Dic?ionar de Geografie


Bief. Sector al unui curs de apă cuprins între două praguri sau două cascade succesive. Bifurcare fluviatilă



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə12/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48287
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   124

Bief. Sector al unui curs de apă cuprins între două praguri sau două cascade succesive.

Bifurcare fluviatilă. Locul de despărţire a unui râu în două braţe principale. Sin. Ceatal, Difluenţă.

Bilanţ. Termen general folosit în geografie indicând o sumă, o diferenţă sau un inventar de factori într-o anume situaţie. Bilanţ glaciar, diferenţa dintre acumularea şi ablaţia de la suprafaţa unui gheţar. Bilanţ morfogenetic, raportul dintre cantitatea materialelor deplasate de pe o suprafaţă şi a celor formate pe loc prin alterare. Bilanţ hidrologic, raportul dintre cantitatea de apă căzută pe o suprafaţă sau într-un bazin hidrografic pe o unitate de timp (de obicei un an) şi diferitele forme de transfer a acestei ape, prin scurgere, evaporare, infiltrare.

Bilanţ caloric. Diferenţa dintre aporturile şi pierderile de energie calorică dintr-un punct oarecare sau suma algebrică a acestora. Pentru o perioadă multianuală bilanţul este egal cu zero; motiv pentru care Pământul şi atmosfera prezintă un echilibru termic.

Bilanţ radiativ. Diferenţa dintre suma fluxurilor radiative de undă scurtă şi lungă primite şi a celor de undă scurtă şi lungă cedate, într-un punct sau pe o suprafaţă oarecare.

Biocenoză. (gr. bios-viaţă, koinos-împreună, comun, în colectiv). Comunitate de organisme vegetale (fitocenoză) şi animale (zoocenoză) care convieţuiesc într-un anumit mediu sau sector din biosferă (biotop); ex.: biocenoza unei păduri, mlaştini, stepe etc. Biocenoza şi mediul ei de viaţă (biotopul) formează un tot unitar: ecosistemul, în cadrul căruia ele sunt strâns corelate şi intercondiţionate dialectic, încât biocenoza poate fi definită ca populaţia biotopului, iar biotopul ca locul (mediul) ocupat de biocenoză. Biocenoza reprezintă un nivel supraindividual de organizare a materiei vii, constituit din totalitatea speciilor şi comunităţilor care populează un anumit biotop. Biocenoza se caracterizează printr-o anumită structură şi funcţionare dată de modelul circulaţiei materiei, energiei şi informaţiei.

Bioclast. Fragment de dimensiuni centimetrice, rezultat din triturarea naturală a părţilor sheletice ale unui organism, încorporat în masa unui sediment.

Bioclimatică, eroziune. V. Eroziune.

Bioclimatologie. Ramură a climatologiei, care studiază influenţa condiţiilor climatice asupra organismelor vii.

Bioclimatologie umană. Ramură a climatologiei, care studiază influenţa condiţiilor climatice asupra omului.

Bioconstruit. O rocă sau un sediment care rezultă din activitatea fiziologică a unor organisme coloniale (ex., calcare recifale).

Biofil. (gr. bios-viaţă, philein-a iubi). Calitatea unor elemente chimice caracteristice biosferei de a se concentra în corpul vieţuitoarelor: carbon, oxigen, azot, sulf, calciu, fosfor etc.

Biogenosferă. Învelişul de la suprafaţa planetei noastre în care există condiţii pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii.

Biogeocenoză. Complex natural unitar, format din biocenoză şi biotop, respectiv porţiune din suprafaţa Pământului în care biocenoza (fitocenoza, zoocenoza, microcenoza) şi părţile corespunzătoare din litosferă, pedosferă, atmosferă şi hidrosferă rămân omogene, alcătuind un complex unitar. (Sukacev). Asociaţie de elemente vii şi de mediu (plante, animale, litologie, condiţii climatice, acvatice şi edafice) pe o anumită suprafaţă omogenă a Pământului, cu un anumit tip de interrelaţie între toate componentele sale. Sin. Ecosistem, Geosistem.

Biogeografie. Disciplină geografică care se ocupă cu studiul geografic al biosferei, respectiv descrierea şi explicarea repartiţiei organismelor vegetale şi animale pe suprafaţa terestră şi, în special, a biocenozelor şi biotopurilor (deci a ecosistemelor). Ea cuprinde ca ramuri de bază: fitogeografia (geografia plantelor) şi zoogeografia (geografia animalelor), la care se adaugă: ecologia, care studiază raporturile fiinţelor vii cu mediul, şi chorologia, care delimitează ariile de repartiţie a unităţilor taxonometrice de plante şi animale sau biocenozele.

