Dic?ionar de Geografie

Solarimetru. Instrument pentru măsurarea intensităţii radiaţiei solare.

Solenhoffen, calcar de. V. Calcar litografic, sau Calcar.

Solenoporacee. Alge roşii calcaroase, cu aspect nodulos sau rămuros, de dimensiuni centimetrice. Au trăit din Silurian până în Cretacic construind, în asociaţie cu coralii, calcare recifale. Genurile mai importante cunoscute sunt: Solenopora, care se prezenta sub forma unor concreţiuni aproape sferice, constituite din lamele suprapuse (a fost descrisă în Silurianul din Rusia, Anglia, Canada etc., şi specia S. rumana, în Cretacicul inferior de la Cernavodă-jud. Constanţa), şi Lithocaulon, cunoscut din Jurasic şi din Cretacic.

Solfatare. (de la numele vulcanului Solfatar din Italia; it. Mină de sulf). Emanaţii gazoase ale activităţii vulcanice, care se produc în perioada care urmează paroxismului acesteia şi se continuă încă mult timp după această perioadă, chiar şi după "stingerea" vulcanului. Au temperatura cuprinsă între 200 şi 40^oC, sunt foarte bogate în vapori de apă (98% din totalul gazelor) şi conţin, în principal, H₂S şi CO₂. Prin oxidare, hidrogenul sulfurat poate depune sulf liber, uneori în cantităţi exploatabile (ex.: solfatara de la Pozzuoli, lângă Napoli-Italia), poate forma (prin oxidarea la maximum) sulfaţi (ex.: gips, alauni) sau poate reacţiona cu arsenul, zincul, plumbul şi fierul dând sulfurile respective (realgar, blendă, galenă şi pirită). În ţara noastră se cunosc emanaţii de hidrogen sulfurat în peştera Puturosul, de lângă Toria (jud. Harghita), şi depuneri de sulf solfatarian în munţii Căliman, într-un crater la izvoarele pârâului Neagra.

Solificare. (lat. solum-pământ, facere-a face). Sin. Pedogeneză (v.), Produs pedogenetic, Geneza solurilor.

Solifluxiune (soliflucţiune). (lat. solum-pământ, fluxus-curgere). Proces de alunecare superficială pe pante a unor depozite în compoziţia cărora predomină soluri bogate în coloizi şi îmbibate cu apă. Antrenarea acestor depozite chiar pe pante foarte mici (2-3^o) este caracteristică regiunilor polare, cu îngheţ peren (v.) şi la mari altitudini, unde temperatura este foarte scăzută şi unde terenurile, îngheţate în mod permanent, se dezgheaţă supreficial în timpul verii, când, influenţate şi de precipitaţiile şi de apa provenită din topirea zăpezilor în acest anotimp, pornesc la vale, peste păturile mai adânci care rămân îngheţate. Fenomenul, de mai mică amploare, are loc şi în regiunile temperate, fără îngheţ permanent, la topirea zăpezilor. Aşadar, solifluxiunea are sensul larg de alunecare pe versanţi a unor materiale noroioase superficiale (sol sau pătură de alterare) datorită creşterii locale a conţinutului de apă la dezgheţ, de obicei în regim periglaciar. Sensul restrâns se referă numai la acele alunecări mici şi lente, când apa provine din dezgheţul solului, numite şi: gelifluxiuni, criosolifluxiuni sau congelifluxiuni; acestea sunt, obişnuit, solifluxiuni laminare, subţiri şi de mici dimensiuni, dezvoltate pe versanţii cu panta mică, dar repetate pe mari suprafeţe; ele poartă nume locale variate (foirage în Franţa; borşituri, goarţe, delniţe în România). Există însă şi solifluxiuni impuse de precipitaţii, topirea zăpezii, sau chiar de apa freatică. Acestea au, mai ales, formă de limbi de noroi şi dau curgeri mai groase; se compun dintr-un abrupt de obârşie, numit nişă de solifluxiune, sau nişă de dezlipire, sau de rupere (are forma unei cavităţi semicirculare) şi din limba de solifluxiune, sau lupa de solifluxiune (când este vorba de o curgere mică). În limba engleză există termenul de head, pentru solifluxiuni vechi, iar termenul italian de frana exprimă atât solifluxiuni, dar şi alunecări de teren în general etc.

