Descentralizare. Acţiune de transferare în afara centrelor urbane supraîncărcate a unor întreprinderi industriale (descentralizare industrială), comerciale sau servicii (descentralizare terţiară). În unele ţări înalt urbanizate şi industrializate descentralizarea este piatra unghiulară a politicii de amenajare a teritoriului. Tot descentralizării îi este asimilată şi crearea de noi centre urbane în apropierea metropolelor.
Deschidere de strat. Apariţia la zi a rocilor din subsolul unei regiuni, fie în mod natural (v. Afloriment), fie artificial, cu ocazia excavaţiilor executate la drumuri în debleu, la tuneluri, în carieră etc.
Descompunerea rocilor.V. Alterare, şi Alterarea rocilor.
Descuamare. (lat. squama-solz, mătreaţă). Dilatarea şi contractarea rocilor de la suprafaţa Pământului, ca urmare a alterării mecanice a lor, sub acţiunea îngheţului şi dezgheţului, în regiunile în care sunt diferenţe mari de temperatură între zi şi noapte (ex., în deşerturi). Deci, descuamarea este un proces de dezagregare combinată cu alterare, prin care se îndepărtează de la suprafaţa rocii bucăţi mici de tipul solzilor sau cojilor, groase de cel mult câţiva cm şi cu suprafaţa de câţiva decimetri pătraţi.
Descuamare sferoidală. Procesul de rotunjire al unor blocuri de granit sau roci similare, ce devin sferoidale prin desprinderea unor plăci concentrice, la început prin descuamare în zonele mai colţuroase, apoi prin exfoliere, respectiv desfacerea unor plăci de tipul coajei de portocală.
Desecare.Procesul de reducere şi îndepărtare a apei de pe anumite suprafeţe, în vederea cultivării lor; asecare.
Desene periglaciare. Apariţia unor desene sau figuri la suprafaţa solului, sub efectul proceselor de îngheţ-dezgheţ, prin gruparea variată a pietrelor sau a unui tip de vegetaţie (uneori ambele), în formă de poligoane, cercuri sau aliniamente. Există două categorii de desene periglaciare, în funcţie de pantă. Pe suprafeţele orizontale apar poligoane de pietre de forme şi mărimi variate: evazate (când pietrele periferice sunt dispuse ca un pavaj împlântat uşor într-un material fin), înrădăcinate (când pietrele sunt adunate şi stau de obicei pe muchie); poligoane de tundră (când sunt din cuvertură vegetală), sau poligoane de pământ (fără vegetaţie); poligoane îmbucate (în interiorul celor mari apar desene mai mici), de obicei sub formă de cercuri de pietre, roze de pietre (cu câte un bloc mai ridicat pe centru); muşuroaie de pământ (mici ridicături de noroi, realizate printr-o împingere în sus a molisolului, cam 0,20 cm); soluri înmugurite (microridicături izolate, acolo unde lipseşte covorul vegetal). Când movilele (de până la 1 m) apar de sub un covor vegetal care este aproape continuu, atunci ele se numesc muşuroaie înierbate (thufur, în islandeză; marghile, în română). A doua categorie este cea de pe pante, unde desenele se alungesc către aval şi apar: poligoane alungite şi mai ales soluri striate. Este vorba de benzi longitudinale compuse din pietre sau vegetaţie, ce alternează cu altele din materiale fine, care adesea sunt şi denudate, apărând sub forma unor dâre de vegetaţie şi dâre minerale (de pământ). Sin. Figuri periglaciare, Soluri periglaciare, Soluri poligonale, Soluri striate.
Deshidratare.V. sub Diageneză.
Desilicifiere. Alterarea silicaţilor primari, care după ce pierd bazele pe care le conţin în reţeaua cristalină pierd şi ionii de siliciu. Se elimină acid silicic instabil, din care o mică parte formează, cu bazele pierdute, silicaţi alcalini solubili, îndepărtaţi în soluţie, şiar, repectiv, silicaţi alcalino-pământoşi insolubili, iar altă parte trece în silice coloidală hidratată care, adeseori, se depune ca un gel amorf, aproape de locul de formare.
