Dic?ionar de Geografie

Cucă. Vârf izolat, de obicei despădurit; martor de eroziune. Sin. Cioacă.

Cuestă. (sp. cuesta-coastă). Nume introdus în geomorfologie de W.M. Davis (din toponomia mexicană), pentru a defini o formă de relief asimetrică constituită dintr-un versant abrupt, cu pantă contrară înclinării stratelor (fruntea cuestei sau frontul cuestei, care este abruptul ce retează stratele în cap), şi dintr-un versant prelung, de aceeaşi direcţie cu înclinarea acestora (reversul cuestei sau spinarea cuestei, suprafaţă mai lină şi netedă suprapusă unui strat dur). Se formează în regiunile cu structuri monoclinale (cu înclinare de la 2-3^o la 15-20^o) constituite din strate de tării (rezistenţe) diferite, ca urmare a eroziunii diferenţiale (ex., cuesta stratelor de Hida, din nord-vestul Transilvaniei). Se întâlneşte şi în flancurile anticlinalelor, domurilor, sinclinalelor şi bazinelor sedimentare. Atunci când frunţile cuestelor privesc spre exterior, scot în evidenţă flancurile unui sinclinal sau marginile unui bazin sedimentar situat între masive vechi. Când frunţile cuestelor privesc spre interior (faţă în faţă), trădează prezenţa unui masiv vechi sau marchează flancurile unui anticlinal. Cuestele pot fi simple sau duble, apropiate sau distanţate. Ele pot fi de asemenea desfăşurate în linie dreaptă sau în formă de arc de cerc, concav sau convex. Reţeaua hidrografică a unei regiuni de cuestă este rectangulară, cu cursuri de apă predominant subsecvente, în care deplasarea laterală orizontală a apelor curgătoare se întrerupe când apa atinge stratul rezistent şi valea avansează, prin eroziune regresivă, mai mult în adâncime. COMPLETARE. Spinarea se mai numeşte suprafaţă (platformă) structurală. Terminologia de amănunt a reliefului de cuestă porneşte de la raporturile dintre suprafeţele topografice (versanţi sau văi) şi înclinarea stratelor, precum şi de la unele aspecte genetice (terminologia lui Davis). Astfel, văile ce curg în acelaşi sens cu înclinarea stratelor sunt cataclinale (consecvente în terminologia Davis, care le consideră ca fiind şi prima generaţie de văi în aceste structuri), anaclinale (obsecvente) care curg în sens invers (instalate pe frontul cuestei), văi sau depresiuni orthoclinale (subsecvente, sau din generaţia a doua, la Davis), când se dirijează perpendicular pe căderea stratelor, şi resecvente, sunt tot văi anaclinale ce curg însă numai pe spinarea unei singure cueste. După orientarea, fragmentarea şi etajarea frontului de cuestă există de asemenea, o serie de clasificări, forme sau succesiuni: cuestă dublă (triplă), când pe frontul său apare încă un strat dur care dă un aliniament de umeri; cuestă dedublată, când spinarea cuestei este decupată de o nouă vale subsecventă care atinge stratul moale de dedesubt; cuestă cu front masiv, când acesta este puţin fragmentat şi are amplitudini mari; cuestă cu front festonat, în faţa căruia pot rămâne martori structurali (păstrând sau nu stratul dur, primii fiind numiţi şi "martori cu cunună"); văile care străpung frontul cuestei creează pâlnii structurale (consecvente sau obsecvente), iar văile orthoclinale pot împinge frontul lateral, creând depresiuni subsecvente; când acestea sunt la marginea unui masiv (ex. Depresiunea Sibiului) se mai numesc şi depresiuni de contact sau periferice. Când frontul cuestei înconjoară parţial un masiv muntos sau un bazin sedimentar, apar cueste arcuite (cu front intern, sau front extern). Uneori se foloseşte şi termenul de pseudocueste pentru abrupturile retezate în pânze aluvionare înclinate, de tipul pietrişurilor piemontane.

Cuib. Formă de zăcământ de substanţe mine­rale utile, de dimensiuni reduse şi cu elemente geometrice variabile (dimensiuni de la câţiva centimetri până la câţiva metri) şi neregulate. Sub formă de cuiburi pot apărea zăcămintele de bauxită, de mangan, de fier, de cinabru etc.

