Condiţii climatice. V. Climă (climat).
Condiţii geologice de zăcământ. Factori care se referă la caracteristicile zăcămintelor de minerale utile şi ale rocilor înconjurătoare. Se determină prin lucrări de explorare, în scopul definirii exploatabilităţii zăcămintelor, cei mai importanţi fiind următorii: structura geologică, morfologia generală şi de detaliu a corpurilor de minerale utile, limitele de zăcământ, variaţia compoziţiei mineralogice şi chimice, puterea zăcământului şi talia acestuia, înălţimea probabilă a zonelor mineralizate, adâncimea probabilă de extindere a mineralizaţiei utile, regimul hidrogeologic, caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor înconjurătoare etc.
Condiţii naturale. Totalitatea elementelor fizico-geografice, reprezentate prin poziţie geografică, substrat litologic, sol, relief, climă, hidrografie, vegetaţie, faună etc. Sin. Condiţii fizico-geografice, condiţii de mediu, condiţii ecologice.
Condylarthra. (gr. kondylos-articulaţie osoasă, asthron-mădular, membru). Mamifere vechi din Eocenul inferior al Europei şi Americii, cu caractere primitive, colective, din care au evoluat, prin adaptare la diverse moduri de viaţă, tipuri noi, specializate. Reprezentantul cel mai cunoscut al acestui grup, considerat strămoş al Ungulatelor, este Phenacodus.
Confluenţă. (lat. confluens-curgând împreună). Locul de unire sau de întâlnire a două cursuri de apă, dintre care unul, cel mai mare, este colector iar celălalt este afluent. Se deosebesc: confluenţe gemene (când afluenţii se varsă în râul colector în aceeaşi regiune) şi confluenţe alternative (când afluenţii se varsă în regiuni diferite); confluenţe de albii în acelaşi sens (rectilinii) sau confluenţe cu albii în sens contrar (inverse, când afluentul vine din sens contrar curgerii colectorului); confluenţe în unghi obtuz, în unghi drept sau în unghi ascuţit (după unghiul pe care îl face cu râul colector). Mai deosebim şi confluenţe suspendate (discordante), când gura afluentului este suspendată faţă de albia colectorului, specifice cu precădere văilor glaciare. Confluenţă se mai numeşte şi locul unde se unesc limbile a doi gheţari. Din punctul de vedere hidrologic, confluenţele sunt zone care, în general, îngreuiază navigaţia, datorită formării bancurilor de nisip sau a pragurilor.
Congelifluxiune. V. Solifluxiune.
Congelifracţie. V. Gelifracţie.
Congeliturbaţie. V. Crioturbaţie.
Congeria. Lamelibranhiat de apă salmastră sau de apă dulce, cu valve groase (trăiau aproape de ţărm) sau subţiri (trăiau în mâluri, departe de ţărm), cu contur subcvadrangular (ex., Congeria subglobosa) sau oval-alungit (ex., Congeria novorossica). Este cunoscut din Eocen, cu dezvoltare maximă în Ponţian, dar trăieşte şi azi în lacul Baikal (Rusia) şi în provincia Yuman (din estul Asiei). În România se cunosc numeroase specii din sedimentele meoţiene şi, în special, din cele ponţiene, din Muntenia, Moldova şi Banat (Congeria subglobosa, C. rhomboidea, C. rumana etc.). Sunt desemnate sub denumirea de strate cu Congerii formaţiunile Sarmaţianului superior, Meoţianului şi Ponţianului din Depresiunea Panonică, Bazinul Vienei şi Bazinul Transilvaniei, care în diversele orizonturi au, ca forme caracteristice, specii de Congerii.
