Dic?ionar de Geografie

Cementaţie, zonă de. Zona din scoarţa terestră, aflată sub nivelul hidrostatic, în care se produce îmbogăţirea în sulfuri secundare (supergene) a unui zăcământ de sulfuri primare (în special zăcămintele de cupru şi de argint). În zona de cementaţie se măreşte mult conţinutul metalic, fapt important din punctul de vedere economic, ajungându-se până la de zece ori cel original, minereurile bogate devin mai bogate, cele sărace se îmbogăţesc, iar rocile mineralizate difuz pot deveni zăcăminte industriale (ex.: unele zăcăminte cuprifere diseminate). Formarea zonei de cementaţie depinde de existenţa obligatorie a unei zone de oxidaţie (v. Oxidaţie, zonă de.) şi este în funcţie de: existenţa soluţiilor de sulfaţi în cantităţi apreciabile, lipsa oxigenului, permeabilitatea adecvată zăcământului şi a rocilor înconjurătoare, prezenţa de precipitaţii etc. Odată cu formarea sulfurilor supergene iau naştere, în cantităţi reduse, şi minerale de gangă caracteristice (opal, calcedonie, caolinit etc.). Temperatura din zona de cementaţie nu depăşeşte 30-40^oC, fiind mult inferioară celei din zona de oxidaţie. Grosimea zonei de cementaţie, ce depinde de compoziţia minereului şi a rocilor înconjurătoare şi de permeabilitatea zăcământului, variază de la cîţiva metri sau câteva zeci de metri până la circa 100 m, atingând excepţional grosimi mari (ex.: 330 m la Butte-Montana, Morenci şi Arizona, în S.U.A.).

Cenomanian. (de la Cenomanum, numele latinesc al localităţii Le Mans din Franţa). Al doilea etaj al Cretacicului mediu sau, după unii autori, primul etaj al Cretacicului superior, după cum această perioadă se subdivide în trei sau în două epoci. Din punctul de vedere petrografic este caracterizat prin: marne şi cretă glauconitică, nisipuri glauconitice, marne sau calcare recifale etc. (în vestul Europei); nisipuri glauconitice cu concreţiuni de fosforit (în Platforma Rusă); gresii calcaroase albe-gălbui, calcare marnoase şi gresii cu silexuri, marne şi marnocalcare roşii şi cenuşii etc. (în România). Dintre formele paleontologice mai răspândite ale acestui etaj sunt următoarele: Mantelliceras mantelli, Acanthoceras rothomagense, Neohibolites ultimus, Turrilites costatus, Exogyra columba, Holaster nodulosus etc. În ţara noastră, Cenomanianul apare în Dobrogea (în bazinul Babadag şi în împrejurimile Medgidiei), în Moldova (între Mitoc, pe valea Prutului, şi Rădăuţi), în Carpaţii Orientali (în flişul din valea Dâmboviţei, valea Prahovei, Teliu sau în cristalinul masivului central la Glodu, pe valea Ţibăului, în Maramureş), în Transilvania (în regiunea Deva şi în partea de sud a Munţilor Mureşului) etc.

Cenozoic. Eră care include ultimele 65 milioane de ani, între sfârşitul Cretacicului şi Actual. Sin. Cainozoic, Neozoic (v.).

Centralitate. Importanţa relativă a unui loc în raport cu regiunea ce îl înconjoară, sau gradul în care asemenea loc exercită funcţii centrale.

Centrosferă. Sin. Barisferă (v.).

Centru comercial. 1. Oraş sau localitate în care funcţia comercială este suficient marcată. 2. Locul precis în cadrul unei aşezări, în care se exercită funcţia comercială (stradă, ansamblu de străzi, pieţe ş.a.). Adesea, coincide cu centrul tradiţional al oraşului.

Centru de acţiune atmosferică. Regiune întinsă în care presiunea atmosferică (scăzută sau ridicată) este dominantă, ea influenţând mersul vremii pe teritorii vaste. Există centru cu caracter permanent (anticiclonii subtropicali, Depresiunea Islandeză) şi cu caracter sezonier (Anticiclonul Siberian).

