Singeneză. (gr. syn-împreună, genesis-origine, naştere). Stadiu în evoluţia rocilor sedimentare în timpul căruia are loc procesul propriu-zis de formare a depozitelor sedimentare. În cadrul acestui proces are loc fenomenul de alterare a rocilor, respectiv punerea în libertate a ionilor elementelor constitutive ale acestora, care fie sunt îndepărtaţi în soluţii apoase, ca substanţe dizolvate, şi depuşi în condiţii favorabile, prin precipitare chimică, fie rămân pe loc, ca substanţe insolubile, în constituţia solului. În ambele cazuri substanţele respective intră în proporţii importante în sedimentele clastice sau în cele de precipitare. Ca substanţe singenetice insolubile menţionăm: mineralele argiloase (ex.: caolinit, montmorillonit, beidelit, alofan etc.), diasporul, limonitul, psilomelanul, dioxidul de siliciu (ex.: calcedonie, opal şi cuarţ) etc., iar ca substanţe singenetice solubile: calcitul, aragonitul, dolomitul, gipsul, anhidritul, sarea gemă, silvina etc.
Sinorogenetică, intruziune. Masă de roci magmatice intruzive (în special granite şi granodiorite) care au fost puse în loc în timpul unei faze de cutare a unui geosinclinal. Sunt caracterizate prin gnaisificarea rocilor respective.
Sinter. (germ.). Formaţiune sedimentară depusă la gura izvoarelor prin precipitarea chimică a sărurilor din apa acestora. Se deosebesc: sinter calcaros, constituit din carbonat de calciu depus din apele bicarbonatate, şi, sinter silicios, format din dioxidul de siliciu depus de geisere (gheisere). V. Gheizerit.
Sinuozitate. Parte a unui curs de râu care nu este dreaptă, prezentând ondulaţii sau chiar coturi unghiulare succesive. Meandrul este o sinuozitate curbă, cu buclă de cel puţin 180o şi cu maluri asimetrice.
Sinuzie. Comunităţi mai mici şi mai puţin autonome de organisme decât biocenozele, cu forme de viaţă şi cerinţe ecologice foarte asemănătoare şi locuind în microbiotopuri.
Siroco. (it. sciroco, din ar. charquî-din est). Vânt foarte uscat şi fierbinte, încărcat cu praf şi nisip fin, care se formează în zona deşertului Sahara şi suflă spre Marea Mediterană, atunci când în Algeria presiunea atmosferică este relativ ridicată, iar deasupra mării circulă de la vest la est perturbaţii atmosferice. Vântul siroco poate ridica temperatura aerului până aproape de +50oC, datorită efectului de foehn care se realizează la trecerea aerului uscat saharian peste Munţii Atlas, munţii din nordul Siciliei sau Munţii Apenini din sudul şi centrul Italiei. În nordul Africii (Algeria, Tunisia, Libia), cantităţile mari de praf transportate de siroco voalează lumina Soarelui, întunecă cerul, pătrund prin cele mai mici fisuri şi constituie un pericol pentru faţa, ochii, nasul şi urechile călătorului lipsit de adăpost. În Sicilia şi sudul Italiei siroco este un vânt foarte deprimant şi produce pagube mari culturilor, datorită aerului fierbinte şi extrem de uscat (10% umiditate relativă). În Spania ca şi în sudul Franţei acţiunea negativă a vântului siroco este mai slabă decât în Sicilia sau sudul Italiei din cauza intervenţiei moderatoare a Mării Mediterane.
Siroco. (it. sciroco, din ar. charquî-din est). Vânt foarte uscat şi fierbinte, încărcat cu praf şi nisip fin, care se formează în zona deşertului Sahara şi suflă spre Marea Mediterană, atunci când în Algeria presiunea atmosferică este relativ ridicată, iar deasupra mării circulă de la vest la est perturbaţii atmosferice. Vântul siroco poate ridica temperatura aerului până aproape de +50oC, datorită efectului de foehn care se realizează la trecerea aerului uscat saharian peste Munţii Atlas, munţii din nordul Siciliei sau Munţii Apenini din sudul şi centrul Italiei. În nordul Africii (Algeria, Tunisia, Libia), cantităţile mari de praf transportate de siroco voalează lumina Soarelui, întunecă cerul, pătrund prin cele mai mici fisuri şi constituie un pericol pentru faţa, ochii, nasul şi urechile călătorului lipsit de adăpost. În Sicilia şi sudul Italiei siroco este un vânt foarte deprimant şi produce pagube mari culturilor, datorită aerului fierbinte şi extrem de uscat (10% umiditate relativă). În Spania ca şi în sudul Franţei acţiunea negativă a vântului siroco este mai slabă decât în Sicilia sau sudul Italiei din cauza intervenţiei moderatoare a Mării Mediterane.