Sölle. (germ.). Mică depresiune cu sau fără apă, de formă circulară, ovală sau neregulată, cu diametrul până la 200-300 m şi adâncimea până la 10-20 m, întâlnită în cadrul câmpiilor cu sandre (v.) din nordul Germaniei şi din S.U.A. În statele Wisconsin, Illinois, ca şi în celelalte regiuni din sudul Marilor Lacuri, sölle-le sunt foarte frecvente şi de dimensiuni mai mari decât cele din sudul Mării Baltice, încât creează pe suprafaţa câmpiei un microrelief neregulat cu aspect specific lacustru, cunoscut sub numele de câmpie cu gropi ("pitted plains"). Sölle-le s-au format în micile depresiuni rămase de pe urma topirii blocurilor de gheaţă moartă sau "stagnantă" izolate în materialul morenaic, în faza de retragere a gheţarului de calotă, sau transportate şi depuse în zona sandrelor de cursurile fluvio-glaciare care le-au acoperit ulterior cu aluviuni ce au determinat topirea lor înceată şi umplerea cu apă a golurilor rămase în urma acestui proces. Sölle-le pot avea sau nu lacuri, în raport de substratul pe care se formează şi de evoluţia lor ulterioară.

Solod. Sol intrazonal, format prin levigarea şi degradarea înaintată, respectiv spălarea şi desalinizarea soloneţului (v.), în care sodiul schimbabil a fost înlocuit cu hidrogenul schimbabil. Solodiile sunt răspândite, în special, în depresiunile din silvostepă, unde cresc în mod natural păduri de sălcii şi de plopi. Au un orizont eluvial superior (A), în care s-a format suborizontul podzolic A₂, friabil, prăfos, de culoare cenuşie deschisă, cu reacţie acidă, din care au fost levigate integral sărurile solubile, şi un orizont iluvial (B) argilos, compact, de culoare brună-cenuşie sau brună-închisă, în parte pseudogleizat. Solodiile sunt soluri cu fertilitate naturală scăzută, care poate fi ameliorată prin amendamente calcaroase cu gunoi de grajd, sau folosind ca îngrăşământ verde trifoiul roşu, borceagul de toamnă etc. În România solodiile ocupă suprafeţe restrânse în Câmpia de Vest şi în Bărăgan.

Solodic. Subdiviziune a planosolurilor din legenda FAO, definită prin prezenţa sodiului (peste 6%) în complexul adsorbtiv al orizontului slab permeabil.

Solonceac. (rus.). Sol salin intrazonal, în care conţinutul de săruri solubile (în special cloruri, sulfaţi şi carbonaţi), concentrate în orizontul superior, depăşeşte 0,2%, frecvent chiar 0,5%. Solonceacurile se formează printr-un proces de salinizare naturală progresivă a unui sol, sub influenţa diverşilor factori şi, în special, sub influenţa apei freatice care se găseşte la mică adâncime (până la 1-2 m adâncime). Au un profil puţin diferenţiat, în care se deosebesc un orizont A gros până la 20 cm (rar mai mult), sărac în humus, în care sărurile solubile, care apar sub formă de eflorescenţe viermiforme albe, pot forma o crustă la suprafaţă şi, la bază, un orizont subgleic, de culoare vineţie, umezit de apa capilar freatică, de asemenea cu un conţinut ridicat de săruri. Vegetaţia naturală a solonceacurilor este adaptată condiţiilor respective de sărătură şi este caracterizată prin halofitele: Salicornia, Salsola, Suaeda, Artemisia, Bassia, Puccinellia, Obione, Petrosimonia etc. După gradul de salinizare (conţinutul total de săruri solubile), se deosebesc: solonceacuri slab salinizate, solonceacuri mediu salinizate sau solonceacuri puternic salinizate, iar după tipul de salinizare (conţinutul fiecărui anion şi raportul acestora pe profil): solonceacuri clorurice, solonceacuri clorurosulfatice, solonceacurile sulfato-sodice, solonceacurile sodice, solonceacurile sulfatice cu gips. După originea şi natura sărurilor conţinute, se deosebesc: solonceacuri maritime (pe terenuri cu apă freatică provenită din apele mării), solonceacuri continentale (pe terenuri cu apă freatică provenită din precipitaţii) şi solonceacuri reziduale (pe roci în săruri solubile, ex.: marne salifere). Fertilitatea solonceacurilor este foarte scăzută, terenurile respective, folosite ca fâneţe naturale, dând o producţie mică de fân, cu valoare furajeră slabă. Solonceacurile pot fi ameliorate prin: răzuirea sau măturarea crustei de săruri solubile de la suprafaţă şi spălarea solurilor respective cu apă, adâncirea stratului acvifer, prin drenări sau plantări de perdele de protecţie, adaptarea plantelor cultivate la condiţiile existente şi cultivarea de ierburi caracteristice unei salinităţi mai slabe (ex.: Trifolium fragiferum, Agrostis alba etc.). În România solonceacurile sunt răspândite în regiunea cernoziomurilor de stepă şi de silvostepă şi, mai ales, de-a lungul litoralului Mării Negre (îndeosebi în jurul lacurilor Razim şi Taşaul, în Peninsula Chituc etc.), în lunca Călmăţuiului, în Câmpia Brăilei şi în Câmpia joasă a Siretului (unde ocupă depresiunile cu japşe sau marginile lacurilor sărate), pe unele grinduri continentale din Delta Dunării (ex.: grindul Chilia) etc.