Centru de prevedere. Unitate meteorologică teritorială unde, pe baza datelor colectate de la un număr de staţii, se întocmesc hărţi sinoptice şi se elaborează prognoze de timp.

Centru industrial. Element al structurii industriale dintr-o ţară; se suprapune cel mai adesea unei localităţi urbane (uneori şi rurale) în activitatea căreia industria deţine un rol important.

Centru istoric. Partea cea mai veche a unui oraş; locul de plecare, de la care s-a efectuat dezvoltarea teritorială a acestuia. În limbaj curent este desemnat prin oraşul vechi.

Centură metalogenetică. Unitate majoră a zăcămintelor de minereuri metalifere ce se suprapune centurilor orogenetice; grupează mai multe provincii metalogenetice (ex.: centura metalogenetică circumpacifică, centura metalogenetică alpino-carpatică, centura metalogenetică uraliană etc.).

Cenuşa cărbunilor. Reziduul mineral necombustibil rămas după arderea completă a cărbunilor.

Cenuşă vulcanică. Material fin pulverulent (praf şi nisip) expulzat de vulcani în faza explozivă a activităţii acestora. Este constituită din fragmente de sticlă vulcanică (lavă răcită brusc, necristalizată), din cristale şi din fragmente de roci fin cristalizate, a căror compoziţie mineralogică şi chimică este asemănătoare lavei singenetice (cenuşi andezitice, cenuşi riolitice, cenuşi bazaltice etc.). Prin diagenizare, formează tufurile vulcanice, iar dacă sunt amestecate cu material sedimentar terigen depus în bazinele marine odată cu cenuşa vulcanică, tufitele. În ţara noastră, cenuşile vulcanice sunt răspândite în regiunea lanţului vulcanic Căliman-Harghita, în Munţii Apuseni, în Maramureş şi intercalate în depozitele sedimentare miocene şi pliocene inferioare din Transilvania şi din Moldova.

Cephalaspis. (gr. kephale-cap, aspis-scut, pavăză). Vertebrat primitiv, asemănător peştilor din grupul Agnaţilor (clasa Ostracodermi), cu capul protejat de un scut cefalic şi cu corpul acoperit de plăci solzoase. Este cunoscut prin circa 20 de specii, se întâlneşte din Gotlandianul superior până în Devonianul inferior.

Ceratiţi. (gr. keras-corn). Grup de amoniţi, cunoscut din Permian şi Triasic. Specia Ceratites nodosus este caracteristică Triasicului de tip german şi Ceratites trinodosus, celui de tip alpin, ambele specii întâlnindu-se în ţara noastră în Triasicul de la Zebil (jud. Tulcea).

Cerc de pietre. Acumulări circulare (cerc) de blocuri colţuroase luând naştere prin sortare, în raport cu materialul fin, datorită îngheţului şi dezgheţului repetat din zonele periglaciare cu pergelisol.

Cerc ecuatorial. V. Ecuator.

Cerc meridian. V. Meridian.

Cerc paralel. Cerc imaginar ce ar rezulta din intersecţia suprafeţei Pământului cu un plan paralel cu planul ecuatorului.

Cerc polar. Cerc convenţional situat la latitudinea de 66^o33', unde razele Soarelui ating tangent suprafaţa globului pământesc, la solstiţiul de iarnă, iar la solstiţiul de vară, Soarele rămâne 24 de ore deasupra orizontului. Există cercurile: polar de Nord sau arctic şi polar de Sud sau antarctic, care limitează spre nord, şi respectiv spre sud, cele două zone reci ale Terrei. La solstiţiul de iarnă, la nord de cercul polar arctic domneşte noaptea polară, iar la solstiţiul de vară, ziua polară. În emisfera sudică, la sud de cercul polar antarctic situaţia este inversă.

Cercul tropical de nord. Cercul paralel la 23^o30' nord de ecuator (Tropicul Racului).