Bioglife. (gr. bios-viaţă, glyphein-a grava). Urme lăsate pe suprafaţa inferioară a stratelor sedimentare din formaţiunile de fliş, de activitatea vieţuitoarelor fosile. Ex: urmele de târâre (de la viermi, gasteropode, trilobiţi), găurile perforate (de moluştele litofage sau xilofage), urmele de paşi (de la păsări, reptile, mamifere), coprolite (excremente fosilizate ale peştilor, reptilelor, mamiferelor).

Biolite. (gr. bios-viaţă, lithos-piatră). Roci sedimentare formate prin acţiunea complexă a organismelor vegetale (fitobiolite) sau animale (zoobiolite), în urma depunerii resturilor biogene după moartea organismelor (acumularea de cochilii de moluşte, brahiopode etc., de spiculi de spongieri, de frustule de diatomee, de alge calcaroase etc.), acţiunii constructive a vieţuitoarelor în timpul vieţii (recifi, coralierii), demineralizării unor soluţii de către microorganisme (unele depozite sedimentare de fier şi mangan, de sulf) sau fosilizării substanţelor organice (cărbunii). După paleontologul francez H. Potonié (1857-1913), biolitele se împart în: roci caustobiolite (roci care ard, de la gr. kaustos-arzător, bios-viaţă, lithos-piatră) şi roci acaustobiolite (roci care nu ard). Din prima grupă fac parte: cărbunii (v.), gazele naturale (v.) şi bituminele (v.), iar din a doua grupă, rocile calcaroase (v. Calcar), diatomitele (v.), spongolitele (v.), fosforitele (v.) etc. Unele biolite sunt întrebuinţate ca materiale de construcţie sau ca materie primă pentru industria materialelor de construcţie (calcarele, diatomitul, asfaltul etc.), altele sunt întrebuinţate ca generatori de energie (cărbunii, bituminele etc.), iar altele au diverse roluri în industrie (fosforitele, diatomitul etc.). Sin. Roci biogene, Roci organogene.

Biom. Formaţiune biotică majoră alcătuită din mai multe ecosisteme cu structură generală asemănătoare şi ocupând un spaţiu geografic cu anumite trăsături climatice şi de relief.

Biomasă. Cantitatea de material organic viu, vegetal şi animal, pe unitatea de suprafaţă sau de volum. Importanţa biomasei depinde mai mult de durata vieţii organismelor respective, decât de producţia de materie vie. Biomasele sunt exprimate, în general, în greutate de materie uscată.

Biometeorologie. Ramură a meteorologiei care studiază influenţa proceselor fizice şi chimice din atmosferă, acţiunea climei şi vremii asupra omului, animalelor şi plantelor.