Solonetizare. Proces de pedogeneză ce constă în înlocuirea parţială a cationilor din complexul adsorbtiv al solului cu ioni de sodiu care, concentrându-se, duc la formarea orizontului natric (v. şi Soloneţ).

Soloneţ. (rus.). Sol intrazonal alcalic, caracterizat prin conţinutul mai ridicat de sodiu (15-20%), sub formă de clorură de sodiu sau de sulfat. Ia naştere prin procesul de desalinizare a solonceacurilor (v.) sau prin procesul de salinizare şi desalinizare periodică a solului, pe măsură cu regimul hidric al acestuia se schimba din exudativ în nepercolativ, ca urmare a creşterii umidităţii climatului sau a coborârii apei freatice (din cauza accentuării fragmentării reliefului, adâncirii văilor sau mişcărilor epirogenetice). Soloneţurile au un orizont A scurt (2-3 cm până la 20-25 cm), de culoare cenuşie, friabil, afânat şi poros, un orizont B, semigleizat, cu structura columnară sau bulgăros prismatică caracteristică, foarte compact, greu permeabil, de culoare închisă, şi un orizont de glei, în care gleizarea se intensifică treptat în adâncime, până la 1,5-2,5 m, când apare stratul acvifer. Vegetaţia soloneţurilor este mai bogată decât cea a solonceacurilor, fiind compusă din asociaţiile de stepă cu Poa bulbosa, Festuca pseudovina etc., unele plante de sărătură ca Artemisia maritima, Statice gmelini etc., şi specii de fâneaţă umedă ca Alopecurus pratensis, Agropyrum repens etc. După grosimea orizontului eluvial desalinizat, se deosebesc: soloneţuri de suprafaţă, soloneţuri de adâncime mică (2-5 cm), soloneţuri de adâncime medie (7-12 cm) şi soloneţuri adânci (15-25 cm); după regimul hidric, se deosebesc: soloneţuri de fâneaţă (apa freatică la maxim 3-4 m adâncime), soloneţuri de stepă-fâneaţă (la 5-8 m) şi soloneţuri stepice (la 8-9 m); după evoluţia lor genetică, se deosebesc: soloneţuri solonceacoide (cu 0,25-1% săruri solubile în orizontul A), soloneţuri tipice (sub 0,25% săruri în orizontul A şi cu peste 20% anioni de Na⁺ schimbabil în orizontul B), soloneţuri reziduale (formate pe roci salifere, parţial spălate de sărurile solubile) şi soloneţuri solodizate (slab acidificate în orizontul A, parţial desoloneţizate în restul profilului). Fertilitatea soloneţurilor este foarte scăzută din cauza reacţiei lor puternic alcalină. Terenurile respective, care pot fi folosite ca păşuni cu slabă valoare furajeră, se ameliorează prin tratare cu carbonat de calciu combinat cu îngrăşăminte organice (gunoi de grajd sau îngrăşământ verde), cu sulf şi compuşi de sulf, cu îngrăşăminte minerale şi, în special, cu gips. Ca îngrăşăminte verzi se folosesc trifoi, lucernă galbenă, borceag de toamnă etc. După ameliorare, soloneţurile cultivate cu gramineea Puccinellia limosa dau o producţie mare de nutreţ concentrat cu o valoare nutritivă ridicată. În ţara noastră soloneţurile se găsesc în Câmpia de Vest şi apar sporadic în nord-estul Câmpiei Române. Sintetizat, prin soloneţ se înţelege: 1. Tip de sol din clasa solurilor halomorfe, caracterizat prin prezenţa orizontului natric în primii 20 cm sau în Bt natric. Succesiunea tipică de orizonturi este: Ao-Btna-C sau CGo. Sin. Sol alcalic. 2. Unitate principală de soluri în legenda FAO, care grupează solurile cu orizont B natric.

