Riscuri Climatice Extreme

UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE

MASTER CALITATEA MEDIULUI ŞI FENOMENE GEOGRAFICE DE RISC


Riscuri climatice extreme

TITULAR CURS:

LECT. UNIV. DR. OVIDIU MURĂRESCU
CUPRINS

Curs. 1. TERMINOLOGIE, METODOLOGIA CERCETĂRII FENOMENELOR CLIMATICE DE RISC, CLASIFICARE ........................................................................................................................ 3

Curs 2. FENOMENE CLIMATICE DE RISC DE SCURTĂ DURATĂ ASOCIATE NORILOR CUMULONIMBUS ......................................................................................................................... 11
Curs 3. FENOMENE CLIMATICE DE SCURTĂ DURATĂ - DEPUNERILE SOLIDE ............. 20
Curs 4. FENOMENE CLIMATICE DE RISC DE DURATĂ MEDIE - CICLONII ...................... 26
Curs 5. FENOMENE CLIMATICE DE DURATĂ MEDIE ........................................................... 42
Curs 6. FENOMENE CLIMATICE DE RISC DE LUNGĂ ŞI FOARTE LUNGĂ DURATĂ ..... 57
Curs 7. FENOMENE CLIMATICE DE RISC DE FOARTE LUNGĂ DURATĂ ......................... 69
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................. 79

Curs 1. TERMINOLOGIE, METODOLOGIA CERCETĂRII FENOMENELOR CLIMATICE DE RISC, CLASIFICARE
1.1. Probleme de terminologie

Până în prezent, nici pe plan mondial şi nici în România, nu există o terminologie unanim acceptată în ceea ce priveşte definirea fenomenelor naturale extreme. La sfârşitul anilor ‘80, când problematica fenomenelor de risc s-a impus cu putere în lumea ştiinţifică şi nu numai, terminologia utilizată pornea, în principiu, de la definiţiile existente în diferite dicţionare de largă recunoaştere internaţională (Larousse etc.). Dintre termenii utilizaţi, literatura de specialitate anglo-saxonă prefera termenul de “hazarde naturale”, iar cea franceză utiliza mai ales noţiunile de “dezastre” şi “catastrofe”.

Imediat după debutul IDNDR, mai precis în anul 1992, pentru o mai corectă şi uniformă interpretare şi utilizare a termenilor specifici, a fost elaborat şi publicat un dicţionar al IDNDR. Conform acestui dicţionar, cei mai utilizaţi termeni erau definiţi astfel:

Hazardul reprezintă “un eveniment ameninţător sau probabilitatea de apariţie într-o regiune şi într-o perioadă dată a unui fenomen natural cu potenţial distructiv (pagube materiale, daune aduse mediului înconjurător, victime umane)”.

Riscul este definit ca “numărul posibil de pierderi umane, persoane rănite, pagube materiale de orice fel, produse în timpul unei perioade de referinţă şi într-o regiune dată, în cazul existenţei unui fenomen natural particular”.

Dezastrul natural reprezintă “o gravă întrerupere a funcţionării unei societăţi, care cauzează pierderi umane, materiale şi de mediu, pe care societatea respectivă nu le poate depăşi cu resurse proprii”.

Vulnerabilitatea înseamnă “gradul de pierderi (0-100%), rezultate din potenţialitatea unui fenomen de a produce victime şi pagube materiale”, gradul de vulnerabilitate depinzând de nivelul de dezvoltare socio-economică al zonei în cauză.

Pe lângă definiţiile de mai sus, există multe abordări care urmăresc să completeze şi să îmbunătăţească semnificaţia termenilor menţionaţi.

Abordând problema hazardelor naturale din România, Bălteanu (1992) subliniază că aceste fenomene sunt rezultatul acţiunilor extreme ale unor factori endogeni sau exogeni, în urma cărora rezultă pierderi umane, distrugeri de structuri realizate şi utilizate de om şi o serioasă perturbare a activităţilor economice.

De asemenea, hazardul “presupune dezordine, nedeterminare, imprevizibilitate, declanşarea unor energii, pentru a se ajunge la o nouă stare de echilibru în evoluţia sistemelor naturale” (Zăvoianu, Dragomirescu, 1994). După Mac şi Petrea (2002), hazardul reprezintă “sursa unui eveniment extrem cu descărcare energetică într-un moment şi într-o amploare greu de prevăzut. .. Hazardul nu se rezumă numai la manifestări accidentale, neprevizibile, ci depăşeşte cu mult această condiţie, fiind un mecanism fundamental în procesele evolutive” (op. cit., pag. 15).