Sistem. (gr. systema, din syn-împreună, istemi-a aşeza). 1. Subdiviziune stratigrafică de al doilea ordin, în spaţiu (v. şi Scara stratigrafică). Sin. Sistem geologic. 2. Mulţime de elemente diferite între care există o multitudine de relaţii care transformă elementele respective dintr-o asociaţie amorfă într-un tot unitar, integral, cu legi de funcţionare proprii numai lui. Orice sistem funcţionează într-un anumit mediu înconjurător, are o anumită structură şi se caracterizează printr-o anumită succesiune de stări în timp. Structura sistemului este reprezentată de întreaga ţesătură de elemente şi relaţiile energetice şi substanţiale care le leagă după un program specific numai lui. Limita sistemului este dată de marginea până la care se manifestă legile structurii sale. Dincolo de această limită se află mediul înconjurător al sistemului cu care acesta are schimbări continue. Starea sistemului este reprezentată de schimbările în timp ca urmare a funcţionării sale şi a relaţiilor cu mediul său înconjurător.
Sistem baric. Formă a reliefului câmpului baric, care poate fi pozitivă (anticiclonul, dorsala anticiclonică) sau negativă (ciclonul, talvegul depresionar).
Sistem de eroziune. Ansamblul proceselor elementare şi complexe care acţionează împreună într-o strânsă interdependenţă, contribuind la modelarea reliefului, în raport cu condiţiile specifice fiecărui climat sau agent în parte (A. Cholley, 1950). Se disting trei sisteme principale de eroziune: sistem de eroziune fluviatilă, extins aproape pe tot uscatul, în care rolul principal îl au apele curgătoare şi în care intră şi dezagregarea-alterarea rocilor şi procesele de deplasare a materialelor pe pantă; sistem de eroziune al regiunilor aride, în care predomină dezagregarea, de pe urma căreia versanţii se acoperă cu blocuri colţuroase de rocă (în locul apelor curgătoare, care aici au un caracter episodic, acţionează vântul, care transportă materialele fine creând relieful specific de dune); sistem de eroziune al regiunilor glaciare, în care gheaţa este principalul agent modelator al scoarţei, după care urmează dezagregarea şi vântul. În toate aceste cazuri modelarea reliefului se datoreşte unei ierarhizări de mecanisme care dau naştere atât proceselor elementare, cât şi proceselor complexe de modelare a reliefului. Noţiunea de sistem de eroziune este uneori echivalată cu: Sistem morfogenetic (v.) şi Sistem morfoclimatic (v.).
Sistem de modelare. Sin. Sistem morfogenetic (v.).
Sistem morfoclimatic. Sistem de eroziune în cadrul căruia condiţiile climatice determină caracteristica dominantă a tipului de relief (ex.: relieful eolian, relieful glaciar, relieful periglaciar etc.). Deci, sistemul morfoclimatic constituie vaste ansambluri teritoriale pe care se grupează procesele şi agenţii morfogenetici care au, fie o dominantă fizică (zonele reci, aride, etajul glaciar, tundra şi stepa), fie o dominantă biologică şi pedologică, respectiv chimică (pădurea ecuatorială, temperată şi savanele). Subordonat lui ar fi sistemul morfogenetic, dar, adesea, prin sistem morfoclimatic se înţelege acelaşi lucru cu sistemul morfogenetic.
Sistem morfogenetic. Ansamblu de procese complexe, dependente unele de altele, care creează, prin eroziune şi acumulare concomitentă, forme de relief specifice. Este deci combinarea proceselor şi agenţilor de eroziune pe zone, subzone, etaje sau medii bioclimatice. Se deosebesc, în raport cu zonele fizico-geografice, următoarele sisteme morfogenetice: al regiunilor ecuatoriale, al deşerturilor calde, al deşerturilor cu ierni reci, al ţinuturilor temperate continentale, al regiunilor glaciare, al regiunilor periglaciare. Se mai pot deosebi sistem morfogenetic muntos, deluros, de câmpie etc. Asociaţiile de procese şi forme de relief care se dezvoltă în cuprinsul mai multor zone fizico-geografice alcătuiesc sisteme morfogenetice intrazonale şi au caractere determinate de factorii locali (roca, relief preexistent etc.) sau de procesele complementare (dezagregarea, alterarea, sistemul carstic şi sistemul litoral). Rezultatul final al tuturor sistemelor de modelare a reliefului continental este netezirea sau peneplenizarea acestuia prin procese de denudaţie. Sin. Sistem de modelare. V. Sistem de eroziune, Eroziune.