Solstiţiu. (lat. solstitium, de la Sol-Soare, stare-a sta nemişcat). Moment din timpul unui an când Soarele, în mişcarea sa aparentă pe bolta cerească atinge cea mai mare înălţime deasupra orizontului (21 iunie-solstiţiu de vară, când ziua este cea mai lungă), sau cea mai mică înălţime (21 decembrie-solstiţiu de iarnă, când ziua este cea mai scurtă). Solstiţiului de vară din emisfera nordică îi corespunde solstiţiul de iarnă din emisfera sudică şi invers, solstiţiului de vară din emisfera sudică îi corespunde solstiţiul de iarnă din emisfera nordică. La Bucureşti (44^o24'51" lat. N) ziua cea mai lungă are 15 ore şi 30 minute.

Solum. Partea profilului de sol cuprinzând totalitatea orizonturilor de deasupra orizontului C sau R.

Soluri poligonale. Termen generalizat pentru complexul de microforme cu contur geometric (inelare, poligonale, reticulare) formate în condiţii periglaciare. Cu caracter tipic şi pe suprafeţe întinse se întâlnesc în câmpurile netede şi aproape lipsite de vegetaţie ale tundrelor arctice.

Soluri striate. V. Soluri poligonale.

Solutrean. (de la numele localităţii Solutre-Franţa, unde au fost descoperite primele urme). Cultură umană (18 000-15 000 î.e.n.) din Paleoliticul superior, cuprinsă între Aurignacian (v.) şi Magdalenian (v.), caracterizată printr-o tehnică deosebit de îngrijită în cioplirea uneltelor de piatră şi prin confecţionarea de obiecte din silex (vârfuri de lance în formă de frunze de laur sau de salcie, frumos retuşate, uni- sau bifaciale, şi cu baza ovală, ascuţită, dreaptă sau prelungită cu un peduncul). Urmele acestei culturi au fost identificate în mai multe locuri, în Franţa, în Ungaria, în Moravia etc., iar în ţara noastră la Sita-Buzăului, pe valea Crişului Alb etc.

Soluţia solului. Apa din sol încărcată cu substanţe dizolvate în ea.

Soluţie hidrotermală. Soluţie apoasă mineralizantă, la temperaturi cuprinse între 500 şi 50^oC şi la presiuni variabile, care circulă în golurile scoarţei terestre şi în care, prin umplerea acestora cu substanţele minerale conţinute, formează filoanele (v.). Soluţiile hidrotermale, în general de origine magmatică, provin fie ca emanaţii gazoase din masa de magmă, care se condensează ulterior în lichid hidrotermal mineralizat (dacă presiunea laterală este inferioară presiunii vaporilor din reziduul magmatic, iar roca înconjurătoare este permeabilă faţă de vaporii sub presiune), fie părăsesc magma direct ca lichid slab alcalin, purtând constituenţi metalici în cantităţi însemnate (dacă presiunea laterală este mai mare decât presiunea vaporilor). Transportul substanţelor utile de către soluţiile apoase, sub formă de compuşi volatili (cloruri, sulfuri) pentru unele elemente, în stare coloidală, ca sulfuri alcaline duble sau, după o ipoteză mai nouă, sub formă de complecşi ionici.

Soluţie intratelurică. Soluţie de săruri în apă, care circulă în scoarţa terestră, prin porii sau fisurile rocilor. Se deosebesc: soluţii intratelurice juvenile, care provin din produsele de condensare sau de degazeificare a magmelor, şi soluţii intratelurice vadoase, care provin din dizolvarea rocilor cu minerale solubile de către apele de suprafaţă infiltrate în scoarţă.

Soluţie magmatică. Magmă (v.) topită, în faza sa iniţială, înainte de a se răci şi consolida pentru a forma rocile magmatice.

Solz. 1. Sin. Cută-falie (v.). 2. Fragment de structură geologică variată delimitat de falii ce se întretaie pieziş. Solzurile sunt caracteristice mai ales structurilor şariate (încălecate) şi pot rezulta atât din împingeri orizontale, cât şi din mişcări verticale.

Somma (soma). Creasta unei caldeire care înconjoară un con vulcanic mai nou (de la creasta marginală a Vezuviului, denumită Monte Somma). V. sub Aparat vulcanic.