Cercul tropical de sud. Cercul paralel la 23^o30' sud de ecuator (Tropicul Capricornului).

Ceret. Pădure de cer (Quercus cerris).

Cerit. (lat. cerium, de la numele planetei Ceres). Mineral care conţine oxid de ceriu în proporţie de 60% şi alte pământuri rare (lantan, disprosiu etc.).

Cerithium. Gasteropod. Este întâlnit din Triasic până în prezent, speciile din Terţiar (în special din Sarmaţian) constituind importante fosile caracteristice. Trăieşte în zona litorală marină, în ape salmastre sau în apele îndulcite ale estuarelor, fiind cunoscut un număr de peste 1 000 de specii actuale şi mai mult de 500 de specii fosile. Unele specii (ex.: Cerithium giganteum Lam.) ating dimensiuni mari (50 cm) şi se întâlnesc frecvent, sub formă de mulaje, în sedimentele eocene din Bazinul Transilvaniei, în special în regiunea Cluj-Napoca. În România se întâlneşte în depozitele sarmaţiene din zona subcarpatică şi din Podişul Moldovenesc (la Repedea-Iaşi), în Acvitanianul de la Petroşani şi din nord-vestul Transilvaniei, în Miocenul Bahna-Orşova (jud. Mehedinţi), în Meoţianul de la Coada Malului (jud. Prahova) etc. Mai cunoscute sunt speciile: Cerithium pictum, C. disjunctum, C. rubiginosum, C. margaritaceum etc. Speciile de Cerithium, fosile şi actuale, care trăiesc în apele salmastre sau în apele estuarelor, sunt grupate deseori sub numele generic de Potamides. Depozitele Senonianului superior din împrejurimile Vinţului (jud. Alba), constituite dintr-un complex de marne şistoase cu Cerithium, sunt cunoscute sub denumirea de strate cu ceriţi.