Cuib de minereu bogat. V. sub Zonă de minereu bogat.

Cuisian. Partea superioară a Ypresianului (v.) din Bazinul Parisului.

Culcuş. Roca sau complexul de roci care se găsesc imediat sub un zăcământ de roci sau de substanţe minerale utile sau imediat mai vechi ca vârstă relativă, respectiv roca impermeabilă care constituie suportul unui strat acvifer şi este sau de altă natură petrografică sau fără fisuri, faţă de roca colectoare. În terminologia minieră a zăcămintelor de cărbuni, se deosebesc: culcuş fals, situat imediat sub zăcământ, format din roci friabile care nu pot constitui o bază sigură pentru montarea susţinerii lucrărilor de abataj; culcuş direct, format din rocile aşezate sub culcuşul fals, care au o duritate şi o stabilitate relativ reduse, în care stâlpii de susţinere pătrund uşor şi care se umflă, producând alunecări mari ale susţinerii la înclinări mari; culcuş principal, format din roci dure şi stabile, situate sub culcuşul direct al zăcământului.

Culm. (engl. numele unei varietăţi de antracit din formaţiunea respectivă, extins la întreaga formaţiune). Subdiviziune inferioară a Carboniferului de facies continental, reprezentată, din punctul de vedere petrografic, prin şisturi grezoase în facies de fliş, cu Cardiopteris, Sphenopteris etc.

Culme. Partea cea mai înaltă a unui deal sau a unui munte. Aşadar, culmea are două înţelesuri: 1. Spinarea principală a unui deal sau munte, alungită mult, uşor înclinată, sau uneori aproape orizontală. 2. Vârf pe spinarea unui deal sau munte (culmiş).

Culoar. (fr. couler-a curge). Adâncitură îngustă, mult înclinată, pe povârnişurile munţilor înalţi, prin care coboară limbile de zăpadă (îngheţată sau neîngheţată) şi se rostogolesc lavinele sau masele de grohotişuri. Culoarul este deci o depresiune îngustă şi foarte alungită. Culoarul de vale este o depresiune îngustă marcată de o vale, ce separă masive muntoase sau culmi de munte, de deal sau chiar unităţi de podiş. Culoarul depresionar este o depresiune îngustă, de obicei de contact, care trece peste mai multe bazinete de râuri despărţite de înşeuări (ex.: culoarul Caransebeş-Mehadia, culoarul Bistrei etc.). Culoarul carstic constituie o depresiune alungită excavată în suprafaţa unui podiş carstic, cu adâncime redusă, fără scurgere, cu fundul plin de doline, lapiezuri, ponoare; se localizează pe o fractură (falie). Există şi culoare de versant, formate de avalanşe (culoar de avalanşă care este o văiugă erodată de scurgerea bruscă a zăpezii şi care sunt remodelate vara de torenţi şi de curgeri de pietre) sau de curgeri de pietre (culoar de grohotiş).

Cumpăna apelor. Linia sau zona de separaţie a doi versanţi adiacenţi (linia care delimitează bazine hidrografice vecine), de la care apele provenite din precipitaţii sau cele curgătoare (torenţi, pâraie etc.) curg în sensuri opuse, spre două bazine hidrografice diferite. Se numeşte coeficient de dezvoltare al cumpenei apelor raportul dintre lungimea acesteia şi lungimea circumferinţei unui cerc cu suprafaţa egală cu a bazinului hidrografic pe care-l delimitează. Se deosebesc: cumpene principale (la sistemele de râuri mari); cumpene secundare (la sistemele de râuri mici) şi cumpene subterane (la apele din interiorul scoarţei care curg, reprezentând linia care uneşte punctele cele mai înalte ale nivelului hidrostatic). Cumpăna apelor subterane corespunde, teoretic, cu aceea a apelor de suprafaţă sau este deplasată faţă de aceasta. Principala cumpănă de apă a Pământului trece prin Asia, Europa, Africa şi prin cele două Americi. Ea se întinde de la Capul Horn, pe Cordiliera Anzilor şi a Munţilor Stâncoşi până la strâmtoarea Bering, apoi pe culmile orientale şi centrale ale Asiei, prelungindu-se în lungul marginii răsăritene şi sudice ale Africii, separând bazinul Oceanelor Atlantic şi Arctic, de bazinul oceanelor Pacific şi Indian.