Sistem muntos. Ansamblu de munţi sau de lanţuri muntoase, format în timpul unei orogeneze, evoluat morfologic prin aceleaşi epoci şi etape şi cu structuri geologice şi geomorfologice similare, având anumite trăsături comune (ex.: sistemul alpin, hercinic, andin, appalachian, caledonic etc.).
Sistem noros. Asociere de nori migratori cu caracteristici diferite, care se succed pe distanţe şi intervale mari, întotdeauna în aceeaşi ordine; ca urmare a alunecării ascendente a aerului cald pe suprafaţa de separaţie a pernei de aer rece, se formează un vast sistem noros (ex.: sistemul noros al frontului cald format din genurile Cirrus (Ci), ca nori superiori, apoi Cirrostratus (Cs), Altocumulus (Ac), Altostratus (As) (care mai întâi sunt translucizi şi apoi opaci) şi apoi şi Nimbostratus (Ns), care dau precipitaţii continue şi de lungă durată. Lăţimea acestui sistem noros poate atinge 800-900 km.
Sistem tectonic. Totalitatea elementelor tectonice structurale ale scoarţei terestre, dispuse într-o anumită ordine (ex.: sistem de falii, de cute, de diaclaze).
Sistem teritorial geomorfologic. Treaptă taxonomică în regionarea geomorfologică reprezentând o grupare de unităţi similare; poate avea 1-3 ordine de mărime (ex.: Subcarpaţii Buzăului-I, Dealurile Nişcovului-II, Dealurile Istriţei-III). Sin. Grupare geomorfologică.
Sistemul român de clasificare a solurilor. Actualul sistem de clasificare a solurilor, publicat în 1980. Sistemul cuprinde 10 clase, 39 tipuri, 470 subtipuri şi un număr mult mai mare de unităţi taxonomice de rang inferior (varietate, familie, specie, variantă). Aceste sistem (general, unitar, obiectiv, codificat, deschis) are avantajul că, la nivel superior, ne conectează la clasificările moderne pe plan mondial, îndeosebi la clasificarea generală FAO-UNESCO, iar pe de altă parte, că este adaptat şi detaliat în funcţie de condiţiile concrete ale ţării noastre şi de necesităţile practice ale agriculturii şi silviculturii.
Situare. Totalitatea datelor (elementelor) geografice care au contribuit la dezvoltarea unei aşezări umane. Situarea este o noţiune mai cuprinzătoare decât poziţia (situl), ea exprimă uneori şi relaţii mai îndepărtate: vecinătatea unui fluviu navigabil, apropierea unei trecători, coordonarea de către o axă de circulaţie. Situarea poate evolua (devierea circulaţiei, schimbări economice ş.a.), având deci şi o valoare istorică.
Situaţie sinoptică. Totalitatea formaţiunilor barice, maselor de aer şi fronturilor, care determină starea vremii într-o regiune oarecare, la un moment dat.
Sizigiu. (gr. suzugi). Poziţia în care Luna (sau o planetă oarecare) se află pe aceeaşi linie cu Pământul şi Soarele. În cazul Lunii, ea se află la sizigii de două ori pe lună (la conjuncţie sau "Lună nouă", când este situată între Soare şi Pământ, şi la opoziţie sau "Lună plină", când Pământul se află între Soare şi Lună), când au loc şi mareele maxime (mareele vii sau ape vii).
Skärgård(skargaard). Platformă litorală puţin adâncă în zona ţărmurilor cu fiorduri pe care se află diseminate multe insule şi stânci (grădini de stânci), realizate prin eroziunea litorală a formelor minore ale strandflat-ului (v.) pe cale de emersiune.