Desmin. (gr. desme-snop, legătură). Mineral din grupul zeoliţilor întâlnit în unele cavităţi sau pe crăpăturile rocilor magmatice efuzive, uneori şi în filoane metalifere hidrotermale. În ţara noastră apare asociat mineralizaţiilor legate de şisturile cristaline şi de magmatism, la: Muncelul Mic, Crăciuneşti, Ţebea, Ruda-Barza, Stănija, etc. (jud. Hunedoara), Moldova Nouă, Oraviţa-Ciclova Română, Ocna de Fier, Ruschiţa etc. (jud. Caraş-Severin), Băiţa, Ciucea, Valea Drăganului etc. (jud. Bihor) etc. Sin. Stilbit.
Desmoceras.Amonit caracteristic formaţiunilor cretacice inferioare şi medii. Este ştiut în ţara noastră din Cretacicul inferior din Valea Muierii (jud. Argeş).
Despăduri. A tăia o pădure dintr-o regiune; a defrişa.
Despicarea rocilor. Proprietatea rocilor de a se desface (în mod natural sau artificial) după anumite suprafeţe determinate (plan de stratificaţie, plan de şistuozitate, fisuri datorită rupturilor), suprafeţe de obicei neregulate. Despicarea naturală a rocilor este activată de mişcările tectonice, de construcţii grele, de acţiunea apei, de şocuri violente, de tasări ale terenurilor, de explozii prea puternice etc.
Destindere adiabatică. Creşterea volumului aerului atmosferic ca urmare a scăderii presiunii sale, fără schimb de căldură cu mediul înconjurător. Procesul se produce cu consum mare de energie, ceea ce determină o scădere a temperaturii aerului (1oC la 100 m în aerul umed nesaturat) până la condensarea vaporilor de apă din atmosferă. După ce a fost atinsă starea de saturaţie, scăderea temperaturii se mai face mai încet (cu 0,65o la fiecare 100 m altitudine). Destinderea adiabatică acţionează continuu prin coborârea temperaturii până când aerul devine saturat, condensând surplusul de vapori de apă sub formă de precipitaţiil. Deci, destinderea adiabatică înseamnă creşterea volumului unui gaz, datorată scăderii presiunii şi având ca efect răcirea lui, fără cedare de căldură către mediul înconjurător.
Desţelenire.Ararea sau desfundarea unui teren de păşune sau fâneaţă spre a fi luat în cultură.
Deşert. (lat. desertus-nelocuit). Regiune aridă cu precipitaţii foarte slabe, mult inferioare evaporării potenţiale, lipsită în general de vegetaţie, de faună şi de populaţie, constituită din vaste întinderi acoperite cu nisip (erguri) sau cu pietre (hamade). După condiţiile termice, cantitatea şi repartiţia anotimpuală a precipitaţiilor, se deosebesc: deşerturi tropicale şi subtropicale, cu veri foarte calde şi fără ierni reci (Sahara, Arabic, Thar, deşerturile Australiei etc.) numite şi deşerturi calde; deşerturi temperate şi reci, cu amplitudini mari termice, cu ierni reci (ex.: deşerturile Turanului, Gobi, Patagonia) numite deşerturi reci; deşerturi costiere, cu slabe amplitudini termice (ex.: deşerturile chilian = Atacama, namibian); deşerturi de altitudine (ex.: Tibet, Bolivian). Sin. Pustiu.
Deşertic, relief. Relieful regiunilor aride şi semiaride, care cuprinde atât relieful modelat în prezent cât şi pe cel format în alte condiţii morfoclimatice. Procesele morfologice actuale se dezvoltă pe fondul lipsei aproape totale de vegetaţie şi sol; domină suprafeţele stâncoase, rocile dezgolite şi nisipurile, iar ca procese: deflaţia, coraziunea, dezagregarea, alterarea, şiroirea şi torenţialitatea. V. Dună, Eolian, Glacis, Pediment, Hamadă.
Detersie.V. Glaciodislocare.
Detracţie. V. Glaciodislocare.
Detritic, orizont. Care este compus din detritus (v.).Geologie: rocă sedimentară compusă din detritus mobil sau cimentat.
Detritus. (lat. deterere-a face pulbere, a pisa). Material rezultat din sfărâmarea şi distrugerea rocilor din scoarţa terestră sub acţiunea agenţilor modificatori externi. Poate fi: detritus mineral (rezultat din alterarea fizică sau chimică a rocilor preexistente), constituit din elemente cu dimensiuni variate (de la praf până la blocuri), sau detritus organic (rezultat din dezagregarea şi descompunerea cochiliilor, a scheletelor de animale şi plante etc.). Depunerea detritusului mineral dă naştere depozitelor detritice care, după mărimea elementelor libere constitutive, se împart în: psefite (pietrişuri), psamite (nisipuri) şi pelite (praf sau mâl), care prin consolidare dau roci detritice, respectiv: conglomerate (când pietrişul este rotund) sau brecii (când pietrişul este colţuros), gresii (nisip), loessuri, argile şi marne.