Biosferă. (gr. bios-viaţă, sphaira-sferă). Totalitatea organismelor vegetale şi animale care trăiesc în aer (în partea inferioară a atmosferei), în ape (mări, oceane etc.) şi pe uscat (la suprafaţa Pământului şi în interiorul scoarţei lui) şi formează unul dintre învelişurile discontinue ale Pământului. Ea se întrepătrunde cu celelalte învelişuri ale acestuia (hidrosfera, atmosfera şi litosfera), având un important rol în transformările pe care globul terestru le-a suferit în trecut şi le suferă şi în prezent. Între organismele animale şi vegetale care formează biosfera şi mediul înconjurător există relaţii permanente, materiale şi energetice, care se manifestă prin migraţia continuă a atomilor din mediul organic în organismele vii, şi invers. Deşi întreaga masă a organismelor vii reprezintă cel mult 0,1% din masa scoarţei terestre (după V.I. Vernadski), totuşi, datorită caracterului ei activ şi răspândirii ei universale (determinată de mişcarea indivizilor şi de procesele de înmulţire, în unele cazuri extraordinare), are rolul unor motoare ale maselor de materie terestră, în permanentă transformare, nu mai puţin importante decât acţiunea fizico-geologică a vântului, a apelor curgătoare, a gheţarilor etc. Într-adevăr viaţa se găseşte în atmosferă până la cel puţin 6 000 m înălţime. În hidrosferă până la adâncimea maximă cunoscută (11 516 m, după datele mai vechi sau mai nou 11 022 m), iar în litosferă până la adâncimi destul de mari. Dezvoltarea vieţuitoarelor fiind strâns legată de mediul în care acestea trăiesc, biosfera este marină sau continentală. Biosfera marină, localizată în mediul unde iniţial a luat naştere viaţa (2/3 din suprafaţa totală a globului pământesc este ocupată de apă), este influenţată de o serie de factori fizici caracteristici, cum sunt: salinitatea, temperatura, lumina, presiunea, existenţa curenţilor marini, acţiunea mecanică a valurilor, adâncimea mărilor şi oceanelor, hrana etc. Biosfera continentală este reprezentată prin animalele şi plantele care trăiesc pe suprafaţa uscatului terestru şi a căror repartiţie este determinată de factorii climatici şi geografici (aerul, căldura, lumina şi umiditatea), iar în ceea ce priveşte animalele şi de condiţiile în care acestea îşi pot asigura hrana. Organismele celor două biosfere exercită asupra scoarţei terestre o importantă acţiune fizico-geologică, cu caracter dublu: distructiv şi constructiv. Acţiunea distructivă se manifestă mecanic, prin fisurarea şi sfărâmarea rocilor de către rădăcinile plantelor sau de activitatea unor animale (greierele de câmp, şoarecele, vulpea, cârtiţa, castorul, râma, unele animale marine ca aricii de mare şi scoicile litofage etc.) şi chimic, prin descompunerea unor roci, prin seva secretată de unele plante (licheni, muşchi) sau prin acizii organici rezultaţi din putrezirea organismelor. Acţiunea constructivă a organismelor se manifestă în: formarea cărbunilor (prin incarbonizarea anaerobă a plantelor); a calcarelor, datorită acţiunii algelor verzi şi roşii (ex.: calcarele cu Lithothamnium); a diatomitului (din algele diatomee); a calcarelor din scoarţa Pământului, formate de către brahiopode, briozoare, moluşte, echinoderme, foraminifere; a radiolaritelor, de către radiolarii silicioşi (ex.: jaspurile din Carpaţi) şi a spongolitelor (din spiculii de spongieri); a ţiţeiului, bituminelor şi gazelor naturale; a recifilor coralieri (de către antozoarele care trăiesc în mările cu temperaturi de +20o, la adâncimi până la 37 m şi cu bună aerisire). Un rol deosebit îl au microorganismele, care: contribuie la formarea solului, creează medii favorabile pentru fixarea plantelor mai mari sau dau naştere la combinaţii minerale noi (ex., salpetrul de Chile).

Biospeologie. Ştiinţă care studiază formele de viaţă din mediul cavernicol. A fost creată de Emil Racoviţă (1907).

Biostazie. V. Eroziunea solului.

Biostratigrafie. (gr. bios-viaţă, lat. stratus-strat, gr. graphein-a scrie). Parte a stratigrafiei, fundamentată în jurul anului 1800 de către geologul englez William Smith (1769-1839), şi care se ocupă cu studiul răspândirii organismelor în decursul timpului geologic şi cu separarea şi corelarea stratigrafică a formţiunilor sedimentare, pe baza fosilelor vegetale şi animale conţinute.

Biostratinomie. (gr. bios-viaţă, lat. stratus-strat, gr. nomos-lege, ştiinţă). Parte a paleontologiei, separată în 1927 de către J. Weigelt, care se ocupă cu studiul condiţiilor în care au fost înglobate în depozitele sedimentare fosilele vegetale şi animale ale timpurilor geologice. După modul înglobării, poziţia şi starea fosilelor, se deduc condiţiile de mediu care au existat în timpul geologic respectiv.

Biotit. Mică feromagneziană de culoare brună închisă, sau verde închisă până la neagră, cu nuanţe uneori portocalii, roşietice sau verzui, cu luciu sticlos sau sidefos semimetalic. Este un constituent important al celor mai multe roci magmatice acide şi intermediare, în care se găseşte în cristale disperse, şi, sub formă de cristale mai mari, ia naştere în filoanele pegmatitice. Se mai găseşte în rocile corneene şi este foarte răspândit în gnaisuri şi în alte şisturi cristaline. Concentraţii mai mari de biotit s-au găsit în Munţii Ilmen şi Borşciovocinîi (Rusia), în Groenlanda, în Scandinavia (la Evjo s-a găsit o placă de biotit de 7 m2) etc. În ţara noastră, biotitul apare în tot felul de roci. Astfel: în gnaisurile şi micaşisturile mezozonale şi în granitele şi granodioritele hercinice din Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni şi Dobrogea; în porfirele permiene din Banat şi din Munţii Apuseni; etc. Cristale de dimensiuni mari s-au găsit în pegmatitele masivelor Rodna, Lotru, Şureanu, Poiana Ruscă, Semenic şi Gilău. Sin. Mică neagră.