Sondaj acustic (marin). Mijloc modern de măsurare a adâncimilor marine şi oceanice cu ajutorul ultrasunetelor. Se bazează pe proprietatea undelor sonore cu o frecvenţă cuprinsă între 20 000 şi 50 000 vibraţii pe secundă (ultrasunete) de a fi dirijate într-un fascicul îngust, de a se propaga prin apă în linie dreaptă, cu o viteză cunoscută, şi de a se reflecta de fund sau de orice obstacol întâlnit în cale, fiind apoi recepţionate de nava care l-a emis. Măsurându-se intervalul de timp dintre momentul emiterii şi recepţionării undelor (după reflectarea lor de fundul mării), se poate calcula adâncimea oceanică deasupra căreia se găseşte vasul. Aparatele moderne fac măsurătorile automat şi înregistrează, din mersul navei, adâncimile, care se înscriu direct pe o bandă de hârtie milimetrică, sub formă de profil al fundului submarin (suboceanic). Vasele oceanografice înzestrate cu "sonde ultrason" au putut efectua într-un timp scurt ridicări ale reliefului fundului oceanic, permiţând oamenilor de ştiinţă să studieze relieful invizibil al scoarţei terestre submerse. Operaţiunea se mai numeşte batimetrie.

Sondaj acustic. Cercetarea structurii şi diferitelor însuşiri ale atmosferei înalte, pe baza observaţiilor efectuate asupra undelor sonore.

Sondaj aerologic. Măsurarea diferitelor elemente meteorologice, efectuată în atmosfera liberă, la diverse altitudini, cu ajutorul aparatelor transportate de baloanele-sondă, de avioane şi de rachetele meteorologice. Baloanele-sondă transportă meteorograful înregistrator (alcătuit dintr-un barograf, termograf şi hidrograf), care transmite prin radio datele meteorologice înregistrate în timpul ascensiunii, aducând mari servicii staţiilor de la sol în acţiunea de prevedere a timpului. Ele pot urca în atmosferă până la maximum 36 km, după care investigarea atmosferei se face cu rachete meteorologice până la 200 km. Sateliţii artificiali, care pot fi plasaţi la orice altitudine mai mare ca 200 km, transmit indicaţii meteorologice preţioase asupra formării ciclonilor, extinderii ariilor depresionare, formaţiilor noroase, proprietăţilor ionosferei etc., completând datele obţinute de sondajele aerologice efectuate cu radio-sonda. Înseamnă deci, măsurarea diferitelor elemente meteorologice din atmosfera liberă prin mijlocirea unor aparate transportate spre înălţimi cu ajutorul zmeului, balonului captiv, aerostatului, rachetei şi satelitului meteorologic.

Sorb. Loc (deschidere mică, rotundă şi verticală,) situat pe fundul unui mic pârâu, în care apa acestuia dispare în adânc, în direcţie mai mult sau mai puţin verticală, pentru a intra în circuitul carstic (v. Carst). Faptul că locul de pătrundere în subteran se găseşte sub oglinda apei şi nu lateral, că apa se infiltrează în sens vertical şi că scurgerea subterană se face sub presiune şi nu liber, deosebeşte sorbul de ponor (v.). În timpul viiturilor, când sorbul nu poate evacua surplusul de apă, se formează deasupra lui un lac temporar. Sorburi se întâlnesc în regiunile carstice din Munţii Apuseni (Platoul Padiş-ex., Valea Izbucului) şi din Podişul Mehedinţi.

Sotch. Termen francez pentru uvala.

Sparnasian. Etaj al Eocenului inferior şi cuprinde o parte din Ypresian (v.).

Spat de fier. Sin. Siderit.

Spat de Islanda. V. sub Calcit.

Spat de magneziu. Sin. Magnezit (v.).

Spat de mangan. Sin. Rodocrozit (v.).

Spat de zinc. Sin. Smithsonit (v.).

Spaţiu excavat. Golul format în urma extragerii substanţelor minerale utile din zăcăminte.