Skarn. (sued. skarn-lumina stelei căzătoare). Rocă metamorfică de contact care se formează de obicei în calcarele şi dolomitele diaclazate, la contactul acestora cu o masă magmatică intrusivă, sub influenţa mineralizatorilor veniţi din adâncime, cu aport de silice, elemente alcalino-pământoase, alumină, Fe, Zn, Mn etc. În urma proceselor de metasomatoză care au loc în aureola de contact (v.) iau naştere skarnele, care sunt roci corneene, cu textură masivă, uneori pătată, alcătuită dintr-o serie de silicaţi bine cristalizaţi (ex.: granaţi, ca grosular, andradit etc., piroxeni, ca: diopsid, hedenbergit etc.), oxizi de fier şi sulfuri de zinc, de plumb, de cupru, fier, molibden, wolfram etc., care în concentraţii mai mari constituie zăcăminte exploatabile. În ţara noastră skarne se găsesc în jud. Caraş-Severin (la Ocna de Fier, Dognecea, Moldova Nouă şi Ruşchiţa), cu zăcăminte de fier şi de sulfuri complexe, la Băiţa Bihorului (jud. Bihor), în Munţii Zarandului (la Măgura Vaţei) etc. Sin. Tactit.
Skibă. Încălecare tectonică de amploare intermediară între o cută-falie (v.) şi o pânză de şariaj (v.) de ordinul I, la care deplasarea depozitelor mai vechi, peste altele mai noi, este de câţiva kilometri. Grosimea stratelor acoperitoare este mai mică decât în cazul pânzelor de şariaj, ca şi diferenţa de facies între stratele sincrone de deasupra şi de sub planul de încălecare ondulat într-un mod caracteristic. Skiba a fost întâlnită şi studiată prin foraje la Boryslaw (Ucraina) şi prin cartare geologică de suprafaţă, în regiunea marginală a flişului carpatic, structuri asemănătoare fiind identificate şi în regiunea petroliferă Moineşti (în flişul extern din Moldova).
Skiddavian. Etajul superior al Ordovicianului inferior, care trece lateral în etajul Arenigian. Fosilele indicatoare ale etajului sunt trilobitul Asaphus expansus şi graptolitul Phyllographus typus.
Skjären (şer, skjärs). (norv.). Tip de arhipelag format din numeroase insule joase, întâlnit în partea de sud-vest a Finlandei. Este constituit din stânci şlefuite de gheţarul de calotă şi din foarte multe insule alcătuite din depozite glaciare morenaice submerse (drumlinuri).
Slikke. V. Marsch.
Slush. V. Gheaţă de mare.
Smaltină. Arseniură naturală de cobalt, întâlnită în filoanele hidrotermale de minereuri de cobalt, nichel şi arsen. Este izomorfă cu cloantitul (v.), din care cauză conţine şi 13-24% Ni, rezultat din concreşterea celor două minerale. Are culoarea albă de staniu sau cenuşie de oţel. Smaltina este cunoscută: în Germania (în Saxonia), Ungaria, Norvegia, Franţa, Austria, Elveţia, Spania, Anglia, S.U.A., Canada (în regiunea Cobalt), Republica Africa de Sud, Australia etc. În România a fost semnalat în Banat (la Oraviţa-Ciclova Română), la Gemenea (jud. Suceava), la Săcărâmb (jud. Hunedoara) etc.
Smarald. (ind.). Varietate verde de beril (v.), una dintre cele mai preţioase pietre preţioase, care a fost obţinută şi artificial, însă de dimensiuni foarte mici. Zăcăminte de smarald se cunosc: în Columbia (la Muzo, Cosques etc.), în Rusia (în Ural, la NE de Sverdlovsk etc.), în Sri Lanka, în Republica Africa de Sud (în Transvaal, în regiunea Murchinson Range), în Brazilia (Minas Gerais), India, Canada, Argentina, Spania, Tunisia. Var. Smaragd.
Smârc. Ochi de apă pe un teren mlăştinos; loc mocirlos acoperit cu vegetaţie.
Smithsonit. (de la numele mineralogului englez J. Smithson, 1765-1829). Carbonat natural de zinc (ZnCO3), întâlnit în zona de oxidare a zăcămintelor de sulfuri de zinc (blendă) şi de plumb (galenă) localizate în calcare. Se formează şi metasomatic prin reacţia dintre sulfatul de zinc, uşor solubil, şi carbonatul de calciu. Este incolor sau colorat în alb, gălbui, cenuşiu, brun sau verde. Conţinând 64,8% ZnO, respectiv 52% Zn, este un important minereu de zinc. Varietăţile colorate sunt folosite pentru confecţionarea de obiecte de podoabă. Zăcăminte de smithsonit se găsesc în Rusia, S.U.A. (în Colorado) etc. În ţara noastră a fost semnalat la Rodna Veche (jud. Bistriţa-Năsăud), la Cavnic (jud. Maramureş), în Banat (la Dognecea etc.), la Băiţa-Bihor etc. Sin. Spat de zinc.