Cernoziom. (rus. pământ negru). Tip de sol zonal de culoare închisă, format în condiţiile bioclimatice de stepă (climă mai puţin uscată, precipitaţii variabile şi vegetaţie preponderent ierboasă), caracteristice regiunilor temperat-continetale. Se formează pe orice rocă cu conţinut de calciu, dar se întâlneşte în special pe roci detritice şi, în primul rând, pe loess şi depozite loessoide. Profilul cernoziomurilor prezintă un orizont A, de culoare neagră până la castanie, a cărui grosime, al cărui conţinut în humus şi grad de levigare a carbonaţilor variază cu subtipul de sol. Urmează un orizont de tranziţie A-C (lipseşte orizontul iluvial B, argila, care, chiar dacă se produce greu şi încet, este coagulată de ionii de calciu din soluţia solului chiar în orizontul A) şi orizontul C, de acumulare a carbonaţilor levigaţi din profil (sub formă de pete, de vine, bieloglazcă, concreţiuni tari, sau răspândiţi uniform în masa solului). Procesul de alterare a materiei minerale din roca-mamă este slab şi constă în formarea unei cantităţi reduse de argilă montmorillonitică. Cernoziomurile au o structură glomerulară stabilă şi reţin integral apa din precipitaţii, fiind în acelaşi timp bine aerisite. În profilul cernoziomurilor se găseşte o faună de râme, furnici, rozătoare etc., şi, evident, microorganisme (în special bacterii), care au un rol important în formarea solului. Solurile cernoziomice sunt soluri cu o bună fertilitate naturală, datorită cantităţii de humus pe care o conţin, structurii lor glomerulare şi prezenţei substanţelor nutritive în soluţia solului. Fertilitatea se păstrează şi sporeşte prin îngrăşăminte organice, prin aplicarea unor măsuri agrotehnice menite să păstreze structura glomerulară şi provizia de apă din sol, prin plantarea perdelelor de protecţie, eventual prin irigaţii şi doze moderate de îngrăşăminte fosfatice şi azotate. După conţinutul în humus şi diverse însuşiri, se deosebesc: cernoziom carbonatat, care se formează în subzona cea mai aridă a zonei de cernoziom, unde cad sub 400 mm precipitaţii anuale; se întâlneşte în Dobrogea (în lungul Dunării); cernoziom castaniu, format pe loess în regiuni cu precipitaţii medii anuale de 400-450 mm (în stepa Bărăganului, în Dobrogea centrală şi în lungul litoralului, Câmpia Jijiei, extremitatea sudică a Câmpiei Române), cu un conţinut de 3-4% humus calcic, şi care prin aplicarea de îngrăşăminte azotoase sau după culturi leguminoase şi precipitaţii la timp dă recolte bogate (în special grâu, orz şi ovăz, mai puţin bumbac); cernoziom ciocolatiu, format pe loess, pe nisip de dune şi pe aluviuni, în regiuni cu 450-500 mm precipitaţii medii anuale (în sudul Câmpiei Olteniei, la vest de Jiu, în Câmpia Burnazului, în Bărăganul sudic, central şi nordic, la nord de Galaţi, de-a lungul Prutului, între Fălciu şi Huşi, în bazinul Jijiei, în vestul Banatului, în sud-vestul Crişanei, în Câmpia de Vest), cu un conţinut de 4-6% humus, o slabă diferenţiere texturală, reclamând, pentru obţinerea unor culturi agricole bune, îngrăşăminte fosfatice şi azotoase (mai puţin), sau cel puţin ploi suficiente şi la timp; cernoziom gras sau cernoziom propriu-zis, format pe sedimente argiloase bogate în carbonat de calciu (în special marne sarmaţiene), în regiuni cu 500-550 mm precipitaţii medii anuale (câmpiile fertile din Ucraina şi Siberia meridională, în Mongolia şi, în ţara noastră, sub formă de petice izolate în Moldova de Nord, în regiunea Galaţi, între Focşani şi Buzău, la marginea zonei de dealuri, în Câmpia Transilvaniei etc.), cu un conţinut de 5-8% humus (uneori 12-13% şi mai mult), care totuşi fără îngrăşăminte azotoase şi fosfatice au o fertilitate mai redusă; cernoziom levigat cu degradare texturală (cernoziom degradat), format în zona de tranziţie dintre pădure şi stepă (adică în silvostepă) sub influenţa atât a vegetaţiei ierboase, cât şi a celei de pădure (Quercus, Ulmus, Pyrus, Malus etc.), în regiuni cu 550-600 mm (uneori până la 650 mm) precipitaţii medii anuale (în Dobrogea de nord şi de sud, în Moldova de nord şi de sud, la est de Bucureşti şi pe valea Ialomiţei, în Banat, în Oltenia, în câmpia dintre râurile Putna şi Râmnicu Sărat, în centrul Transilvaniei etc.), cu un conţinut de 3-6% humus pe loess şi 8-10% pe marne, şi o fertilitate mai mare în regiunile sudice şi mai redusă în cele nordice. În cazul prezenţei pânzei freatice la mică adâncime (3-6 m) apare fenomenul de gleizare, iar solurile poartă numele de cernoziomuri levigate freatic umede. Aşadar, prin cernoziom se înţelege: 1. Termen popular rus introdus în ştiinţa solului de V.V. Dokuceaev, prin care sunt denumite solurile negre de stepă tipică, caracterizate printr-o acumulare apreciabilă de humus în orizontul superior (A) şi de carbonaţi în orizontul inferior (C). Fără orizont B. 2. Tip de sol inclus în clasa molisolurilor. Se caracterizează prin prezenţa unui orizont A molic închis la culoare şi absenţa orizontului B. Succesiunea tipică de orizonturi: Am-AC-C sau Cca. Simbol: CZ.

Cernoziom argiloiluvial. Tip de sol din clasa molisolurilor cu orizont B argiloiluvial. Succesiune tipică de orizonturi: Am-Bt-C sau Cca. Simbol: CL. Sin. Cernoziom degradat, cernoziom levigat cu degradare texturală, cernoziom levigat diferenţiat textural, şi cernoziom luvic.