Biotop. 1. Loc (staţiune, areal, porţiune din mediul natural) cu caracteristici fizico-geografice (ecologice) relativ omogene pe care se dezvoltă o anumită comunitate de plante şi animale (biocenoză) adaptată la condiţiile mediului respectiv. Locul pe care îşi duce viaţa o comunitate de organisme. 2. Partea anorganică dintr-un ecosistem care asigură suportul vieţii şi o parte din resursele necesare desfăşurării proceselor biologice. Biotopul este alcătuit din substrat (litologie, relief) şi din factorii climatici, hidrologici şi edafici. Sin. Habitat, Ecotop.

Bisericani, strate de. (de la localitatea cu acelaşi nume, din jud. Neamţ). Faciesul special al Eocenului superior din zona marginală a flişului din Carpaţii Orientali, constituit din argile, în parte marnoase, şistoase şi micacee, de culoare cenuşie-vânătă sau neagră-verzuie, caracterizate printr-o ruptură concoidală.

Bismut. Element semimetalic, care se găseşte şi în stare nativă (mai mult decât arsenul şi stibiul), dar care totuşi este destul de rar şi nu formează concentraţii mai însemnate. Este hidrotermal, întâlnindu-se în pegmatite (mai rar) şi, mai frecvent, în zăcămintele de staniu şi wolfram, asociat cu mispichelul, bismutina, wolframitul, molibdenitul, casiteritul etc. Se găseşte în Munţii Metalici (la frontiera Saxoniei-Germania cu Boemia-Cehia) şi în Bolivia.

Bismutină. Sulfură naturală de bismut. Se formează exclusiv în faza hidrotermală, fiind întâlnită rar în zăcăminte independente, frecvent însă în cele de staniu, wolfram, arsen, asociată uneori cu bismut nativ, mispichel, calcopirită, aur nativ, topaz, beril. Se găseşte în Bolivia, în Peru, Rusia etc. În România apare aproape exclusiv în zăcăminte pirometasomatice sau hipotermale banatitice şi filoane hidrotermale neogene la: Oraviţa, Ciclova Română, Dognecea şi Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin), Băiţa (jud. Bihor) etc. Sin. Bismutinit.

Bitumen. (lat. bitumen-smoală). Substanţe naturale din scoarţă, constituite dintr-un amestec de hidrocarburi (cu un adaos de oxigen, sulf şi azot), care au luat naştere din transformarea resturilor de organisme (în special ale celor animale), în urma procesului diagenetic de bituminizare. Procesul se produce numai pe fundul bazinelor saline, lipsite de oxigen (ex.: în lagune sau unele mări închise, cum este Marea Neagră), unde cad în permanenţă substanţe organice din plancton, care se amestecă cu pulberile minerale de origine organică sau terigenă, formând sapropelul. Prin transformările ulterioare, chimice şi biochimice (oxidări şi fermentări), acesta se transformă în bitumine. Paleontologul francez H. Patonié deosebeşte în formarea bituminelor şi o fază premergătoare, şi anume protobitumina, constituită din stabilprotobitumine (chitină, ceară, răşini etc.), care rezistă şi după timp geologic îndelungat, şi labilprotobitumine (grăsimi, uleiuri, substanţe albuminoide etc.), care se distrug şi se transformă repede. După modul de prezentare a bituminelor în zăcământ, se deosebesc: bitumine libere (anabitumine) şi bitumine nelibere, remanente, legate sau fixate (polibitumine). Bituminele libere sunt lichide (ţiţeiul), gazoase (gazele naturale) şi solide (asfaltul, ozocherita, parafinele naturale etc.). În stare fluidă bituminele umplu golurile rocilor în care se găsesc sau circulă, prin difuzare, în porii mai mari sau mai mici ai rocilor poroase şi pe liniile de fractură din scoarţă, iar în stare solidă cimentează şi formează strate, filoane şi vine. În România se găsesc importante zăcăminte de bitumine libere: în Bazinul Transilvaniei (bitumine gazoase), la exteriorul lanţului Carpaţilor (bitumine lichide) şi la Derna-Tătăruş (jud. Bihor), Matiţa (jud. Prahova), Valea lui Tudorache (jud. Bacău) etc. (bitumine solide, asfalt, respectiv ozocherită). Bituminele nelibere sau remanente sunt legate, în special, de mâluri argiloase, marnoase şi silicioase (mai rar de calcare şi nisipuri), cu care fac corp comun (formează roci bituminoase) şi în a căror evoluţie diagenetică au rolul de coloid protector. Ca bitumine nelibere, mai frecvente sunt: şisturi bituminoase (disodile şi melinite), din care prin distilare se pot extrage hidrocarburi nesaturate şi, ulterior, prin hidrogenare, ţiţei, şi cărbuni sapropelici (boghead şi cannel coal).