Cumulic. Caracter diagnostic pentru varietăţile de sol cu orizont A îngroşat prin acumularea de material deluvial sau coluvial, provenit din erodarea orizonturilor superioare ale solurilor de pe versanţi.

Cumulonimbus. (lat. cumulus-grămadă, nimbus-aversă, furtună). Formaţie de nori denşi de culoare cenuşiu-plumburie, de mari dimensiuni, care se dezvoltă pe verticală până la 10 000 m altitudine; sunt singurii nori care aduc furtuni cu descărcări electrice, ploaie, zăpadă şi grindină.

Cumulovulcan. Con vulcanic, format prin suprapunerea alternativă a curgerilor de lavă vâscoasă cu îngrămădiri de blocuri şi de cenuşă provenite din explozii ale erupţiilor vulcanice. Sin. Stratovulcan (v. şi sub Con vulcanic).

Cumulus. Tip de nori de convecţie, groşi, de culoare albă în formă de grămezi izolate, cupole sau turnuri, al căror contur se modifică neîncetat şi care apar la înălţimi de peste 1 000 m. Sunt frecvenţi în anotimpul cald.

Cunetă. 1. Rigolă cu secţiune semicirculară, amenajată în lungul unui canal, la partea inferioară. 2. Secţiune de curgere a unui canal navigabil.

Cupolă. Formă pozitivă semisferică, provenită din nivelarea unui inselberg, sau apărută direct în perioada incipientă a procesului de pedimentare (ex.: cupola de pe şisturile verzi din estul Dobrogei Centrale). Cupola carstică este o boltire largă spre în sus a unei porţiuni din tavanul unei peşteri.

Cuprit. (lat. cuprum-aramă). Oxid natural de cupru (Cu₂O), întâlnit aproape exclusiv ca produs de oxidare a minereurilor de calcozină, mai rar de bornit, la limita dintre zonele de oxidaţie şi cimentaţie. Conţine 88,8% Cu şi ar putea fi un minereu de cupru, dar se găseşte rar în zăcăminte mai importante. Se cunoaşte: în Rusia (Munţii Ural), Munţii Altai, în Franţa, Chile, Peru etc., iar în România la Altân-Tepe, Hamcearca, Mircea Vodă (jud. Tulcea), Moldova Nouă, Sasca Montană, Dognecea, Ocna de Fier etc. (jud. Caraş-Severin), Băiţa (jud. Bihor), Deva (jud. Hunedoara) etc.

Cupru. (lat. cuprum-aramă). Element chimic (Cu) din grupul întâi, subgrupul al doilea, al sistemului periodic al elementelor. Se găseşte în stare nativă (aproape pur sau conţinând cantităţi mici de fier şi, uneori, până la 70% argint, urme de plumb şi rar mercur şi aur) sau sub formă de minereuri, oxizi şi săruri oxigenate (cuprit, melaconit, malachit, azurit, atacamit etc.), sulfuri (calcozină, calcopirită, covelină, bornit, tenantit, enargit, tetraedrit etc.) etc. Are întrebuinţări multiple. Rezerve importante sunt: în S.U.A. (Arizona, Butte, Bingham, Ely, Austinville etc.), Chile (Chuquicamata, El Teniente, Portrerillos, El Salvador etc.), Peru, Congo, Zambia, apoi Canada, Rusia (Ural), Spania (Huelva), Germania (Mansfeld), Polonia (Boleslawiec), Serbia (Bor) etc. În ţara noastră se exploatează minereu de cupru la: Bălan (jud. Harghita), Leşu Ursului, Fundu Moldovei (jud. Suceava), Moldova Nouă (jud. Caraş-Severin), Deva etc.

Curătură. Poiană de pe care copacii au fost scoşi sau arşi. Sin. Arşiţă, Pârlitură, Jarişte, Runc, Seci, Laz.