Conglomerat. (lat. conglomerare-a aduna). Rocă sedimentară detritică, constituită din fragmente rotunjite, mai mari de 2 mm, de roci minerale, cimentate cu silice, calcit, argilă, marnă şi, mai rar, gips, limonit etc. Se formează prin consolidarea diagenetică a prundişurilor torenţilor, râurilor sau ale celor de pe ţărmul lacurilor şi mărilor. Se deosebesc: conglomerate monogene, care provin din acelaşi fel de rocă, şi conglomerate poligene, în constituţia cărora intră fragmente de roci de natură diferită. Conglomeratele se cioplesc şi se sparg bine, dar se taie greu din cauza elementelor tari. Se pot întrebuinţa ca blocuri de piatră brută în zidării, pentru fundaţii deasupra nivelului hidrostatic etc. În ţara noastră sunt cunoscute: conglomerat de Ceahlău, de vârstă apţiană, cu grosimea uneori până la 1 000 m, care formează masivul cu acelaşi nume din Carpaţii Orientali; conglomerat de Verrucano, cuarţoase, de culoare roşie sau violetă, de vârstă permiană superioară şi triasică, descoperite iniţial în Alpi şi cunoscute, la noi, în Carpaţii Meridionali, în Munţii Apuseni, în Banat (la Reşiţa) etc.; conglomerat de Bucegi, conglomerate poligene masive, întâlnite pe marginea cristalinului din Munţii Leaota, Bucegi, Hăghimaş etc. şi în zona internă a Flişului Cretacic (masivele Ciucaş-Zăganu, Ceahlău, Stânişoara), constituite din elemente mici sau mari (chiar de câţiva m3) de calcare gălbui (tithonice) şi de roci cristaline (granite şi gnaisuri, cuarţite negre, micaşisturi).
Coniferale. (lat. conus-con, ferre-a purta). Grup de plante lemnoase (arbori şi arbuşti) din subîncrengătura Gymnospermae, foarte dezvoltat în toate regiunile temperate ale globului, cu frunze aciculare (la majoritatea speciilor) sau solzoase (ex., la Thuja), de obicei persistente (cu excepţia laricelui-Larix sau a chiparosului-Taxodium), cu flori grupate uneori în inflorescenţe, unisexuate, concrescute în formă de con. Cu 50 de genuri şi 550 de specii actuale, coniferele (sau răşinoasele) sunt cunoscute din Devonian, dar dezvoltarea lor mare începe abia în Carbonifer-Permian (genurile Woltzia heterophylla, Walchia piniformis etc.), pentru a atinge apogeul în Jurasic (în Liasic), când apar şi coniferele noi.
Conoclypeus. Echinoid fosil, cunoscut din Cretacicul superior până în Miocen, a avut dezvoltarea maximă în Eocen. În ţara noastră este cunoscută specia Conoclypeus conoideus, în formaţiunile eocene de la Albeşti (jud. Argeş) şi Porceşti (jud. Sibiu).
Consanguinitate. Calitatea unor roci magmatice de a fi asociate în aceeaşi provincie petrografică, provenind (probabil) în urma diferenţierii unei aceleiaşi magme iniţiale. Rocile înrudite chimic şi mineralogic se numesc roci comagmatice. Asociaţii de consanguinitate caracteristice se întâlnesc în Munţii Hmin din Urali, în peninsula Kola, în Munţii Altai, în Italia, în insulele Mării Mediterane etc., iar în ţara noastră, în Horstul dobrogean şi în asociaţia banatitelor din Banat.
Consecventă. Formă de relief ce se dezvoltă în consens cu modul de înclinare al stratelor (mai ales în structurile monoclinale). Ex.: vale consecventă; alunecări consecvente; suprafaţă (topografică) consecventă; spinare de cuestă consecventă.
Conservarea mediului înconjurător. Activitate în domeniul protecţiei mediului care preconizează utilizarea resurselor la eficienţa maximă, cu respectarea pretabilităţii, capacităţii de suport şi plasticităţii mediului înconjurător. Această conservare presupune şi adaptarea celor mai potrivite forme şi procese tehnologice, agrozootehnice sau silvice, asigurarea depoluării, realizarea unor lucrări pentru limitarea şi prevenirea efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale cum sunt inundaţiile, alunecările de teren, eroziunea accelerată, furtuni, viscole, cutremure etc.
Conservarea solului. Ansamblu de măsuri pentru prevenirea degradării stării de fertilitate a solului prin eroziune şi alte procese.
Constanta Atterberg. V. Limită de lichiditate.
Contact. Raporturile ce apar în limita dintre două unităţi geografice, sau două suprafeţe topografice diferite. În teritoriu, contactul apare linear sau sub forma unor fâşii (ex.: contactul deal-câmpie, sau glacisuri de contact etc.).