Bituminizare. V. sub Bitumine.

Black-band. (egl.-filon sau strat negru). Intercalaţii de carbonat de fier (sferosiderit) întâlnite în unele zăcăminte de cărbuni (Anina, Bazinul Petroşani), uneori în cantităţi de 30-50%, când pot fi exploatate ca minereu de fier. Uneori prezenţa lor nu este dorită, din cauză că împiedică mecanizarea abatajului, prin ruperea dinţilor havezelor.

Blastoidea. (g. bastos-mugure, eidos-înfăţişare, aspect). Clasă de echinoderme, numai fosile, cu simetrie perfect pentaradiară (blastoidee regulate: ex., genul Pentremites din Carbonifer) sau, mai rar, cu simetrie bilaterală (blastoidee neregulate: ex., Eleutherocrinus din Devonian). Blastoideele apar în Silurianul superior şi trăiesc până în Permian, având maximul de dezvoltare în Carbonifer, în mările calde ale emisferei sudice. Nu se cunosc la noi în ţară.

Blendă. Sulfură de zinc naturală (ZnS), întâlnită mai ales în zăcămintele metalifere hidrotermale, împreună cu galena, pirita şi calcopirita. Se formează rar pe cale exogenă şi se întâlneşte, de asemenea rar, în unele zăcăminte de cărbuni. Se prezintă şi în alte varietăţi: cleiofanul (o blendă incoloră şi transparentă), marmatitul (varietate neagră feruginoasă) şi przibramitul (o varietate care conţine până la 5% Cd). Conţinând 67,1% Zn şi 32,9% S, blenda este principalul minereu de zinc. Odată cu zincul se extrag din minereurile de blendă, care conţin de obicei şi metale rare, preţioase: cadmiu, indiu şi galiu. Zăcăminte mai importante de blendă se găsesc în Rusia (în Ural), Ucraina, în Elveţia (la Binnenthal), în Cehia (la Przibram), în Spania (în regiunea Santander) etc. În România zăcăminte cu blendă se cunosc la: Baia Sprie, Ilba, Nistru, Baia Mare, Băiţa, Cavnic, Herja şi Baia Borşa (jud. Maramureş), Cârlibaba, Pojorâta Chirii, Crucea, Broşteni (jud. Suceava), Moldova Nouă, Oraviţa-Ciclova Română, Dognecea, Ruşchiţa etc. (jud. Caraş-Severin), Rodna (jud. Bistriţa-Năsăud), Săcărâmb, Ruda-Barza, Stănija (jud. Hunedoara), Zlatna, Bucium, Roşia Montană, Baia de Arieş (jud. Alba), Ditrău, Jolotca (jud. Harghita). Sin. Sfalerit.

Bloc continental. Părţi din crusta continentală separate de fracturi ce merg până la baza ei, şi care au de obicei densităţi diferite.

Bloc de argilă. Bulgăre argilos rostogolit în albiile de râu sau pe conurile de dejecţie în timpnl unor viituri; sunt specifice climatelor periglaciare (blocuri îngheţate).

Bloc de rocă. Masă compacă de rocă de obicei dură, care depăşeşte 20-30 cm, în general nerulată.

Bloc eratic. Bloc uriaş de rocă dură, transportat de gheţarii de calotă în regiuni cu altă constituţie petrografică (ex.: blocurile de granit aduse din Peninsula Scandinavă în Câmpia germano-poloneză). Au dimensiuni de la unu la sute şi chiar mii de m3. Se întâlnesc frecvent în nordul Rusiei, în Elveţia etc.

Bloc exotic. Material de provenienţă străină, care se găseşte în unele roci detritice sau în breciile tectonice.

Bloc geologic. Porţiune din corpul unui zăcământ de substanţă minerală utilă împărţit în figuri geometrice echivalente alăturate (blocuri). Blocurile permit calculul rezervelor de substanţe minerale utile prin aşa-numita metoda blocurilor geologice.