Deuteriu. Izotop al hidrogenului prezent în natură (în apele oceanelor şi mărilor, în râuri şi ape subterane) în proporţie de 1 atom deuteriu la circa 5 000 atomi hidrogen.
Deuteromorfoză. (gr. deuteros-al doilea, morphe-formă). Înseamnă schimbarea formei cristalelor mineralelor, datorită proceselor mecanice şi chimice la care acestea sunt supuse. După natura procesului respectiv, se deosebesc: forme tectomorfice (coroziunea magmatică), forme litomorfice (soluţii apoase), forme schizomorfice (procese cataclastice), forme clastomorfice (denudaţia) şi forme neomorfice (oricare dintre formele anterioare regenerate de zone de creştere secundară).
Deversor. 1.Canal prin care se revarsă preaplinul unui curs de apă-deversor de viitură. 2. Un prag în formă de U larg, creat artificial pe cursul unei ape pentru a forţa întreaga cantitate de apă să se verse pe deasupra sa fără a fi influenţată de panta din aval. Forma deversorului permite calcularea debitului în orice moment prin citirea nivelului apei pe scara înălţimilor de pe deversor.
Deviaţia vântului.Devierea direcţiei vântului, către dreapta în emisfera nordică şi către stânga în emisfera sudică, sub influenţa forţei Coriolis.
Devonian. (de la numele Comitatului Devonshire din Anglia, unde Murchinson şi Sedgwick l-au studiat, pentru prima oară, în 1839). A patra perioadă a Paleozoicului, care începe cu dispariţia graptoliţilor, odată cu apariţia goniatiţilor şi a brahiopodului Pentameris, şi se termină cu apariţia brahiopodului Productus, a amonoideului Peryciclus, a primilor stegocefali şi a criptogamelor vasculare mari. A durat circa 50 milioane de ani. Începând cu Devonianul, pe întinsul continentului Nord-Atlantic se stabileşte o climă caldă şi uscată, apropiat de cea care există astăzi în Maroc şi în Mesopotamia. Din punctul de vedere petrografic, formaţiunile devoniene sunt caracterizate prin: gresii şi conglomerate de culoare roşie (Gresia veche roşie = Old red sandstone), răspândite în cadrul Insulelor Britanice, Peninsula Scandinavă şi o parte a Platformei Ruse, zona Mării Baltice; depozite grezo-şistoase, fosilifere, în sudul Angliei, în Ardeni, în masivele vechi, Bretania, Boemia; depozite fine, de mare adâncă, pe unele locuri metamorfozate, etc. în sudul Franţei, Masivul Central, Pirinei, Vosgi, Alpii Carnici, Sardinia ş.a, şi depozite de primul tip (Old red sandstone) şi de tipul geosinclinal în Platforma Rusă şi în Munţii Urali. Din punctul de vedere paleontologic Devonianul este o perioadă de trecere de la viaţa de apă la viaţa de uscat. Formele de viaţă sunt în general asemănătoare celor din Silurian, dar fauna, deşi bogată, nu prezintă încă un progres însemnat pe scara evoluţiei. Unele genuri dispar (ex., graptoliţii), altele sunt în regresiune (ex., trilobiţii), iar altele abia îşi fac apariţia (ex., amonoideele). Apar peştii dipnoi (ex. Dipterus) şi ganoizi (ex.: Holoptychus, Osteolepis etc.), se dezvoltă selacienii şi dispar peştii placodermi. Ca fosile caracteristice sunt de menţionat: tetracoralierul Calceola sandalina şi tabulatul Pleurodyctium problematicum; brahiopode extrem de multe (genul Spirifer, cu multe specii, Uncites griphus, Stringocephalus burtini, Rhynchonella cuboidea); cefalopodele goniatitice, ca Goniatites intumescens şi Clymenia undulata; Ichtyostega, primul batracian tetrapod, cunoscut din estul Groenlandei; etc. În ceea ce priveşte flora, psilophytalele, apărute încă din Silurian, au o dezvoltare mare şi se întâlnesc în cadrul turbăriilor silicificate din nordul Scoţiei (genurile