Smog. Ceaţă deasă amestecată cu fum care se formează în regiunile puternic industrializate ca urmare a eliminării în atmosferă de către fabrici a unor mari cantităţi de fum şi de praf. În marile centre urbane se mai adaugă, în plus, gazele de eşapament ale autovehiculelor, precum şi gazele şi fumul rezultate din arderea cărbunilor în gospodării, mai ales iarna, care dau smogului un pronunţat caracter toxic. În situaţiile anticiclonice din anotimpul rece, când circulaţia aerului are un caracter descendent, fumul şi gazele sunt menţinute la nivelul străzilor şi locuinţelor mărind nocivitatea aerului. Smogul poluează atmosfera marilor oraşe: Los Angeles, New York, Tokyo, Londra etc.
Smogul oxidant. Poluant rezultat dintr-o succesiune de reacţii chimice, declanşate de radiaţia solară, între oxizii de azot şi hidrocarburi, cu formarea de ozon, formaldehidă, acroleină, peroxizi. Smogul oxidant este caracteristic marilor oraşe cu circulaţie intensă de automobile, radiaţie solară puternică şi perioade îndelungate de inversiuni termice.
Smolniţă, smoniţă. V. Vertisol.
Soare. Steaua în jurul căreia se învârte Pământul şi de la care primeşte lumină şi căldură.
Soclu continental. Zonă a uscatului care se afundă sub apa mărilor sau oceanelor, până la adâncimea de circa 200 m, şi care se prezintă, în general cu o pantă lină, continuă, de la ţărm spre larg. Deasupra soclului continental se găseşte zona neritică a mării. În unele cazuri soclul continental se întinde până la zeci şi chiar până la mai mult de o sută de kilometri, iar în alte cazuri, când uscatul se afundă brusc, chiar de la ţărm, nu se formează soclul continental.
Soclu cristalin. V. sub Litosferă.
Soclul platformei. Fundament cristalin precambrian al unei regiuni de platformă, acoperit de o cuvertură de depozite paleozoice şi mezozoice necutate. Soclul este dur, metamorfozat şi granitizat. S-a format în Precambrian prin mai multe cicluri orogenetice şi de peneplenizare. Sub aspect tectonic, se poate prezenta sub două stiluri: în regim de extensiune (falii normale care dau: trepte, horsturi şi grabene, sau structuri în tablă de şah) şi în regim de compresiune (falii inverse, cu încălecări, sau deformări plastice cu rază mare de curbură de tipul bombărilor). Soclul cristalin apare la zi în văile care s-au adâncit în cuvertura sedimentară respectivă (ex.: Valea fluviului Colorado, după ce străbate prin toate formaţiunile mezozoice şi paleozoice necutate în care îşi sculptează faimosul canion, interceptează formaţiunile precambriene ale Scutului Canadian). Sin. Soclul regiunii de platformă. Soclul fără cuvertură se numeşte scut (v.). V. şi Platformă.
Sodă. Sin. Natrit (v.).
Sodalit. (gr. soda-natriu, lithos-piatră). Feldspatoid (v.) întâlnit ca mineral principal al rocilor magmatice alcaline, efuzive, şi, mai rar, intruzive (ex.: în sienite, alături de nefelin). Este incolor, alb sau alb-cenuşiu, cu nuanţă albăstruie. Cristalele frumoase de sodalit sunt folosite ca piatră semipreţioasă, în bijuterie. Sodalitul se găseşte: în Rusia (Munţii Ilmen), în Portugalia, Norvegia, Canada, Groenlanda, S.U.A., Bolivia etc. La noi este frecvent în sienitul de la Ditrău (jud. Harghita) şi de la Ogradena (jud. Mehedinţi).
Sodiu. Element chimic (Na). Este metal uşor, are culoarea albă-cenuşie, cu luciu argintiu (care dispare în aer sau la umezeală, prin oxidare). Sodiul reduce, la cald, oxizii, hidroxizii, sulfurile şi sărurile metalelor grele, acidul boric, acidul silicilic, silicaţii etc. şi dă aliaje cu multe metale (K, Li, Mg, Pb, Sb, Bi, Sn, Te, Zn, Cd, Ag, Au, Hg), care descompun apa (mai greu sau mai uşor, după conţinutul de sodiu). Sodiul, deşi răspândit în natură (2,4% din scoarţa terestră), nu se găseşte în stare liberă, ci numai sub formă de combinaţii ca: clorura de sodiu (v. Sare gemă), azotat de sodiu sau salpetru de Chile (v. Nitronatrit), săruri ale acizilor organici (în plante şi animale marine). Are foarte multe întrebuinţări economice. Sin. Natriu.