Contact apă-ţiţei. Suprafaţa de separaţie dintre zona de apă şi zona de ţiţei dintr-un zăcământ de petrol, care nu este, în general, perfect conturată, şi se prezintă ca o zonă de tranziţie, determinată de relaţiile de permeabilitate-saturaţie dintre fluidele respective şi mediul poros. Contactul apă-ţiţei se deplasează în cadrul proceselor hidrodinamice de inundare cu apă, în procesele de înaintare a apei de talpă spre sondele producătoare de ţiţei şi în formarea conurilor de apă. Sin. Limită apă-ţiţei.
Contact gaze-ţiţei. Suprafaţa de separaţie dintre zona saturată cu ţiţei şi cea saturată cu gaze dintr-un zăcământ de hidrocarburi fluide, care nu este tranşantă între cele două zone, ci se prezintă ca o zonă de tranziţie, determinată de relaţiile permeabilitate-saturaţie dintre fluidele respective şi mediul poros. Cunoaşterea poziţiei iniţiale (înainte de deschiderea zăcământului), precum şi a dinamicii deplasării acestui contact, constituie una dintre problemele principale ale conducerii pe baze ştiinţifice a exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide.
Continent. (lat. continens (terra)-pământ continuu). Întindere mare de uscat înconjurat de oceane şi mări. Se cunosc următoarele continente: Europa (10 480 000 km2); Asia (inclusiv Peninsula Sinai, 44 500 000 km2); Africa (30 214 000 km2); America de Nord (24 135 000 km2); America de Sud (17 783 000 km2); Antarctica (12 480 000 km2); Australia şi Oceania (inclusiv Noua Guinee, 8 970 000 km2). Continentele formează învelişul uscatului totalizând 29% din suprafaţa totală a Terrei. Unii autori consideră Europa şi Asia un singur continent: Eurasia, iar alţii consideră America de Nord şi America de Sud un singur continent: America. Oceania nu este continent. Cea mai mare parte a uscatului, peste 100 milioane km2, se află în emisfera nordică ("Emisfera continentală"). Înălţimea medie a uscatului (continentelor) este de 700 m; continentul cu înălţimea medie cea mai mare este Asia (960 m) şi cu înălţimea medie cea mai mică este Europa (340 m). Continentele sunt distribuite în mod neuniform pe suprafaţa globului: unele sunt situate total în emisfera nordică (Europa, Asia, America de Nord), altele sunt situate total în cea mai mare parte în emisfera sudică (Australia, Antarctica şi America de Sud), iar Africa, deşi are o poziţie simetrică faţă de ecuator, cea mai mare parte a suprafeţei ei este situată în emisfera nordică. Continentele nordice se lărgesc şi se apropie între ele în partea de nord, în timp ce continentele sudice sunt izolate între ele prin mari întinderi de apă, dar au legături cu perechile lor nordice. Există şi o altă clasificare, pe două emisfere continentale: Emisfera Orientală (Eurasia şi Africa) şi Emisfera Occidentală (cele două Americi). În continentele nordice predomină relieful muntos de încreţire şi de câmpii, în timp ce în continentele sudice predomină relieful de podişuri vechi. Sub aspect geologic, continentele reprezintă bucăţile cele mai groase, dar mai puţin dense, ale scoarţei terestre, compuse din trei pături: sedimentară, granitică (dominantă) şi bazaltică.
Continentalism. Totalitatea însuşirilor climatice determinate de influenţa suprafeţei uscatului asupra proceselor atmosferice.
Continuitate de sedimentare. Raportul dintre două formaţiuni geologice de vârstă diferită, între care sedimentarea nu a fost întreruptă de loc, adică nu a intervenit nici o exondare (cu eroziune subaeriană), dar nici o eroziune subacvatică directă. Sin. Continuitate stratigrafică.
Contracţiei, teoria. Teorie emisă de Elie de Beamont, în anul 1852, prin care explica formarea munţilor, pornind de la răcirea Terrei, contractarea interiorului său şi cutarea scoarţei.
Contrapantă. Sector de pantă, cu înclinare inversă decât panta generală a unei văi, în care alunecă limba unui gheţar sau în care curge un torent. Este determinată de obicei de prezenţa unui prag transversal format din roci tari, asupra căruia eroziunea întârzie mai mult, sau de însăşi particularitatea de a roade, prin subsăpare, a gheţarilor. Contrapanta se mai întâlneşte în talvegul torenţilor (formată prin eroziunea turbionară sau de tip "marmitaj"), ca şi la văile oarbe din carst (treptele antitetice).