Cernoziom cambic. V. Cernoziom levigat.

Cernoziom carbonatic. Veche denumire pentru cernoziomul cu carbonaţi de la suprafaţă sau de la mică adâncime. V. Cernoziom.

Cernoziom castaniu. Veche denumire (introdusă de geologul G. Murgoci-sol castaniu), atribuită unor cernoziomuri mai deschise la culoare şi cu carbonaţi începând din partea superioară a orizontului A.

Cernoziom ciocolatiu. Veche denumire (introdusă de G. Murgoci) pentru unele cernoziomuri de culoare mai închisă şi cu carbonaţi în a doua jumătate sau spre baza orizontului A. V. Cernoziom.

Cernoziom levigat. Tip de sol din clasa molisolurilor, caracterizat prin prezenţa orizonturilor A molic şi B cambic. Succesiunea tipică de orizonturi este: Am-Bv-C sau Cca. Simbol: CC. Sin. Cernoziom cambic. V. Cernoziom.

Cernoziom regradat. Cernoziom castaniu sau ciocolatiu în care, datorită ridicării nivelului apei freatice sau activităţii faunei solului (rozătoarele din amestecul materialului din sol aduc carbonaţii din orizontul C mai spre suprafaţă), se produce o carbonatare secundară. V. Cernoziom.

Ceruzit. (lat. cerusa-alb). Carbonat natural de plumb (PbCO₃), care prin conţinutul său de 83,5% PbO (77,5% Pb), este un important minereu de plumb. Se formează aproape exclusiv în zonele de oxidare ale zăcămintelor de sulfuri de plumb, în special galenă, dar formarea lui este posibilă şi pe cale hidrotermală. Zăcăminte de ceruzit se cunosc în C.S.I. (Kazahstan, Transbaikalia), Anglia, S.U.A., Africa de Sud-Vest etc. În ţara noastră, în cantităţi reduse, ca mineral supergen format în zona de oxidaţie a zăcămintelor plumbifere, ceruzitul se găseşte la: Băiţa (jud. Bihor), Rodna (jud. Bistriţa-Năsăud), Baia Borşa, Ilba, Nistru, Baia Sprie, Băiuţ etc. (jud. Maramureş), Săcărâmb, Muncelu Mic, Almaşu Mic de Munte (jud. Hunedoara), Zlatna, Bucium, Baia de Arieş (jud. Alba), Brusturi (jud. Arad), Moldova Nouă, Sasca Montană, Ruschiţa, Ocna de Fier etc. (jud. Caraş-Severin), Cârlibaba, Gemenea (jud. Suceava) etc. În cantităţi ceva mai mari a fost găsit în zăcămintul descoperit în 1957 la Somova (jud. Tulcea). Sin. Alb de plumb.

Cervus. Mamifer ungulat, rumegător, cu coarne caracteristice. Este cunoscut, ca fosil, din Pliocenul superior din Europa, Asia (Centrală şi Septentrională) şi din America de Nord. În ţara noastră, unde trăieşte şi azi în Carpaţi, speciile fosile de Cervus au fost găsite în Pliocenul de la Măluşteni şi în Cuaternarul de la Galaţi, Pleniţa (jud. Dolj), Frăteşti (jud. Olt), Drăghici (jud. Argeş) şi în numeroase localităţi din Transilvania.

Chabasit. (gr. chabasias-numele unei pietre cântate de poetul grec Orfeu). Mineral din grupul zeoliţilor, cu compoziţia chimică variabilă, chiar în acelaşi zăcământ. Este întâlnit în vacuolele din bazalt, în fonolite sau în alte roci efuzive, frecvent la gura multor izvoare fierbinţi şi a fost găsit, în Islanda, în cochilia unor moluşte fosile. În ţara noastră apare ca produs hidrotermal, în druze şi diaclaze, la: Muncelul Mic, Ţebea, Bucureşti, Poiana etc., (jud. Hunedoara), Moldova Nouă (jud. Caraş-Severin) etc.

Chaco. Teritoriu cu aspect de pădure-parc, specific tranziţiei între pădurea deasă tropicală şi campos (în America de Sud).

Chaetetes. Briozoar colonial cunoscut din Devonian, dar marea sa dezvoltare a fost în Carbonifer (ex. Carbonifer radians din calcarele recifale carbonifere din apropierea Moscovei). Se mai întâlneşte şi în Jurasic şi Cretacic şi, izolat, unele genuri apropiate persistă până în Terţiar.

Chaille. (lat. calculus). Concreţiune silicioasă în calcarele de vârstă jurasică, formată în jurul unor spicule de spongieri. Forma concreţiunii este în general ovală. Se deosebeşte de silex (v.) prin aceea că nu prezintă o scoarţă calcaroasă sau resturi din masa înconjurătoare de calcar.

Chalicotherium. Mamifer erbivor de talie mare, din grupul Perisodactilelor. A apărut în Eocenul din America de Nord, a continuat din Oligocenul până în Pliocenul Eurasiei, ultimii reprezentanţi fiind întâlniţi în Pleistocenul Chinei, al Indiei şi al Africii.

Chama. Lamelibranhiat din cadrul ordinului Pachyodonta. A apărut în Cretacicul superior, a atins maximul de dezvoltare în Eocen şi se găseşte şi azi în zona recifelor de corali. În România se cunosc specii din Eocenul din Transilvania şi din Miocenul de la Bahna (jud. Mehedinţi).

Chamosit. (de la numele localităţii Chamoison din cantonul Wallis-Elveţia). Mineral din grupul cloritelor, care conţine 36-42% oxid de fier şi care poate fi întrebuinţat ca minereu de fier. Se formează în medii sărace în oxigen, în zonele litorale ale mărilor, deşi în sedimentele marine actuale nu s-a găsit. Se alterează uşor în limonit. Formează deseori concreţiuni oolitice cu structură concentric zonală sau constituie (mai rar) cimentul de legătură între granulele de nisip. Are culoare verde închisă sau neagră, cu urma verde-cenuşie, cu luciu mat sau uşor sticlos. Se descompune în acid clorhidric.

Chapada. V. Hamadă.

Chaparral. Formaţiune arbustică subtropicală de stejari sempervirescenţi şi alte specii (California, Mexic).

Charmoutian. Corespunde cu etajul Pliensbachian (v.) al Jurasicului inferior (Liasic).

Charophyta. Grup de plante acvatice considerate ca intermediare între Thallophyta şi Bryophyta. Sunt forme de apă dulce (rar salmastre). Având tulpina şi fructele impregnate cu carbonat de calciu, au dat, prin acumulare, naştere în Jurasic şi Eocen, la calcare cu Chara. Sunt cunoscute fructificaţiile de Chara din Devonianul Platformei Ruse şi din Scoţia, din Jurasicul şi Cretacicul superior din Munţii Pădurea Craiului, din Eocenul Transilvaniei şi din Meoţianul din Subcarpaţi.

Chattian. Etajul superior al Oligocenului, caracterizat prin nisipuri fine glauconitice, cu o faună de mamifere, lamelibranhiate, gasteropode etc. În ţara noastră este reprezentat prin stratele de Zimbor, stratele de Cetate şi stratele de Tic, din Bazinul Transilvaniei.