Curbă de descreştere. V. Hidrogramă.

Curbă de nivel. Linia care uneşte punctele cu aceeaşi altitudine absolută şi care rezultă din intersecţia unui plan orizontal cu o formă de relief. Distanţa constantă măsurată pe verticală dintre două plane succesive care intersectează relieful se numeşte echidistanţă. Curba de nivel de 0 m este linia de contact între suprafaţa mării şi uscat. Curbele de nivel se numesc curbe hipsometrice sau izohipse, când sunt folosite la construirea hărţilor uscatului, şi curbe batimetrice, când se folosesc pentru redarea reliefului submarin sau sublacustru. După ideea lui Pierre Ancelin (1697) şi a lui M.D. Boniface (1771), metoda de reprezentare a reliefului prin curbe de nivel capătă aplicaţie practică abia în 1791, când Dupin Trel foloseşte izohipsele pentru ridicarea hărţilor topografice ale Franţei, şi se răspândeşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când hărţile încep să fie folosite în construcţiile de căi ferate şi în alte lucrări de geniu. Pe hărţile topografice relieful este redat prin curbe de nivel principale, normale şi ajutătoare. Valoarea acestor curbe variază în funcţie de scara hărţii, de natura şi altitudinea terenului (reliefului). Pentru hărţile din ţara noastră se utilizează echidistanţele de 5, 10, 20, 100 şi 200 m.

Curbă de taraj. Curbă ce reprezintă evoluţia debitului unui curs de apă în funcţie de nivelul apei în secţiunea unei staţiuni hidrometrice. Pe ordonată se trec nivelele, iar pe abscisă debitele corespunzătoare.

Curbă granulometrică. Reprezentarea grafică a compoziţiei granulometrice a rocii sau a substanţei minerale utile, în scopul unei mai uşoare interpretări a rezultatelor tuturor analizelor granulometrice respective. Se deosebesc: curbe granulometrice simple, la care pe abscisă (pe orizontală) se înscrie diametrul granulelor, respectiv dimensiunea ochiurilor sitei, în mm, iar pe ordonată (verticală), greutatea materialului din fiecare clasă, în procente, faţă de greutatea întregii probe analizate; curbe granulometrice cumulate, la care pe abscisă se trec aceleaşi date ca mai înainte, iar pe ordonată, valorile refuzurilor sau ale trecerilor cumulate pe sitele folosite. La sita cu ochiurile cele mai mici, totdeauna vor corespunde cele mai mari valori, iar la ochiurile cele mai mari, valoarea minimă de material refuzat. Atunci când clasele sunt considerate ca treceri ale sitelor ce se succed, ele se cumulează în mod asemănător, în acest caz curbele având o alură inversă.

Curbimetru. Instrument pentru măsurarea distanţelor curbe pe planurile şi hărţile topografice.

Curenţi de convecţie. Curenţi ascendenţi şi descendenţi care se formează în interiorul mantalei (în mantaua superioară, adică în astenosferă), ca urmare a diferenţelor de greutate specifică, determinate la rândul lor de diferenţele de temperatură dintre masele de roci mai calde din adâncime şi cele mai reci dinspre suprafaţă. Sub masele continentale alcătuite din Sial, bogate în elemente radioactive, are loc o acumulare mare de căldură, care determină formarea unor curenţi convectivi ascendenţi, în timp ce în rocile bazaltice, care alcătuiesc scoarţa sub oceane şi au un conţinut foarte redus de substanţe radioactive, rămânând astfel mai reci, se formează mişcări convective descendente. Între mişcările convective ascendente şi cele descendente se nasc curenţi advectivi, care închid circuite continue, formând celule de convecţie. Curenţii de convecţie afectează substratul simatic al scoarţei şi formează: "rădăcinile" sialice de sub catenele muntoase; minimele gravitaţionale de-a lungul marilor "şanţuri" tectonice, adânci, din domeniul oceanic, şi, parţial, anomaliile magnetice ale câmpului magnetic terestru. După A. Holmes, curenţii convectivi şi advectivi ar explica translaţia continentelor, iar după D. Griggs, ar determina formarea cutărilor scoarţei. Sin. Curenţi subcrustali.

Curgere de lavă. Ieşirea lavei la suprafaţă şi împrăştierea ei pe pantele sau suprafeţele din jur, creând diferite forme de relief. Pot fi: curgeri lineare (lavele bazice), curgeri în pânze (lavele ies pe o despicătură). Lavele foarte acide nu dau curgeri ci depuneri. Pe suprafaţa curgerilor de lavă, datorită răcirii diferenţiate, apar diferite forme: aa, pahoehoe, lave cordate etc.

Curgere de noroi. V. Torent noroios.

Curgere de teren. Deplasarea unui strat superficial de pământ, de obicei de grosime mică, pe taluzul unui rambleu sau debleu, sau a unui strat de sol pe roca-mamă, în urma umezirii exagerate a pământului sau solului respectiv. De foarte multe ori, curgerea de teren este favorizată de un păscut neraţional. Sin. Curgere superficială.

Curmătură. 1. Valea prăpăstioasă între doi munţi, sau numai porţiunea mai joasă între două înălţimi (dealuri sau munţi), care întrerupe continuitatea acestor înălţimi şi prin care trec, de obicei, un drum, o potecă etc. 2. Locul în care se schimbă direcţia sau înclinarea unei pante sau şanţul care se formează pe spinarea unui deal sau a unei coline prin eroziunea apelor, prin acţiunea vântului, a plugului, a vitelor, respectiv potecile pe care umblă oamenii. 3. Depresiune sau înşeuare pe culmea unui munte sau deal şi prin care trece de obicei un drum.

Curmeziş. De-a latul, transversal; pieziş.

Curs de apă. Termen general pentru toate apele curgătoare de la suprafaţa terestră sau subterane, canalizate într-o albie proprie, cu un traseu bine definit şi care se varsă fie într-un bazin (mare, lac), fie, dimpotrivă, într-o altă apă curgătoare mai mare. Apa cursurilor provine din ploi, zăpadă, topirea gheţarilor, izvoare etc. După cantitatea de apă se deosebesc: pâraie (v.), râuri (v.), fluvii (v.) şi pot fi: permanente, semipermanente, temporare sau ocazionale. În regiunile carstice, unele cursuri de apă au porţiuni subterane prin care curg (ex.: râurile Motru, Coşuştea, Topolniţa, în podişul Mehedinţi; Galbena în platoul carstic Padiş din Munţii Apuseni etc.). În curgerea lor, cursurile de apă se pot despleti în mai multe braţe şi pot avea albia dreaptă sau meandrată. Se numeşte coeficient de despletire (ramificare) al unui curs de apă raportul dintre suma totală a lungimii braţelor secundare ale lui, inclusiv braţul principal, şi lungimea acestuia din urmă. Se numeşte coeficient de meandrare (sinuozitate), raportul dintre lungimea măsurată între două puncte, în lungul unui curs, şi lungimea în linie dreaptă între aceste puncte. Valorile acestor coeficienţi servesc la rezolvarea unor probleme de hidrologie. La un curs de apă se deosebesc: obârşia sau izvorul, valea şi albia, şi gura de vărsare. Prin procesele fizico-geologice de eroziune, transport şi sedimentare, cursurile de apă sunt cel mai important agent modificator al scoarţei.

Custură. Creastă montană îngustă şi zimţată (ca o lamă de fierăstrău) formată prin eroziune glaciară şi periglaciară la întâlnirea pereţilor a două circuri vecine. Părţile sale cele mai joase au aspectul de şei (ex.: Şaua Bâlei, netezită de curgerea transfluentă a unui gheţar), sau de portiţe şi ferestre când sunt zimţate (Portiţa Arpaşului cu Fereastra Zmeilor din Munţii Făgăraş etc.); părţile cele mai înalte au ţancuri, ace, piramide etc. Sin. Karling (v.).

Cutană. Peliculă de depuneri fine de sol care îmbracă golurile, agregatele de structură sau particulele texturale mai grosiere.