Conurbaţie. Ansamblu format din contopirea mai multor unităţi urbane spaţial apropiate, legate prin zonele suburbane şi care, iniţial independente, sunt funcţional asociate. Cazuri speciale de conurbaţie sunt megalopolisul şi oraşele dublete.
Conus. (gr. konos-con). Gasteropod exclusiv marin. Cunoscut din Cretacic până azi, este foarte frecvent în formaţiunile terţiare. În România a fost întâlnit în Tortonianul de la Lăpugiu (Conus ponderosus) şi în Miocenul de la Buituri-Hunedoara (Conus dujardini).
Convecţie. Mişcarea verticală (ascendentă şi descendentă) a aerului, determinată de încălzirea inegală a straturilor inferioare ale atmosferei (convecţie termică) sau de obstacolele aflate în calea aerului în mişcare (convecţie dinamică). Aceasta din urmă poate fi orografică, în cazul când obstacolul este un lanţ montan, şi frontală, când este o masă de aer mai rece.
Convecţie, curent de. Curent creat datorită diferenţei de densitate din interiorul mantalei Pământului (teoria orogenetică a curenţilor de convecţie, emisă de Griggs, în 1939).
Convergenţă. Mişcare de mase (de apă, aer etc.) unele către altele, sau deplasarea unor fenomene sau elemente geografice către un acelaşi loc (curenţi de aer, râuri, curenţi oceanici, drumuri etc.).
Convergenţă geografică. Locul sau suprafaţa pe care se întretaie mai multe elemente sau fenomene geografice venind din direcţii diferite. Ex.: locurile unde râurile şi drumurile ce le însoţesc întretaie contactul deal-câmpie şi căile de comunicaţie ce urmează acest contact.
Convergenţă hidrografică. Teritoriu restrâns pe care confluează mai multe râuri venind din direcţii diferite, până la opuse.
Convexitate. Porţiune din versant, meandru, profil de râu etc., curbată spre exterior.
Convoluţii. Strate geologice răsucite, în cea mai mare parte datorită fenomenelor opuse de îngheţ-dezgheţ. Indică un climat rece.
Cooperit. Sulfură naturală de platină (PtS) care constituie astăzi unul dintre minereurile principale de platină.
Coordonate geografice. Coordonatele care determină poziţia unui punct p pe suprafaţa elipsoidului terestru în raport cu latitudinea (v.) şi longitudinea (v.). Se deosebesc: coordonate geografice unghiulare, la care latitudinea a punctului P este unghiul format de normala punctului la elipsoidul terestru cu planul ecuatorului terestru, iar longitudinea este unghiul diedru format de planul care trece prin meridianul punctului P cu planul care trece prin meridianul de origine (Greenwich), şi coordonate geografice liniare la care latitudinea punctului P este lungimea y a arcului de meridian (exprimată în grade şi submultipli de grad) subîntins de unghiul , iar longitudinea x a arcului de cer ecuatorial (exprimată în aceleaşi unităţi) subîntins de unghiul . Coordonatele geografice ale punctelor geodezice de bază (puncte astronomice) se determină cu ajutorul măsurătorilor efectuate asupra aştrilor, iar coordonatele geografice ale celorlalte puncte geodezice se determină pe bază de triangulaţie. Determinarea longitudinii cu ajutorul măsurătorilor astronomice a fost realizat prima oară de Galilei (urmărind mersul sateliţilor lui Jupiter cu ajutorul lunetei construite de el). Această metodă se bazează pe faptul că diferenţa de longitudine dintre două puncte de pe suprafaţa terestră este egală, în acelaşi timp, cu diferenţa unghiurilor orare ale unui aceluiaşi astru măsurate în acelaşi timp în cele două puncte date şi cu diferenţa de timp sideral dintre cele două puncte, măsurată în acelaşi moment. Determinarea latitudinii, pe care ştiau s-o facă şi vechii greci, constă în deteminarea unghiului de înălţime al polului mediu deasupra orizontului punctului P. Prin calcule geodezice se stabilesc coordonatele geografice ale punctelor geodezice de ordinul I, II, III şi ale punctelor de triangulaţie. În măsurătorile geodezice coordonatele geografice se transformă în coordonate geodezice rectangulare plane, atât în sistemul de proiecţie stereografică, cât şi în sistemul de proiecţie cilindrică transversală.