Bloc glisant. Stâncă masivă care se deplasează lent într-o matrice argiloasă pe pantele montane ale etajului periglaciar, în perioadele cu îngheţ-dezgheţ frecvent (se pot vedea în număr mare pe Muntele Mic).

Bloc oscilant. V. Piatră oscilantă.

Bloc sferoidal. Bloc de peste 1 m3, rotunjit prin alterare superficială şi descuamare. Sunt specifice pentru granite şi rocile similare, uneori găsindu-se şi în gresii.

Bloc vulcanic. Produs solid al unei erupţii vulcanice, cu volumul depăşind, în mod obişnuit, 1 m3 (ex., vulcanul Vezuviu a aruncat blocuri de 10 m3 la câţiva kilometri distanţă). Provine fie din crusta formată deasupra lavei revărsate, fie din lave mai vechi întărite, fie din material smuls de erupţie din coşul şi conul vulcanic.

Blocdiagramă. Reprezentarea în relief, la scară mică, a unui teritoriu, care redă atât suprafaţa terenului cât şi structura geologică. Suitele de blocdiagrame indică etapele de evoluţie a unei forme de relief. Blocdiagramul a fost introdusă ca metodă în geomorfologie de către W.M. Davis, iar primele indicaţii precise privind construirea sa le-a dat A. Lobeck (1924).

Bobovină. Concreţiune sferoidală negricioasă, brună, ruginie sau roşcată, constituită din straturi concentrice succesive de oxid de fier şi dioxid de mangan hidrataţi, cu diametrul cuprins între 0,05 şi 10 mm. Se întâlnesc în orizonturile A şi B ale solurilor podzolice, ca şi în solurile fără drenaj bun (cu orizontul B parţial gleizat). Formarea bobovinelor este o consecinţă a alternării perioadelor umede (în timpul cărora, în solul îmbibat cu apă predomină procese anaerobe, în care fierul şi manganul sunt reduşi şi transformaţi în bicarbonaţii respectivi), cu perioade de uscăciune (în timpul cărora, aerul care pătrunde în sol oxidează aceşti compuşi, care în această stare devin insolubili şi se depun). Depunerea acestor oxizi hidrataţi, mai întâi fierul şi apoi manganul, se face fie în jurul unei colonii de ferobacterii sau manganobacterii autotrofe, fie în jurul unei particule de cuarţ. Prin repetarea acestui proces se obţin depuneri succesive concentrice de fier şi mangan, care formează în final bobovina. Faţă de solul în care se găsesc, bobovinele conţin cu 1-40% mai puţin dioxid de siliciu, cu 10-50% mai mult sescvioxid de aluminiu, cu 20-70% mai mult sescvioxid de fier şi până la peste 100 de ori mai mult dioxid de mangan. Bobovinele conţin şi un procent ridicat de fosfor, sub formă asimilabilă pentru plante.

Bocage. Peisaj rural în Europa Occidentală (Marea Britanie, NV Franţei, NV Spaniei) caracterizat prin parcele de formă neregulată separate prin gard viu sau de piatră. Gospodăriile sunt izolate sau grupate în cătune. În contrast-Openfield.

Boehmit. (de la numele provinciei Boemia-Cehia). Monohidrat natural de aluminiu, care se formează pe cale exogenă în zăcămintele de bauxită şi pe cale hidrotermală la temperatură normală joasă, în unele pegmatite, ca produs de descompunere a nefelinului.

Boghead. (engl.). Cărbune sapropelic, macroscopic, lipsit de stratificaţie, compact, de culoare brună până la neagră, cu luciu mat şi spărtură concoidală strălucitoare. Este constituit din alge microscopice (asemănătoare cu specia actuală Botryccoccus braunii), din spori, cuticule, grăunţi de polen etc., toate înglobate într-o masă amorfă bituminoasă. Prin distilare, boghead-ul dă un mare procent de materii volatile (până la 78%) şi de gudron (până la 55%), iar prin ardere lasă multă cenuşă. Este cel mai bun cărbune pentru producerea gazului de iluminat, dând până la 400 m3 gaz pentru o tonă de cărbune şi o cantitate de hidrocarburi lichide. Boghead-ul a fost studiat de B. Renault şi E. Bertrand. Zăcăminte de boghead specific se găsesc mai rar: în Scoţia (la Bathgate), în Franţa (la Autun), în Rusia (bazinul de la sudul Moscovei) etc.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin