Dic?ionar de Geografie

Cap tectonic. Proeminenţa unei structuri geologice, reprezentată fie printr-o terminaţie periclinală a unui anticlinal izolat, fie printr-o ridicare transversală a unui monoclin (v.); fie prin porţiunea cea mai avansată a unei pânze de şariaj, neerodată (ex.: porţiunea frontală a pânzei Gresiei de Tarcău, în regiunea Slănic).

Cap-rock. (cuv. engl.). Formaţiunile sedimentare, impermeabile, care acoperă şi protejează un zăcământ de roci solubile (ex., sare gemă) sau roca-magazin în care s-au acumulat ţiţei sau gaze.

Capacitate de acumulare a rocilor. Proprietatea rocilor din orizonturile acvifere de a absorbi (capacitate de captare) şi reţine în fisurile şi porii lor apa de infiltraţie de la suprafaţă. Ea determină cantitatea de apă care se adaugă în sezonul respectiv la volumul rezervelor statice de ape subterane, precum şi gradul de scurgere uniformă a apei.

Capacitate de cedare a apei. Proprietatea rocilor saturate cu apă de a ceda de la sine apa gravitaţională. Se exprimă prin coeficientul capacităţii de cedare a apei, care este raportul procentual existent între apa care se elimină de la sine din rocă şi volumul de rocă respectiv, sau prin capacitatea specifică de cedare a apei, care este cantitatea de apă, în litri, care se elimină din 1 m³ de rocă. Pentru nisipuri această capacitate variază de la 10-15%, la cele fine, până la 25-35%, la cele cu granulaţie mare (grosiere).

Capacitate de cocsificare. Proprietate a unor cărbuni care, prin încălzire la temperatura de 470-550^oC sau mai ridicată, trecând printr-o stare plastică, se transformă într-un produs solid, poros, rezistent, care este cocsul (v.).

Capacitate de înmagazinare generală cu gaze. Cantitatea de gaze care poate fi absorbită de o unitate de volum (cm³, m³) sau de masă (g, t) a unei substanţe oarecare. Când se cunoaşte suprafaţa specifică a substanţei absorbante, cantitatea gazului absorbit poate fi raportată la unitatea de suprafaţă (m²). Factorii mai importanţi care determină capacitatea de înmagazinare cu gaze a cărbunilor şi rocilor sunt: capacitatea de absorbţie, porozitatea, presiunea, temperatura şi umiditatea.

Capacitate de reţinere. Capacitatea unui sol de a fixa şi de a reţine din soluţii combinaţii minerale sau părţi de astfel de combinaţii (cationi, anioni etc.), precum şi particule de materii minerale sau organice în dispersie coloidală, microorganisme vii şi suspensii grosiere, cu ajutorul cărora solul îşi păstrează fertilitatea. Reţinerea se face mecanic, fizic, chimic şi biologic. Capacitatea de reţinere mecanică este legată de fineţea porilor, mersul şerpuit al spaţiilor lacunare, întreruperea sau afundarea lor, mărirea particulelor sau înfundarea lor, mărirea particulelor care se găsesc în apa infiltrată etc. Prin reţinere, cea mai mare parte dintre microorganisme şi resturile organice semidescompuse se păstrează în orizontul superior al solului şi folosesc la formarea humusului şi la acumularea azotului în sol. Capacitatea de reţinere fizică este datorată existenţei tensiunii superficiale a soluţiei solului, la contactul cu particulele solide ale acestuia. Substanţele dispersate în soluţie, care coboară tensiunea superficială (hidroxizii metalelor, acizii şi bazele organice, alcoolii etc.), se concentrează pe suprafaţa particulelor solide, iar cele care ridică tensiunea superficială (clorurile, nitraţii, parţial sulfaţii, zaharurile etc.) sunt respinse de la suprafaţa particulelor solide, în apa solului. Capacitatea de reţinere chimică este legată de reţinerea unor substanţe prin reacţii de schimb chimic, între soluţie şi sol, cu formare de compuşi insolubili. Capacitatea de reţinere biologică este specifică numai solului (nu şi celorlalte roci nemodificate prin procesul de solificare) şi este legată de acţiunea biocenozei din sol (rădăcinile plantelor şi microorganismele absorb, în mod selectiv, substanţe nutritive din soluţia solului şi le fixează în celula vie, de unde, după moartea organismelor, revin în sol; parte din faună şi microfaună consumă materie vegetală, humus etc.). Această capacitate este factorul cel mai important în formarea şi menţinerea fertilităţii solului.

Capacitate de schimb cationic. Cantitatea maximă de miliechivalenţi (me) de cationi de schimb, raportaţi la 100 g sol, pe care o poate adsorbi şi schimba complexul argilohumic al solului. Această cantitate depinde de proporţia de humus, de mineralele argiloase şi de natura acestora.

Capacitate în metan. Cantitatea de metan conţinută în condiţii naturale, în unitatea de masă (m³/t) sau de volum (m³/m³) de cărbune sau de rocă. Cantitatea de metan în stare liberă sau în stare de sorbţie, pe care o pot admite şi reţine unitatea de masă (cm³/g) sau unitatea de volum (cm³/cm³) de cărbune sau de rocă, la anumite presiuni şi temperaturi, se numeşte capacitatea de reţinere a metanului. Principalii factori care determină capacitatea în metan a zăcămintelor de cărbuni sunt: gradul de metamorfism al cărbunelui, capacitatea de sorbţie a complexului sedimentar, porozitatea şi permeabilitatea la gaze a complexului sedimentar, umiditatea, evoluţia geologică a zăcământului, adâncimea, hidrogeologia şi gradul de incarbonizare a zăcământului.

Capacitate pentru aer. Cantitatea de aer care se găseşte într-un sol a cărui umiditate corespunde capacităţii maxime pentru apă. Această cantitate depinde de: porozitatea solului (solurile bogate în nisip şi pietriş au o capacitate pentru aer mai mare decât solurile argiloase), conţinutul momentan în apă al solului şi vegetaţie (cea mai mare valoare o au solurile de sub pădure, scăzând apoi în tăierile rase, în fâneaţa naturală, atingând cea mai mică valoare în solurile cultivate).

Capacitate pentru apă. Constantă hidrofizică, hidrologică şi pedohidrologică a solului, care reprezintă raportul dintre cantitatea de apă pe care solul o poate primi, înmagazina şi reţine şi masa solului. Valoarea acestei constante este determinată de: compoziţia granulometrică şi conţinutul în humus al solului, volumul total al porilor şi raportul dintre cei capilari şi necapilari, gradul de hidrofilie al particulelor minerale ale solului etc. Se deosebesc: capacitate de saturaţie sau capacitate totală pentru apă, care este dată de apa pe care solul o poate primi până la umplerea completă a porilor, după care excesul bălteşte la suprafaţă; apoi, capacitate de reţinere sau capacitate maximă pentru apă, care este în funcţie de cantitatea de apă pe care solul o poate primi şi reţine un anumit timp, după care este expusă să fie pierdută, în parte, prin infiltrare în adâncime sau prin drenare liberă (ex.: apa de higroscopicitate, peliculară şi capilară); capacitate de câmp sau capacitate minimă pentru apă, funcţie de apa pe care solul o poate reţine permanent, formând rezerva de apă pe care plantele o pot folosi un timp mai îndelungat (10% pentru nisipuri grosiere şi 40% pentru argilele grele). Cunoaşterea acestor constante, care toate formează capacitate capilară pentru apă, şi a coeficientului de ofilire (v.) permit stabilirea normelor de udare şi a momentului celui mai favorabil pentru efectuarea acestei operaţii, în lucrările de irigaţii.

Capacitatea râului. Cantitatea totală de aluviuni ce poate fi transportată de un râu în unitatea de timp, exprimată prin greutate (a nu se confunda cu competenţa). Sin. Capacitate de transport.

Capcană. Formă structurală din interiorul scoarţei, caracteristică acumulărilor de ţiţei şi de gaze, şi a cărei cunoaştere permite identificarea acestora. Se deosebesc: capcane structurale (formate prin cutarea sau falierea stratelor); capcane stratigrafice (legate de acoperirea discordantă a stratelor poroase care conţin hidrocarburile) şi capcane litologice (formate în strate în care, prin mărirea permeabilităţii lor, a devenit posibilă acumularea).

Caprotina. (lat. caprina-capră). Lamelibranhiat fosil făcând parte din subordinul Rudiştilor, cu cochilia groasă, relativ mică. Este caracteristică pentru Cretacic (din Neocomian până în Turonian) şi se întâlneşte în ţara noastră în Valea Mureşului şi la Măieruş (în Transilvania), în Munţii Ciucaş, Bucegi şi Ceahlău. În trecut, genurile Requienia şi Toucasia erau numite Caprotine, iar calcarele recifale care conţineau aceste genuri, calcare cu Caprotine. Astăzi, Caprotina fiind un gen aparte, calcarele respective se numesc calcare cu Pachyodonte, ordin care cuprinde toate genurile.

Captare. (lat. captare-a prinde, a lua). Fenomen de eroziune regresivă, laterală şi în adâncime, care face ca albiile a două cursuri învecinate să se apropie, până ce, pe parcurs sau chiar la obârşie, vin în contact şi, prin aceasta, râul cu un nivel de bază al eroziunii mai coborât, ajungând în bazinul râului cu nivelul de bază mai ridicat, atrage apele acestuia din urmă, din amontele contactului, mărindu-şi astfel şi bazinul şi debitul. După gradul de avansare al fenomenului, se deosebesc: captare efectuată (deja realizată) şi captare iminentă (în curs de realizare, vizibilă pe teren; de ex., captarea izvorului Crişului Repede, la Huedin, de către Almaş). După poziţia naturală a celor două râuri, se deosebesc: captare frontală, în care râurile izvorăsc din acelaşi sector, dar care curg în diferite direcţii, de o parte şi de alta a cumpenei apelor (ex.: captarea Oltului transilvănean de către Oltul muntean la Turnu Roşu; captarea Streiului de către Jiu; captarea Dunării la Porţile de Fier, unde sectorul care se vărsa în lacul panonic, a fost captat de cel care se vărsa în lacul pontic, mai coborât; captarea izvoarelor Prahovei de către valea Timişului etc.); captare laterală, în care râurile curg paralel, la altitudini diferite (ex.: captările locale de către râurile Ialomiţa, Argeş şi Dâmboviţa; captarea pârâului Troaş de către Mureş, la Săvârşin; etc.); captare de flanc, care are loc între două râuri cu direcţie de curgere perpendiculară unul pe altul (ex.: captarea Văii Drăganului şi Văii Iadului = Iadei, din Munţii Apuseni, de către apele Crişului Repede; captarea Dunării de către Neckar şi Vutah, în Bavaria; etc.). Cazuri speciale de captare sunt: autocaptarea, care are loc când râul îşi scurtează traseul prin suprimarea unei sinuozităţi sau a unui meandru (ex., autocaptarea Crişului Negru aval de Beiuş) şi captare prin deversare, care are loc ca urmare a acumulării şi înălţării patului albiei unei ape curgătoare, prin aluvionarea produsă în timpul viiturilor mari, când apa se revarsă lateral spre locurile mai joase şi se scurge în continuare printr-o albie vecină (sunt specifice în câmpiile piemontane; ex.: Buzăul, care curgea pe albia Călmăţului şi a părăsit-o pentru o altă albie mai estică). Tot captare prin deversare se numeşte şi captarea unui lac de către un râu (ex., captarea unor lacuri de crater). În regiunile carstice au loc captări de suprafaţă şi de adâncime (când un râu subteran captează un râu de suprafaţă prin sorb, sau captarea se produce asupra unui râu dintr-o peşteră superioară), determinate de stadiul procesului de carstificare. Sin. Piraterie de râuri, Inversare de cursuri.

Capul stratelor. Poziţia stratelor tăiate direcţional de agenţii naturali de eroziune sau artificial (de ex., prin săpăturile executate pentru diverse construcţii). Pe suprafaţa deschiderilor respective se pot urmări, pe direcţie, variaţiile litologice şi de grosime ale stratelor.

Caracter diagnostic. Însuşire sau grup de însuşiri care serveşte la identificarea şi definirea unui sol, precum şi la includerea lui în una din categoriile sistemului de clasificare.

Caracter eubazic. Caracter diagnostic la nivel inferior de clasificare a solurilor, determinat de prezenţa orizontului R rendzinic constituit din roci eruptive bazice şi ultrabazice sau din fragmente ale acestor roci, care, prin alterare, nu conduc la formarea de material amorf în complexul adsorbtiv, sau din roci metamorfice bazice şi ultrabazice, ori fragmente ale acestora (cu excepţia calcarelor metamorfice).

Caracter lamelar. Caracter diagnostic pentru varietăţile de psamosoluri şi alte tipuri de sol cu textură grosieră în profilul cărora apar benzi (lame) de minimum 1 cm grosime cu material mai fin.

Caracter melanic. Caracter diagnostic pentru varietăţile unor argiluvisoluri în al căror orizont Bt există un suborizont de culori închise.

Caracter relict. Caracter diagnostic la nivel de varietate pentru solurile care posedă o însuşire determinată de condiţii ce nu se mai manifestă în prezent (ex., gleizare relictă).

Caradocian. Etajul inferior al Ordovicianului superior cu graptolitul Diccelograptus clingani şi trilobitul Cryptolithus goldfussi.

Carapace. (sp. carapacho-care acoperă). Flancul superior al unei pânze de şariaj, adesea puţin cutat, constituit, în general, din formaţiunile care încalecă peste autohton. Prin eroziune, în carapace se pot forma ferestre tectonice, sau porţiuni din aceasta pot rămâne izolate peste autohton, ca petice de acoperire. Acest fenomen tectonic este frecvent întâlnit în formaţiunile flişului Carpaţilor Orientali.

Carapace calcaroasă. V. Crustă.

Carapelit, strate de. (de la numele vechi Carapelit, al satului Stejaru, comuna Saraiu, jud. Tulcea). Complexul de strate constituit din şisturi argiloase roşii, cenuşii sau verzi, cu intercalaţii de gresii fine cenuşii-albăstrui, arcoze verzui şi conglomerate cenuşii sau roşii violacee, care se găsesc conturate între formaţiunile Devonianului şi cele ale Triasicului din Dobrogea de nord-vest. Sunt atribuite de obicei Permo-Carboniferului, dar s-ar putea să fie şi numai carbonifere, deoarece suportă în discordanţă Triasicul inferior şi singura urmă fosilă (găsită de Ştefan Cantuniari în preajma localităţii Horia) este o impresiune de Archaecalamites. În orice caz, aceste strate, sunt intens cutate, împreună cu fundamentul Devonian, de mişcările orogenetice din faza saalică sau pfaltzică, de la finele Permianului, şi în parte metamorfozate de intruziunile granitice din zona Greci-Atnagea (jud. Tulcea).

Carbonado. (sp.). Varietate de diamant. Se găseşte în sudul Africii, în Brazilia (Minas Gerais), în Rusia (în Iakuţia) etc.

Carbonatare. Proces chimic în fenomenul de solificare, care consistă în transformarea hidroxizilor bazici de calciu, magneziu, potasiu şi sodiu, care se găsesc în soluţia solului, în carbonaţi sau bicarbonaţi, sub acţiunea dioxidului de carbon (din aer şi din apa solului, unde a provenit din aer, din descompunerea substanţei organice sau din respiraţia faunei şi florei din sol). Carbonaţii alcalini sunt solubili în apă, deci uşor levigabili de curenţii descendenţi, iar cei alcalino-pământoşi, foarte greu solubili, se precipită pe profilul solului. Aşadar, procesul de carbonatare este procesul de formare a carbonaţilor într-un sol sau într-o rocă.

Carbonatic. Sol sau rocă care conţine o cantitate suficientă de carbonaţi pentru a face efervescenţă vizibilă la tratarea cu acid clorhidric diluat.

Carbonatite. Roci magmatice, constituite preponderent din carbonaţi de calciu (calcit şi dolomit, la care se adaugă în cantităţi subordonate: ankerit, siderit, carbonaţi manganiferi şi o serie de alte minerale, ca: feldspaţi alcalini, nefelin, piroxeni, biotit, olivină, apatit, monazit, baritină, piroclor, bastnäsit etc. Unele elemente ca Ba, Sr, Nb, Ti, P, Zr şi pământurile rare pot forma în carbonatite concentraţii importante. Din punctul de vedere economic, carbonatitele sunt surse de niobiu şi de alţi componenţi rari. Ex.: apatit (la Feu-Norvegia, Jacupiranga-Brazilia), piroclor, kappit, loparit etc. (la Mbeya-Tanzania, în Kenya, Uganda, Zimbabwe, la Alnö-Suedia), bastnäsit, monazit, allanit etc. (la Mountain Pass, San Bernardino-California, cel mai mare zăcământ din lume) etc.

Carbonatizare. Procesul de formare de carbonaţi (calcit, dolomit, siderit, ankerit ş.a.), în timpul procesului de alterare hidrotermală a rocilor, ca urmare a conţinutului în CO₂ al soluţiilor de alterare, în prezenţa Ca, Mg, Fe etc., rezultaţi din descompunerea mineralelor primare (mai rar a celor secundare), care nu au fost complet îndepărtate.

Carbonifer. (lat. carbo,-onis-cărbune, ferre-a purta, a duce). 1. Perioadă a Paleozoicului, în depozitele căreia se găsesc cele mai bogate zăcăminte de cărbuni din lume, motiv pentru care geologul englez Conybeare i-a propus, în 1822, numele pe care-l poartă şi azi. Cu o durată apreciată la 85 milioane de ani, Carboniferul începe cu apariţia brahiopodului Productus, a stegocefalilor şi a criptogamelor vasculare mari şi se termină înainte de apariţia ceratiţilor (urmaşi ai goniatiţilor), a amonoideului Medlicottia şi a ferigei Callipteris, manifestându-se sub două faciesuri deosebite: unul continental (foarte dezvoltat în bazinele carbonifere din vestul Europei şi bogat în cărbune) şi unul marin (dezvoltat în special în Rusia). Se subdivide în următoarele epoci: Carbonifer inferior; facies continental (Culm); facies marin (Dinanţian); Carbonifer mediu: facies continental (Namurian şi Westphalian); facies marin (Moscovian); Carbonifer superior: facies continental (Stephanian) iar în faciesul marin (Uralian). Din punctul de vedere petrografic, Carboniferul se caracterizează prin depozite foarte întinse continentale, în care predomină evident faciesul cărbunos, şi dintr-o serie de faciesuri marine, ca: faciesul lagunar (marne cu gipsuri şi dolomite în Canada, Noua Scoţie, în Ural etc.), faciesul neritic (reprezentat prin gresii, conglomerate, calcare cu foraminifere şi calcare oolitice), faciesul batial (şisturi şi gresii sau calcare noduloase cu goniatiţi şi marne cu cefalopode) şi faciesul abisal (şisturi negre, silicioase, cu radiolari şi spongieri silicioşi). Flora Carboniferului, cea mai luxuriantă din câte au existat în istoria geologică a Pământului, comparabilă numai cu flora ecuatorială actuală, era reprezentată prin: Pteridofite (dintre ferigi: Pecopteris, Glossopteris; dintre Ecvisetacee: Lepidodendron, Sigillaria etc.) şi Gimnosperme (Sphenopteris, Neuropteris, Odontopteris etc., dintre Cicadofilicinee; Cordaites, dintre Cordaitale şi Walchia piniformis, dintre conifere). Un aport însemnat la formarea cărbunilor l-au avut şi algele, din talurile cărora, amestecate cu spori, au rezultat cărbunii bituminoşi. Fauna specifică carboniferului este caracterizată prin: apariţia şi dezvoltarea foraminiferelor de dimensiuni mari (Fusulina, Schwagerina); dezvoltarea Crinoideelor (Cyatocrinus, Platycrinus) şi a Blastoideelor (Pentremites); descreşterea Anthozoarelor (Zaphrentis, Kleistopora etc.); dispariţia Cistoideelor la începutul perioadei; diferenţierea a numeroase tipuri de Echinoide (Palaechinus, Archaeocidaris); abundenţa Briozoarelor (Chaetetes, Fenestella) şi a Brahiopodelor (Spirifer, Productus); expansiunea Lamelibranhiatelor (Posidonya, Carbonicola), a cefalopodelor (apogeul Nautiloideelor şi al Goniatiţilor) şi a gasteropodelor (Bellerophon, Pleurotomaria, Euomphalus); regresul Trilobiţilor; dezvoltarea exuberantă a insectelor (Stenodyctia, apoi Meganeura); dezvoltarea peştilor (selacieni, ganoizi şi dipnoi), precum şi a batracienilor stegocefali (Archegosaurus, Branchiosaurus), iar la sfârşitul perioadei apar Cotilosaurienii. În Carbonifer, uscatul este reprezentat, ca şi în Devonian, prin Continentele nord-atlantic şi sinosiberian (Angara), în emisfera nordică, şi continentul Gondwana, în emisfera sudică, separate între ele prin geosinclinalul Tethys. Spre mijlocul carboniferului, depozitele de pe fundul geosinclinalului, împins în marginea sudică a Continentului nord-atlantic, intră într-o nouă fază de cutare, care dă naştere sistemului hercinic, ale căror urme se recunosc astăzi pe toate continentele. Orogeneza hercinică, manifestată în trei faze (faza bretonă, faza sudetă şi faza asturică), a fost însoţită şi de o vie activitate magmatică, prezentă sub forma intruziunilor granitice, care apar azi în Anglia şi în Dobrogea de Nord (la Greci şi Pricopan), ori sub forma gabrourilor şi serpentinelor de la Iuţi (în Banat). Din punctul de vedere al răspândirii sale, Carboniferul ocupă suprafeţe mari pe toate continentele, peste 50% din rezervele mondiale de cărbuni fiind cantonate în formaţiunile lui. Principalele bazine productive ale perioadei sunt: bazinele engleze (Clyde, Cumberland, Durbam-Northumberland, Lancashire, Yorkshire-Derbyshire, Staffordshire, South Wales şi Bristol); bazinele franco-belgiene (Pas de Calais, Dinant-Namur, Campine); bazinul Ruhr; bazinele zonei bretano-boemă (Bretania, Saar, în Munţii Vosgi şi Pădurea Neagră, Silezia); bazinele regiunii Platformei Ruseşti (Moscova, Nipru, bazinul Doneţ, în regiunea Uralilor); bazinele zonei mediteraneene (regiunea Asturiilor din Spania, Masivul Central Francez cu Saint-Étienne, Corsica, Heraclea din Asia Mică şi, în continuare, în Iran, nordul Indiei, Indochina, Sumatera, Timor, Kalimantan sau Borneo); bazinele siberiene şi marile bazine (cu antracit şi huilă) din China (Hoang-Ho, Sank-Te), Coreea de Nord etc.; bazinele nord-americane (bazinul Appalachian, bazinul Michigan, bazinul intern de Est,-Indiana-Illinois-, bazinul intern de vest şi bazinul Texas). În afară de aceste bazine, formaţiuni ale Carboniferului, uneori purtătoare de cărbuni, se găsesc în Peru, Chile, Argentina şi Brazilia, iar neproductive, în Transvaal, Africa de Sud, Sahara, Egipt şi Australia. În România, Carboniferul este cunoscut în Dobrogea (stratele de Carapelit), în Munţii Apuseni (în Bihor şi în Munţii Codrului), cu caracter neproductiv, şi în Banat (la Secu, Lupac, Baia Nouă şi Bigăr), cu caracter productiv. Depozitele carbonifere mai conţin: bogate zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale (în S.U.A., în Kansas, Oklahoma, Texas etc.); hematit (în Anglia-Ţara Galilor); zăcăminte de Fe, Cu, Au, Pt în Urali-Rusia); Fe şi Cu în Spania, la Bilbao; Pb şi Sn în Anglia; stibină (în Westfalia) şi baritină (în Anglia) etc. 2. (Despre roci, formaţiuni sau terenuri). Care conţin zăcăminte de cărbuni.

Carbonificare. Sin. Încărbunare (v.).

Carcharodon. (gr. karcharodon-cu dinţi ascuţiţi). Peşte selacian (rechin) de dimensiuni mari, cu dinţi puternici. Este cunoscut din Eocen şi până astăzi, fiind întâlnit, în ţara noastră la Albeşti (jud. Argeş) şi în bazinul din zona Cluj-Napoca.

Cardiinee. (gr. kardia-inimă). Lamelibranhiate heterodonte ce trăiesc în ape salmastre şi în ape marine cu salinitate foarte mare, caracterizând formaţiunile de la Triasic, până în prezent. Se cunosc peste 400 de specii fosile şi peste 200 de specii actuale, fiind răspândite ca fosile mai ales în depozite sarmatice (ex.: Cardium obsoletum, din bazinul Zarandului; C. fittoni, din Moldova şi Dobrogea etc.). Limnocardiinele sunt cardiinee de apă salmastră sau dulce, care au trăit din Ponţian, fiind răspândite în bazinul sarmatopontic din răsăritul Europei, în special în zona Subcarpaţilor.

Carenă. Proeminenţă foarte alungită în roca galeriilor şi peşterilor calcaroase, dispusă între două aliniamente de fisuri sau diaclaze corodate de apă. Are dimensiuni mici: înălţime de câţiva cm, lungime de 1-1,5 m, lăţime de 0,5-1 m.

Carieră. Formă de relief antropic, cu aspect de perete abrupt sau de excavaţiune, creată prin exploatarea la zi (la suprafaţă) a unor substanţe minerale sau roci.

Carnalit. (de la numele conductorului minier german von Carnall, care a arătat, primul, conţinutul de potasiu al mineralului). Clorură naturală dublă de magneziu şi potasiu. Se formează prin precipitare chimică, în lagune marine sau în lacuri sărate, bogate în Mg şi K, în regim de intensă evaporare, şi se găseşte frecvent în parageneză cu sarea gemă şi cu silvina, în orizonturile superioare ale zăcămintelor de sare gemă. Conţinând 8,7% Mg, 14% K, 38,3% Cl şi 38,9 H₂O, este un bun îngrăşământ chimic al solului. Prin electroliză, dă magneziu metalic şi un reziduu potasic care este folosit ca îngrăşământ sau pentru extragerea clorului. Cantităţi mai importante de carnalit se găsesc în zăcămintele de la Solikamsk (Rusia), de la Stassfurt (Germania), de la Kalusz (Ucraina). În ţara noastră a fost identificat în zăcământul de săruri delicvescente de la Gălean-Târgu Ocna (jud. Bacău).