Coordonatometru. Instrument pentru măsurarea coordonatelor pe hărţile topografice cu reţea rectangulară de coordonate, precum şi pentru reprezentarea pe hartă a punctelor după coordonatele lor.
Copârşeu. Formă de teren cu aspect de sicriu, rezultată prin secţionarea de către şiroire a unui val de alunecare (termen popular din Transilvania).
Coperiş. V. Acoperiş.
Coprolite. (gr. kopros-excrement, lithos-piatră). Excremente ale faunei, întâlnite fie fosilizate, în formaţiuni geologice vechi (ex., coprolitele de peşti din şisturile menilitice din Carpaţii Orientali), fie în sol (mici grăuncioare bogate în materie organică şi în calciu, care se găsesc în galeriile săpate în sol de râme şi de insecte), unde contribuie la afânarea acestuia.
Coraziune. (lat. corradere-a aduna, a strânge). Acţiunea de eroziune (de roadere şi pilire) exercitată de vânt, cu ajutorul particulelor de praf şi nisip sau ace de gheaţă transportate în suspensie, asupra rocilor şi stâncilor de la suprafaţa scoarţei terestre. Puterea de roadere a vântului depinde de intensitatea şi de constanţa lui de tărie şi coeziunea rocilor. În urma acţiunii de coraziune ia naştere un relief eolian caracteristic, reprezentat prin: ciuperci eoliene (ex.: "Babele" din Munţii Bucegi şi "Tigăile" din Munţii Ciucaş); sfincşi (ex., în Bucegi); sfere eoliene (în peninsula Mangîşlak din Turkmenistan); pietre balansoare sau oscilante; stâlpi eolieni (ex., în regiunea piroclastitelor din Căliman); ace eoliene (ex.: Acul Cleopatrei din Făgăraş); ziduri şi saltele eoliene (ex.: calcarele de pe valea Iskerului din Bulgaria, respectiv granitele din Munţii Făgăraş); yardang-uri (în Turkestan); dreikantere etc.
Cordaitalae. Gimnosperme fosile, arborescente (20-30 m înălţime) cu frunze mari (până la 1 m lungime). Au apărut în Devonianul mediu, au fost foarte dezvoltate în Carbonifer (când au format bogate zăcăminte de cărbuni) şi au dispărut în Permian, deşi după unii autori ar fi existat până în Cretacic. Urme de Cordaitale s-au găsit şi în ţara noastră, în depozitele de vârstă carboniferă din Banat.
Cordierit. (de la numele geologului francez P.L.A. Cordier, 1777-1861, dat de acad. rus N. I. Kokşarov, care l-a descoperit în 1856 în Munţii Ural). Silicat de aluminiu şi magneziu, natural, cu un conţinut variabil de oxid de fier (când conţine numai fier, fără magneziu, se numeşte cordierit ferifer), care se formează la temperaturi înalte în gnaisurile catazonale, ca mineral de contact în unele şisturi cristaline şi, prin asimilare, în unele lave. Este incolor, dar poate fi albastru (safir de apă), utilizat ca piatră semipreţioasă şi violet (iolit, de la "iol", gr.-violet) şi mai rar gălbui, alb-cenuşiu sau brun (fahlunitul din gnaisurile scandinave). Cordieritul se găseşte la Maslianka în Transbaikalia, în Norvegia, Finlanda, Sri Lanka, Brazilia etc. În România apare în unele şisturi cristaline din Carpaţii Meridionali (Munţii Căpăţânii, Munţii Godeanu); în Munţii Gilăului, în rocile din aureola de contact a banatitelor (la Ocna de Fier, Liubcova, Dognecea etc.), în Munţii Ţibleş, apoi la Uroiu, Deva, Săcărâmb etc. (jud. Hunedoara), la Turcoaia (jud. Tulcea) etc.