Hornea, Rhynia, Psilophyton), apoi în Belgia, Irlanda şi în continentul America de Nord. Este cunoscută flora cu Archaeopteris, formată din criptogame vasculare (filicale, ecvisetale şi licopodiale), reprezentată prin Archaeopteris, Neuropteris, Sphenophyllum, Lepidodendron etc., în legătură cu care au apărut probabil şi primele insecte neuroptere şi hemiptere. Răspândirea Devonianului, în afară de zona europeană amintită, este întâlnită pe toate continentele. În Asia apare din Munţii Altai până în insulele mării siberiene, din Uralul de Sud până spre catena muntoasă a Tian-Şan-ului, apoi în China de Sud, în Myanmar şi în regiunea geosinclinalului himalayan. Devonianul se mai întâlneşte: în Africa, în Maroc, în nordul Saharei, în Republica Africa de Sud; în Australia, în regiunea sud-estică, în provincia Victoria şi în insula Tasmania; în America de Nord, în Munţii Stâncoşi, în sudul Canadei, în Munţii Appalachi etc. În ţara noastră, Devonianul este reprezentat: în partea de NV a Dobrogei, în Munţii Măcin, de-a lungul braţului Sf. Gheorghe (între Tulcea şi Mahmudia) etc. Formaţiunile devoniene conţin importante substanţe minerale utile. Astfel: ţiţei (în regiunea munţilor Appalachi, în Ontario şi Indiana din S.U.A.; în Bolivia şi Argentina; în nordul Rusiei, şi anume în sud-vestul munţilor Timan); fosfat de calciu (la Nassau şi Lahm, în Germania); argint, plumb şi mercur (la Almaden, în Spania); zinc şi fier (în Westfalia); fier (în Terra Nova, munţii Ardeni, Hess-Germania, Stiria-Austria etc.); câteva zăcăminte de huilă şi antracit.
Dezagregare. (lat. di(s)-fără, agregare-unire). Sfărâmarea sau fragmentarea rocilor în bucăţi mai mari sau mai mici, fără schimbarea compoziţiei lor chimice, sub influenţa unora dintre agenţii modificatori externi, şi mai ales, a diferenţelor mari de temperatură, a îngheţului, respectiv dezgheţului repetat, a apei infiltrate prin fisuri, sub influenţa acţiunii mecanice a gheţarilor, a vântului şi a apelor de şiroire, a rădăcinilor de plante etc. Sub influenţa căldurii şi datorită diferenţelor dintre coeficienţii de dilatare a mineralelor componente, rocile, în general rele conducătoare de căldură, se încălzesc şi se dilată (mai mult în pătura superficială), iar la răcire se contractă, aceasta producându-se mai rapid la exterior decât în interior. Tensiunile care se produc prin repetate dilatări şi contractări duc la dezagregare, fenomen frecvent în deşerturi, unde temperatura între zi şi noapte variază între +80o şi sub 0oC. În cazul îngheţului şi dezgheţului (gelivaţie), proces mai intens în regiunile cu îngheţ peren, în regiunile polare şi subpolare şi în cele cu climat alpin şi subalpin, dezagregarea se produce prin intermediul apei, care prin îngheţ îşi măreşte volumul şi lărgind golurile prin care a pătruns favorizează dezagregarea. Materialele rezultate în procesele de dezagregare se numesc grohotişuri, întâlnite pe pantele versanţilor (în ţara noastră în Făgăraş, Parâng, Retezat, Piatra Craiului, Rodna etc.), iar dacă dezagregarea ajunge la mineralele componente (dezagregare granulară), arene (ex.: dezagregarea granitului în cuarţ, feldspat şi mică; dezagregarea gresiei în granule de nisip; etc.).
Dezalcalizare. Alterarea şi transformarea silicaţilor primari din sol, în urma pierderii treptate a cationilor Ca++, Mg++, K+, Na+, prin hidratare şi schimb cu ionii H+ din apă.
Dezatenuare. Procesul prin care apa albiei minore în perioada de creştere a undei de viitură trece în luncă şi bălţi şi apoi este restituită în perioada de descreştere a aceleiaşi unde.
Dezechilibre geomorfologice.Situaţie în care relieful evoluează prin procese geomorfologice noi sau mai intense ca de obicei şi care nu sunt în concordanţă armonioasă cu sistemul biopedoclimatic, ducând la distrugerea vegetaţiei, solului, scoarţei de alterare.
Dezechilibru regional. Fenomene naturale sau influenţate de om ce duc la dezechilibru în geosistemul regional (o întreagă regiune geografică) cu efecte economice negative importante, cum ar fi: înaintarea deşertului peste stepă sau silvostepă, excese de umiditate sau secete prelungite şi repetate, defrişări în masă cu declanşarea de alunecări sau alte procese de eroziune a solului, salinizări ş.a.
Dezgheţ.Topirea zăpezii şi gheţii, datorită creşterii temperaturii aerului şi solului la şi peste 0oC.
Diabaz. Rocă magmatică paleovulcanică (preterţiară), efuzivă, uneori filoniană, având compoziţia chimică şi mineralogică a bazaltului, în care piroxenii sunt de obicei transformaţi în hornblendă şi clorit, iar plagioclazii în sassurit şi albit. Are structură ofitică tipică (plagioclazii formează bastonaşe neregulate, în interstiţiile cărora se găsesc augit, clorit şi epidot), culoare brună-verzuie, din cauza augitului transformat hidrotermal în clorit, greutate volumetrică 3 t/m3 şi rezistenţă la compresiune 1 800-2 600 daN/cm2. Diabazele au erupt în Paleozoic şi Mezozoic, formând curgeri întinse, filoane mari etc., cu separaţii uneori columnare, mai frecvent radiale şi concentrice. Solurile formate pe diabaze sunt bogate în fier, lutoase, cu humificare activă, bogate în substanţe nutritive, foarte fertile, excelente pentru cele mai exigente plante. Diabazele sunt utilizate (varietatea cu granulaţie mare) ca piatră spartă sau ca pavele pentru drumuri, iar varietăţile cu hornblendă, cu bobul mai mic, care se şlefuiesc, servesc la confecţionarea de plăci comemorative. Diabazele sunt foarte răspândite în Rusia, Scandinavia, Boemia, Anglia, America de Nord, Africa de Sud etc. În ţara noastră apar în Maramureş, în Munţii Apuseni (Munţii Zarandului şi Munţii Metaliferi) şi în Dobrogea de Nord (curgerile de pillow-lava dintre Isaccea şi Niculiţel).
Diablastică, structură.(gr. dia-prin, între, blastos-ochi, mugure). V. sub Rocă.
Diaclază. (gr. dia-prin, klasis-spărtură). Crăpătură în roci, de obicei cu deschidere mică, formată prin presiune sau răcire, şi la care compartimentele respective, de o parte şi de alta a planului de ruptură, nu s-au deplasat unul faţă de altul. Suprafaţa de diaclazare este plană în rocile competente (calcare, gresii etc.) şi curbă în cele incompetente (marne, argile etc.). După poziţia planului de diaclazare în raport cu stratificaţia sau cu şistozitatea, se deosebesc următoarele tipuri: diaclaze direcţionale (paralele), transversale (perpendiculare) şi oblice. După cum s-au format, se deosebesc: diaclaze de tensiune, provocate de scăderea volumului rocilor (ex.: separarea în coloane hexagonale a bazaltelor de la Racoş, Detunata etc.); crăpăturile în blocuri pentagonale, produse în argile prin uscare etc.), de cupluri de forţe (ex.: crevasele din masa gheţarilor) şi de tensiuni tectonice (ex.: crăpăturile din partea superioară a unor masive granitice) şi diaclaze de forfecare, produse de cupluri de forţe sau de compresiune şi care prezintă uneori mici urme de deplasare. În rocile sedimentare diaclazele sunt perpendiculare sau oblice pe planele de sedimentare, pe când în granite şi unele roci cristaline sunt de obicei curbe (şi duc la separarea de blocuri rotunde). Dispunerea şi densitatea diaclazelor dintr-o rocă se numeşte diaclazaj. Studiul diaclazelor are o deosebită importanţă ştiinţifică teoretică (cercetări de tectonică analitică, morfologică şi cinematică) şi importanţă practică, în urmărirea mineralizaţiilor utile, în cercetarea infiltraţiilor prin medii fisurate, în stabilirea condiţiilor de armare în subteran etc.
Diaftoreză. Proces de adaptare a rocilor metamorfice de la un grad de metamorfism mai pronunţat la condiţiile unui metamorfism mai puţin pronunţat (ex.: roci de mezozonă şi catazonă pot fi transformate în roci de epizonă). Se dezvoltă în zonele de intensă dislocaţie, în care a fost activă circulaţia unor soluţii metamorfozante. Rocile care au suferit fenomenul de diaftoreză se numesc diaftorite (ex.: unele filite sau şisturi cu clorit derivate din micaşisturi sau gnaisuri din Carpaţii Meridionali, sau gnaisul transformat în filite, observate de Becke, în 1909, în Munţii Alpi). Sin. Metamorfism retrograd, Retromorfism.
Diageneză. (gr. dia-prin, genesis-naştere, apariţie). Totalitatea transformărilor fizice, chimice, mineralogice, de structură şi de textură, pe care le suferă sedimentele depuse la temperatura şi presiunea joasă de la suprafaţa Pământului, după ce au pierdut legătura cu mediul în care s-au format şi până la forma lor actuală, definitivă, ca roci. Diageneza se produce fără schimbări esenţiale în compoziţia sedimentelor. Principalele aspecte ale procesului de diageneză sunt: compactizarea, în care sub presiunea materialului depus deasupra sedimentele se tasează, îşi micşorează volumul (ca urmare a reducerii porozităţii şi pierderii apei, ex.: argilele de la 40-50% la 5%); dizolvarea, respectiv decimentarea parţială sau totală (după cum sedimentele sunt omogene sau neomogene) a depozitelor care conţin săruri solubile din regiunile superficiale ale scoarţei (ex.: gresiile calcaroase sunt transformate în nisipuri prin dizolvarea cimentului calcaros sub acţiunea apei încărcate cu CO2; loessul este transformat în lehm etc.); hidratarea, adică absorbţia de apă în molecula constituentă (ex., transformarea anhidritului în gips); oxidarea unor compuşi minerali de fier, mangan etc., din rocile calcaroase, grezoase etc., din regiunile superficiale ale scoarţei, ce produc coloraţie roşietică sau negricioasă a sedimentelor respective (pălăria de fier); deshidratarea, când apa legată chimic sau absorbită este eliminată din sediment (ex.: opalul trece în calcedonie, gipsul în anhidrit, limonitul în hematit, etc.); cimentarea, cel mai important aspect al diagenezei, care are loc în general în zonele mai profunde ale scoarţei, unde stagnează apele încărcate cu substanţe minerale şi unde aceste minerale (în special calcar, dioxid de siliciu etc.) se depun în porii rocii sau în jurul elementelor detritice, consolidând sedimentul respectiv (ex.: nisipul se transformă în gresie, pietrişul în conglomerat etc.); concreţionarea, caz special al cimentării, care constă în concentrarea unei anumite substanţe în unele goluri ale rocilor, formând germeni de cristalizare (ex.: concreţiunile calcaroase din loess = păpuşile de loess; concreţiunile silicioase din creta senoniană de la Murfatlar (Basarabi)-jud. Constanţa; concreţiunile lenticulare de silice din menilite; concreţiunile de mangan din argila roşie abisală; concreţiunile de mangan din argila roşie abisală; silexul din unele şisturi argiloase; etc.); dolomitizarea, care are loc şi azi în unele recife calcaroase şi constă în îmbogăţirea calcarului cu carbonat de magneziu, fie prin solubilizarea şi antrenarea unui procent din calcit, fie prin unele reacţii între calcar şi sărurile de magneziu din apa mării; silicifierea (substituirea carbonatului de calciu prin silice în cazul schimbării alcalinităţii soluţiei); calcitizarea (adică înlocuirea unor minerale sau resturi organice, sub acţiunea soluţiilor hidrotermale cu bicarbonat de calciu, prin calcit); încărbunarea, adică îmbogăţirea în carbon a sedimentelor organice, care se produce într-un mediu lipsit de oxigen (v. Cărbune); bituminizarea (v.); formarea fosforitelor (fosfaţi de calciu) din fosfatul tricalcic care se găseşte în scheletul vertebratelor; reducerea sulfaţilor sub acţiunea unor bacterii; piritizarea, caracteristică fundului bazinelor acvatice neaerisite (mediu reducător cu H2S), în care unele minerale sau resturi organice sunt înlocuite cu pirită; formarea glauconitului (v.); etc.