Spălare în suprafaţă. Proces de desprindere şi îndepărtare a particulelor fine de la suprafaţa solului şi a rocilor, prin scurgerea apelor provenite din precipitaţii pe versanţi. Spălarea este condiţionată de intensitate şi efecte de climă, vegetaţie, pantă şi rocă. Ploile torenţiale, prin cantitatea de apă abundentă care se scurge pe versanţi, produc o spălare importantă, care atinge intensitatea maximă după ce solul s-a îmbibat de apă şi a devenit impermeabil. Transportul particulelor desprinse de dimensiuni ceva mai mari se face prin târâre sau împingere de către apa în mişcare, iar a particulelor mai fine, prin plutire în pânza de apă curgătoare. Ploile abundente pot transporta cantităţi mult mai mari de material de pe suprafeţele lipsite de vegetaţie decât de pe suprafeţele înierbate, pădurea protejând cel mai bine solul în orice condiţii de pantă, de rocă şi de regim al precipitaţiilor, prin reţinerea unei cantităţi apreciabile de apă pe coronamentul său şi pe litiera de frunze. Spălarea este mult mai mare pe versanţii cu pantă mai rapidă, din cauza vitezei mai mari de curgere a apei şi deci a forţei ei vii, care creşte cu pătratul vitezei. Configuraţia generală a versanţilor poate frâna sau intensifica spălarea: versanţii în trepte frânează spălarea, ca şi suprafeţele convexe cu aspect de mamelonar, pe care apa tinde să se disperseze; pe suprafeţele concave spălarea se accentuează, ca şi pe suprafeţele cu pantă uniformă. Roca intervine direct în procesul de spălare prin permeabilitatea sa şi prin starea de dezagregare-alterare a păturii superficiale. Pe rocile în care apa se infiltrează uşor, spălarea este foarte mică, în schimb pe rocile impermeabile, pe care apa nu se pierde, ci se acumulează, spălarea este intensă, mai ales în regiunile cu un anotimp secetos şi unul ploios, ca şi în regiunile aride cu ploi rare, dar cu un grad ridicat de torenţialitate. Spălarea afectează rocile afânate şi neprotejate de o haină vegetală continuă (ex. solurile), jucând un rol important în erodarea acestora şi în împotmolirea culturilor situate la baza versanţilor cu materialele transportate prin spălare. Pentru a se evita spălarea solului, care în trecut a dus la scoaterea din circuitul economic a întinse suprafeţe în regiunile de deal şi de podiş din ţara noastră, trebuie stabilite culturile ce se pot efectua în raport de categoriile de pante, de natura solului şi de puterea locală a denudării.

Spălarea solului. V. Spălare în suprafaţă.

Specie. Unitate fundamentală folosită în clasificarea plantelor şi animalelor; defineşte un grup de indivizi cu compatibilitatea sexuală, cu o foarte mare asemănare morfofiziologică şi cu aceleaşi pretenţii ecologice.

Specie de sol. Unitate taxonomică de nivel inferior (în sistemul de clasificare), separată pe baza texturii solului şi, la solurile organice, pe baza gradului de transformare a materiei organice.

Specii de nori. Subunităţi taxonomice ale clasificării morfologice internaţionale a norilor, subordonate genurilor. Se individualizează în funcţie de forma (bancuri, straturi, baloturi etc.), dimensiunea (atât a elementelor constitutive, cât şi a întregului nor), structura microfizică (picături, cristale etc.) şi procesele care conduc la formarea lor. Spre deosebire de genuri, care nu pot avea mai multe specii dintr-o dată (ele eliminându-se unele pe altele), acestea din urmă pot aparţine mai multor genuri (ex., specia "lenticularis" apare la genurile Cirrocumulus, Altocumulus şi Stratocumulus). Clasificarea morfologică internaţională numără în total 14 specii de nori şi anume: fibratus (fib), uncinus (unc), spissatus (spi), castellanus (cas), floccus (flo), stratiformis (str), nebulosus (neb), lenticularis (len), fractus (fra), humilis (hum), mediocris (med), congestus (con), calvus (cal) şi capillatus (cap).

Speologie. (gr. speos-peşteră, logos-cuvânt, ştiinţă). Ştiinţa care se ocupă cu studiul complex al peşterilor (v.), din punctul de vedere fizico-geologic (speologie fizică), arheologic, antropologic, biologic (biospeologia) etc. Speologia, de numele căreia este strâns legat numele savantului român E. Racoviţă (1868-1947), creatorul biospeologiei şi, în 1920, al primului institut de speologie din lume (la Cluj-Napoca), studiază: geologia şi geomorfologia peşterilor; circulaţia şi compoziţia chimică a apelor din peşteri; microclimatul acestora; organismele din peşteri sub raportul sistematizării şi adaptării lor la mediul subteran; studiul fosilelor unor animale care se adăposteau în peşteri şi a urmelor activităţii umane de la începutul apariţiei omului; etc. Unele peşteri sunt folosite ca obiective turistice, în scop terapeutic etc.