Cordilieră. (sp. cordillera-catenă muntoasă). Formă longitudinală de relief, din interiorul unui geosinclinal care este mai ridicată în raport cu zonele de sedimentare înconjurătoare, fie datorită faptului că zonele respective au suferit o accentuată mişcare de subsidenţă (cu acumulare de depozite mai fine şi mai groase), fie datorită ridicării ulterioare a zonei respective, în cadrul evoluţiei generale a geosinclinalelor. Depozitele zonelor de cordilieră sunt mai subţiri şi mai grosiere ca material (conglomerate, brecii etc.) decât ale zonelor înconjurătoare şi sunt asociate, uneori, cu faciesuri recifale cu faună mai săracă decât aceea a recifelor epicontinentale. Uneori prezenţa cordilierelor exondate este atestată de blocuri enorme de roci desprinse din relieful exondat şi căzute în domeniul marin învecinat (ex.: klippele piennine din Carpaţii Orientali). În geografie, cordiliera desemnează o zonă muntoasă alungită, formată din mai multe şiruri de munţi, paralele între ele (ex., Cordiliera Anzilor din America de Sud), spre deosebire de sensul geologic, acela de creasta longitudinală din interiorul unui geosinclinal, în etapa de inversiune a mişcărilor tectonice. V. Lanţ muntos.
Cordon litoral. (diminutiv de la lat. chorda-coardă). Formă de relief de acumulare (grind), în zona ţărmurilor joase, formată în mările fără maree sau cu maree slabe, de curenţii marini care circulă în lungul ţărmurilor joase sau înalte, din nisipurile, mâlurile şi chiar pietrişurile rezultate din transportul fluviilor care se varsă în aceste mări, sau din acţiunea de abraziune (v.) a ţărmurilor. Sub influenţa cordoanelor litorale, adevărate diguri naturale, înguste şi lungi, golfurile sunt complet sau parţial închise şi transformate în lacuri marine, lagune (v.), iar la gura fluviilor, acolo unde sunt îndeplinite şi celelalte condiţii, se formează delte (v.). Porţiunile înguste dintre cordoanele litorale prin care comunică cu marea se numesc portiţe. Sin. Perisip. Tipuri de cordoane litorale: cordon litoral liber (când nu este legat de ţărm), cordon litoral sprijinit (când este legat de ţărm), lido (termen italian pentru un cordon foarte alungit şi legat din loc în loc de ţărm); săgeată (cordon alungit, subţire şi ascuţit), perisip (când închide un golf sau liman); tombolo (atunci când leagă ţărmul de o insulă).
Corelaţie. Sistemul de legături genetice şi de coincidenţe dintre unele forme de relief şi altele (corelaţie geomorfologică), dintre stratele diverselor deschideri naturale sau artificiale (corelaţie geologică) etc., care permit interpretarea unei structuri geologice. Ca urmare a corelaţiei, se deduc variaţiile în grosime ale stratelor sau formaţiunilor geologice şi eventualele schimbări ale rocilor şi ale conţinutului lor în minerale şi fosile. În corelarea stratelor pe suprafeţe mici se ţine seama de anumite strate reper, formate din: tufuri, diatomite, bentonite, conglomerate etc., care pot fi identificate uşor macroscopic, iar în corelarea stratelor pe suprafeţe mari se uneşte criteriul litologic cu cel paleontologic. Depozitele perimontane (premontane, submontane), a căror vârstă corespunde anumitor etape din evoluţia unei regiuni, se numesc corelative.
Coridor carstic. Galerie îngustă ce leagă două porţiuni largi ale unei peşteri.
Corindon. (Cuvânt indian). Oxid natural de aluminiu (Al2O3), cu compoziţia 53,2% Al şi 46,8% O, cunoscut sub trei modificaţii polimorfe (, stabil la temperaturi de 500-1 500o; , stabil la temperaturi foarte înalte 1 500-1 800o şi , obţinut artificial, stabil sub 950o). Se formează în segregaţii magmatice de magnetit, în filoanele pegmatitice ale sienitelor nefelinice, în rocile metamorfice de contact şi în unele şisturi cristaline şi, fiind stabil din punctul de vedere chimic, se găseşte frecvent şi în aluviuni. Are varietăţi colorate: albastre (safir), roşii (rubin), galbene (topaz oriental), incolore (leucosafir), violete (ametist oriental), verzi (smarald oriental). Zăcăminte de corindon comun se găsesc: în Ural, în Kazahstan, în regiunea Ontario (S.U.A.), în India, Australia, insulele Naxos (din Marea Egee) etc. La noi, apare la Pianul Românesc şi în bauxitele metamorfozate de pe Valea Drăganului (jud. Cluj). Corindon nobil se găseşte: în Sri Lanka, în Birmania, în Siam (mai ales safire, în aluviuni), în India (rubine şi safire transparente), în Queensland (Australia), Madagascar etc.
Dostları ilə paylaş: |