Cutare. Ansamblul proceselor de deformare plastică a stratelor din scoarţa terestră, datorită fie forţelor tectonice verticale, care expulzează masele plastice de roci spre zonele laterale, unde dau naştere cutelor (cu anticlinale şi sinclinale), fie maselor rigide (platforme) care în mişcarea lor de apropiere prind între ele, ca într-o menghină, zonele geosinclinale, mai labile şi deci mai uşor deformabile, pe care le cutează. Se deosebesc trei tipuri de cutare: cutare orogenă caracterizată prin: continuitate în spaţiu (afectează o anumită regiune, atât în suprafaţă cât şi în adâncime), similitudine sau congruenţă (dezvoltarea egală ca dimensiuni şi grad de complexitate a anticlinalelor şi sinclinalelor), linearitate (raport mare între lungimea şi lăţimea cutelor şi paralelism între axele fasciculelor de cute), deplasare orizontală, monodromă, a rocilor cutate (înclinare în acelaşi sens şi relativ egală a celor ndouă suprafeţe axiale) etc. (ex.: cutele din flişul Carpaţilor Orientali); cutare cratogenă, caracterizată prin: discontinuitate în spaţiu (dar probabil continuitate în timp), incongruenţă, lipsă de linearitate, şi prin deplasări pe verticală, cea ce duce la bombarea stratelor (ex.: domurile şi brahianticlinalele gazeifere din cuveta Transilvaniei); cutare intermediară, caracterizată printr-un stil pronunţat ejectiv sau dejectiv de cute, prin incongruenţă şi prin continuitate şi liniaritate limitate în spaţiu (ex.: cutele de la sud de cristalinul Munţilor Preluca, din nord-vestul Transilvaniei). Din punctul de vedere morfologic, se deosebesc: cutare paralelă (concentrică), care se produce în rocile competente şi în care stratele se îndoaie ca foile unei cărţi, astfel încât grosimea stratelor rămâne constantă, iar fiecare strat, faţă de cel inferior lui, se deplasează către axa anticlinalului şi cutare similară, în general în roci incompetente, care la presiune litostatică mare favorizează curgerea plastică şi în care stratele prezintă variaţii de grosime, iar gradul de cutare se menţine constant. Cutările se pot produce în timpul sedimentării (cutări sinsedimentare) sau după terminarea procesului de depunere (cutări postsedimentare) şi în raport cu fazele de orogeneză pot fi: cutări precursoare (înaintea fazei de paroxism a orogenezei); cutări maxime (în timpul paroxismului orogenezei), cutări tardive (postparoxismale) şi cutări postume (după terminarea completă a orogenezei). Principalele faze de cutare recunoscute în cronologia geologică a Pământului sunt: orogeneza laurenţiană (produsă în Arhaic, aria de răspândire fiind America de Nord şi Europa); faza sveco-fennidelor (în Bothnian; în Scutul Baltic); orogeneza huroniană (în Algonkian; America de Nord şi Europa); faza lappokarelidelor (în Ladogian; Scutul Baltic); faza algomiană (finele Huronianului; Scutul Canadian); mişcările salairice sau vermonţiene (finele Cambrianului; Siberia şi S.U.A.); orogeneza caledoniană (Silurian; răspândire generală); faza taconică (la finele Ordovicianului; răspândire aproape generală); faza ardenică (Ludlovian-Downtonian; Europa); faza arică (Postdowntonian; Europa de Nord); orogeneza hercinică sau altaică (Permo-Carbonifer; răspândire generală); faza bretonă (Devonianul superior şi Carboniferul inferior; nord-vestul Franţei); faza sudetă (Carbonifer inferior-Carbonifer mediu; Cehia); faza asturică (Carbonifer mediu-Carbonifer superior; Spania); faza saalică sau appalachiană (Permian inferior-Permian mediu; ex. Dobrogea); faza pfaltzică (finele Permianului; bazinul Doneţului); mişcările kimmerice vechi (finele Triasicului; Europa, Asia); mişcările kimmerice noi sau pacifice (finele Jurasicului; răspândire generală); mişcările alpine vechi (Cretacic; generală); faza austrică (Cretacicul mediu; Europa); faza laramică (finele Cretacicului; America); orogeneza alpină principală (Cainozoic; răspândire generală); faza pireniană (Postluteţian; generală); faza savică (finele Oligocenului); faza stirică (Tortonian); faza attică (finele Sarmaţianului); faza rhodaniană (Preplaisancian), faza valahă sau californiană (finele Pliocenului). După poziţia planului axial faţă de planul orizontal, cutele pot fi: drepte (cu planul axial vertical) sau înclinate (aplecate, culcate sau răsturnate), iar în funcţie de dezvoltarea şi înclinarea flancului faţă de planul axial: simetrice şi asimetrice. După unghiul de deschidere al cutei, se deosebesc: cute normale, cute izoclinale (cu flancurile paralele) şi cute în evantai (numai cu flancurile inverse, atât la anticlinal, cât şi la sinclinal). După dezvoltarea relativă a bolţii anticlinale şi a albiei sinclinale, se deosebesc: cute congruente sau de tip jurasian, la care anticlinalele şi sinclinalele sunt egal dezvoltate (ex.: în Munţii Jura, între Franţa şi Elveţia; în Munţii Appalachi, din estul S.U.A. etc., şi în România, în zona Reşiţa-Moldova Nouă, în Munţii Pădurea Craiului etc.) şi cute incongruente, dintre care fac parte cute ejective (anticlinale înguste şi sinclinale largi) (ex.: Munţii Saxoniei din Germania, zona cutelor diapire din Bazinul Transilvaniei etc.) şi cute dejective sau cutele "cutie" (anticlinale largi şi sinclinale înguste) (ex.: în Munţii Atlas din nordul Africii, în Rusia, în S.U.A. etc.). După modul de asociere cu faliile (v.), se deosebesc: cute faliate, cute-falii (v.) şi cute diapire (v. Diapir). În regiunile cutate ale scoarţei terestre şi mai ales în zonele muntoase, cutele nu se găsesc niciodată izolate, ci grupate în sisteme sau asociaţii de cute, reprezentând stilul de cutare (tectonic) al regiunii respective, în care, de obicei, predomină un anumit gen de cute. Acest stil este condiţionat de: natura petrografică a rocilor supuse cutării, respectiv de proprietăţile mecanice ale acestora (de ex., plasticitatea etc.); natura forţelor care produc cutarea; stadiul de evoluţie tectonică a regiunii respective; etc. Se deosebesc: stil jurasian, stil izoclinal, stil ejectiv, stil dejectiv, stil provensal (cute culcate, orizontale, cu şarniera anticlinalelor erodată), stil bilateral (format din anticlinorii sau sinclinorii), stil imbricat sau cute-solzi (asociaţii de cute-falii), stil şariat (v. Pânză de şariaj) etc. În plan, cutele se deosebesc după lungimea lor: cute lungi şi cute scurte (v. Dom, Cuvetă, Brahianticlinal, Brahisinclinal). După dispoziţia longitudinală în plan a cutelor, unele în raport cu altele, fasciculele de cute, adică asociaţiile de anticlinale şi sinclinale ale cutelor de tip orogen (alpin) şi intermediare, se deosebesc: fascicule de cute paralele, fascicule de cute în virgaţie (dintr-o cută majoră diverg, sub forma unui mănunchi, mai multe cute care se pierd treptat într-o zonă necutată), fascicule de cute amigdaloide (cute în virgaţie, care după ce diverg se unesc din nou) şi fascicule de cute în ghirlandă (arcuri succesive de cute cu concavitatea spre interiorul orogenului, racordate prin unghiuri bruşte de întoarcere sau unghiuri de rebrusment, totdeauna deschise spre exteriorul orogenului, în sensul divergent al stratelor). După modul cum se termină şi se leagă între ele, fasciculele de cute pot fi: în culise (când sunt intersectate oblic de marginile câmpiilor de acumulare din faţa catenelor orogenice şi au tendinţa de a dispare sub depozite mai noi) şi în releu (caracteristice zonelor orogenetice marginale, cu cute alpine, unde cutele exterioare înlocuiesc treptat, pe direcţie, pe cele interioare, şi cu cute intermediare, ca în cazul anticlinalelor şi sinclinalelor). Sin. Mişcări plicative.