Sodom. Ploaie torenţială urmată de viituri (regionalism); înseamnă şi alunecare.
Soffioni. (it.). Izvoare termale, cu funcţionare continuă, cu apă fierbinte şi vapori de apă emanaţi la temperaturi cuprinse între 100 şi 175o şi la presiuni mari (până la 14 atmosfere). Conţin CO2, H2S până la 6%, diferite alte gaze şi o serie de săruri minerale (acid boric, borax, carbonaţi de sodiu şi de amoniu etc.). Prin răcirea şi concentrarea apei fierbinte în bazine-lacuri (lagoni), se extrag săruri minerale, care se comercializează, iar vaporii se întrebuinţează ca agent energetic în centrale termoelectrice. Se cunosc soffionii de la Lardarello (Toscana-Italia), de la Sonoma (California-S.U.A.), din insula Jawa etc.
Sohodol. (slav-vale seacă). Albie sau vale seacă, din regiunile carstice, rezultată prin pierderea apei într-un ponor, prin fisuri, sau sub aluviunile patului. La ploi poate avea o curgere temporară (ex.: Jiul de vest, amonte de Câmpul lui Neag, sau Sohodolul, afluent al Tismanei, Cheile Sohodolului de pe pârâul Runcu, Cheile Albioarei în Munţii Pădurea Craiului, Valea Arsurii aval de treapta sa antitetică în Platoul carstic Padiş din Munţii Bihor etc.). Sin. Vale seacă.
Sokhrat. (Termen arab). Creastă cuarţitică de mici dimensiuni în relieful de tip appalachian.
Sol agricol. Sol cu folosinţă agricolă (arabilă, viticolă, pomicolă sau de pajişte), a cărui evoluţie naturală este modificată într-o măsură mai mică sau mai mare prin cultivare.
Sol aluvial. Tip de sol, format pe depozite recente fluviale, fluvio-lacustre sau lacustre. Succesiunea sintetică de orizonturi: A-C (sau R).
Sol amfigleic. Sol hidromorf la care excesul de umiditate se datoreşte atât apei freatice cât şi apei stagnante de suprafaţă.
Sol argiloiluvial. V. Argiluvisol.
Sol artificial. Amestec artificial de diferite materiale (pământ de ţelină, mraniţă, turbă, rumeguş, nisip, bălegar etc.) folosit ca suport nutritiv pentru plantele cultivate în sere sau în solarii sau în alte condiţii speciale.
Sol automorf. V. Sol zonal.
Sol azonal. Veche denumire pentru solurile de evoluţie incipientă, fără orizonturi distincte, formate pe depozite recente (aluviale, coluviale, eoliene, morenaice etc.) în zone pedografice diferite.
Sol bălan. Tip de sol din clasa molisolurilor cu conţinut moderat de humus şi cu carbonaţi de la suprafaţă. Succesiunea tipică de orizonturi: Am-AC-Cca. Sin. Sol castaniu deschis, Sol brun deschis de stepă uscată, Sol brun cenuşiu de stepă uscată. În ţara noastră deţine areale mai importante în stepa dobrogeană. Corespunde pro parte castanoziomurilor (îndeosebi calcice) din legenda FAO.
Sol brun acid. Tip de sol din clasa cambisolurilor, cu reacţie accentuat acidă şi cu grad scăzut de saturaţie în baze (sub 55%). Succesiunea tipică de orizonturi: Ao-Bv-C sau R. Este reprezentativ pentru etajul mijlociu montan din Carpaţii noştri. Corespunde pro parte cambisolurilor (îndeosebi districe) din legenda FAO.
Sol brun argiloiluvial. Tip de sol din clasa argiluvisolurilor, cu orizont B argiloiluvial sub un Ao sau Am, deci fără orizont E. Succesiunea sintetică de orizonturi: Ao (sau Am)-Bt-C sau R. Sin. Sol brun de pădure, Sol silvestru brun. În România apare ca areale reduse şi dispersate în regiunea dealurilor (şi câmpiilor vestice şi nord-vestice) din zona forestieră mai umedă. Corespunde pro parte luvisolurilor (îndeosebi calcice) din legenda FAO.
Dostları ilə paylaş: |