Cheie (chei). Vale îngustă şi adâncă, cu versanţi prăpăstioşi, tăiată în roci tari prin eroziunea liniară a apelor repezi de munte, care le imprimă forme caracteristice. În calcare şi conglomerate calcaroase, în care apa acţionează atât prin eroziune cât şi prin dizolvare, versanţii sunt verticali şi chiar în surplombă, iar patul văii, în secţiune transversală, este orizontal. Ex.: Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Dâmboviţei între Rucăr şi Podul Dâmboviţei, Cheile Tătarului, Zănoagei şi Orzei pe Ialomiţa (în Bucegi), Cheile Bicazului (în Carpaţii Orientali), Cheile Turzii (în Munţii Trascău-Apuseni), Cheile Olteţului. În rocile cristaline cheile au forma literei V (ex.: Cheile Argeşului şi ale Topologului săpate în şisturi cristaline şi gnaisuri). Se întâlnesc şi în alte roci dure când acestea apar ca o bară între roci mai moi (Cheile Călatei, lângă Huedin). Cheile pot exista şi în interiorul defileelor. Când apele curgătoare traversează un lanţ muntos pe care-l despică adânc, uneori până la baza sa, cheile se numesc defilee. Ex.: defileul Oltului de la Cozia la Turnu Roşu, defileul Jiului de la Bumbeşti la Livezeni, defileul Mureşului de la Topliţa la Deda, defileul Dunării de la Drobeta-Turnu Severin la Baziaş etc.

Cheirotherium. (gr. kheir-mână, therion-animal). Urme de paşi cu 4-5 degete, observate pe unele gresii triasice (din Buntsandstein şi, rar, din Keuper) din Franţa, Anglia şi Germania. Au fost atribuite unor stegocefali (Labirintodonţi), dar se pare că în realitate sunt urmele unor reptile, fiind mult mai asemănătoare cu ale şopârlelor şi, în plus, sedimentele pe care s-au format sunt sedimente de climă aridă, în care nu puteau trăi stegocefali.

Chelitură. Termen popular românesc ce indică o suprafaţă de teren lipsită sau foarte săracă în vegetaţie datorită concentrării sărurilor de la suprafaţa solului, îndeosebi de tip solonceac.

Chellean. (de la numele localităţii Chelles-departamentul Seine-et-Marne din Franţa). Denumirea veche a Abbevillianului (v.).

Chelogeneză. (gr. khele-cleşte, genesis-naştere). Procesul de formare a scuturilor de uscat. Conform acestei teorii, formulată de J. Sutton în 1963, scuturile se formează în urma unor cicluri geotectonice desfăşurate succesiv la periferia nucleelor deja cratonizate. Cu încheierea fiecărui ciclu, suprafaţa scutului creşte.

Chenopus. Gasteropod prosobronhiat sifonostom. Este cunoscut şi în România din Miocenul de la Lăpugiu (jud. Hunedoara), iar azi trăieşte în Marea Mediterană.

Chersonian. (de la numele peninsulei Kerson-Rusia). Etajul superior al Sarmaţianului, constituit din nisipuri cu statificaţie încrucişată, având ca fosile caracteristice speciile Mactra bulgarica şi M. caspia. Este răspândit în partea de sud a Podişului Moldovenesc.

Chiastolit. Varietate de andaluzit (v.), care se formează în şisturile argiloase-cărbunoase, cu o structură originală: materia cărbunoasă, înglobată în cursul creşterii cristalelor, se dispune după anumite direcţii cristalografice. Din punctul de vedere mineralogic prezintă interes chiastolitul de culoare roşie-brună, întâlnit în micaşisturile din regiunea minieră Alexandrovsk, lângă satul Mankovo din Transbaikalia, cel galben-cenuşiu de pe malurile râului Argun (Asia) şi cristalele bine individualizate de pe muntele Howden (Australia de Sud).

Chiceră. Vârf de deal conic; deal mic stâncos cu pante repezi.

Chiciură moale cristalină. Fenomenul hidrometeorologic, constând dintr-o depunere de granule de gheaţă albicioasă, formate prin sublimarea vaporilor de apă, pe obiecte subţiri (ramurile arborilor, conductori aerieni, fibre etc.) din natură, în condiţii de timp calm sau cu vânt slab, cu ceaţă sau aer ceţos şi cu temperaturi foarte coborâte, negative (sub -15^oC). De forma unor ghirlande uşoare, se scutură la cea mai mică atingere sau la viteze ale vântului care depăşesc 5 m/s (18 km/h).