer liber, întâlnit prin puţuri săpate de la suprafaţă, se numeşte strat freatic. Apa stratelor acvifere libere nu este sub presiune şi are o temperatură şi un debit influenţate de precipitaţiile atmosferice. Stratele captive sau arteziene se formează, în general, în strate permeabile cuprinse între două strate impermeabile, la care alimentarea se face numai pe la aflorimente. Majoritatea stratelor acvifere captive, aflate, de obicei, sub presiune la adâncimi mai mari (sub stratele acvifere libere), în formaţiuni geologice mai vechi, conţin ape de origine mai veche, cu oarecare mineralizaţie şi cu debit destul de mare şi constant. În sonde săpate până în asemenea strate, apa fie se ridică până la înălţimea corespunzătoare nivelului piezometric (apă ascendentă), fie ţâşneşte deasupra suprafeţei terenului, dacă cota acestuia este sub acest nivel (apă ţâşnitoare). Strate veterice sau fosile conţin apă captivă care nu are legătură nici cu apa vadoasă, nici cu cea juvenilă, ci provine din deshidratarea organismelor care au format unele sedimente (ex.: zăcăminte petrolifere şi gazeifere) sau din resturi vechi în care s-au depus asemenea sedimente. Apele veterice sunt mineralizate şi conţin: clorură de sodiu, iod, brom, săruri ale acizilor naftenici etc. Când se pune problema alimentării cu apă etc., dintr-un strat acvifer trebuie să se determine: natura stratului (structura lui geologică, compoziţia mineralogică, natura terenurilor cu care apa a venit în contact în cursul traseului său subteran etc.); domeniul de alimentare (zona de afloriment) şi de descărcare (unde apa iese la suprafaţă prin deschideri naturale sau artificiale); alura nivelului hidrostatic (oglinda apei) şi a stratului impermeabil; puterea sau debitul stratului respectiv şi calitatea, respectiv proprietăţi (fizice, chimice, organoleptice şi biologice ale apei). Sin. Pătură acviferă, Pânză acviferă (impropriu).