Riscul a fost caracterizat prin existenţa a trei forme potenţiale (Varnes, 1984, Selby, 1993, citaţi de Voiculescu, 2003): riscul specific, elementele supuse riscului şi riscul total.

Riscul specific (R_s) reprezintă “gradul de pierderi aşteptat, datorat unui fenomen natural particular” (Zăvoianu, Dragomirescu, 1992, citaţi de Voiculescu, 2003). El reprezintă produsul dintre vulnerabilitate (V) şi hazardul natural (H):

R_s = V · H

Elementele supuse riscului (E), reprezintă “populaţia, clădirile şi construcţiile de inginerie civilă, activităţile economice, serviciile publice, unităţile, infrastructura, supuse riscului dintr-o arie dată” (Crozier, 1988, Zăvoianu, Dragomirescu, 1992, Grecu, 1997, citaţi de Voiculescu, 2003).

Riscul total (R_t) este definit prin numărul aşteptat de vieţi pierdute, persoane rănite şi pagube asupra proprietăţilor sau întreruperea activităţii economice, din cauza unui fenomen natural:

R_t = E · R_s

unde E - reprezintă elementele unui risc; R_s - este riscul specific; H - înseamnă hazardul; V- reprezintă vulnerabilitatea (Voiculescu, 2003).

Bertrand şi colab. (citaţi de Voiculescu, 2003), subliniază că riscul (R) se exprimă ca o funcţie de mai multe elemente:

R = f (A, E, V, I, t, s)

unde A - alea (sau evenimentul care poate crea pagube), E - elementele de risc (elementele supuse impactului unui eveniment); V - vulnerabilitatea (care indică gradul de fragilitate al elementelor de risc); / - rezilienţa (capacitatea unui mediu fizic sau biologic, a unei societăţi sau a unui individ de a face faţă unui eveniment stresant); t - timpul; s - spaţiul.

Riscul prezintă două componente, una reală şi alta subiectivă, aceasta din urmă fiind generată de nivelul de cunoaştere al societăţii la un anumit moment dat (Ianoş, 1994). Pentru evidenţierea raporturilor dintre risc şi dinamica sistemului geografic, se cer a fi definiţi factorii de risc, care, în principiu, sunt destul de greu de separat de cei de nerisc. Acest lucru se datorează, pe de o parte, posibilităţii translaţiei neaşteptate a factorilor dintr-o categorie în alta, iar pe de altă parte, ca urmare a instabilităţii pragurilor de la care un factor poate declanşa sau amplifica unele procese cu efect negativ. Autorul citat consideră că mai corectă ar fi definirea unor intervale critice, decât a unor limite stricte (praguri).

Mac şi Petrea (2002) consideră riscul “o categorie de stare desemnând conjunctura relaţională care rezultă ca urmare a asumării hazardului de către acei componenţi ai geosistemului care posedă capacitate de percepere a evenimentelor”.

În unele ţări ale Uniunii Europene a fost implementată mai recent noţiunea de micro-risc (jur), prin care, de obicei, se înţelege numărul de persoane decedate dintr-un total de 1.000.000 de oameni care sunt supuşi acţiunii unor fenomene extreme sau fenomene de risc (Pandi, 2002).

O altă abordare matematizată este cea a Oficiului Naţiunilor Unite pentru Coordonarea Catastrofelor (UNDRO), potrivit căreia riscul reprezintă produsul dintre periculozitate (exprimată în%), vulnerabilitate (exprimată prin valori între 1 şi 10) şi valoarea economică a pagubelor înregistrate. Un punct de vedere apropiat de cel menţionat anterior consideră că riscul este egal cu produsul dintre probabilitatea de apariţie a unui eveniment ameninţător şi consecinţele induse (costul pagubelor produse) de evenimentul respectiv (Bessis, 1984, citat de Hai du, 2002).

Ianoş (1994) consideră că, în contextul realizării unui risc, este mai oportună noţiunea de eveniment, iar Mac şi Petrea (2002) sunt de părere că, pentru a reda fenomene deosebite, cel mai potrivit termen nu este cel de hazard, ci cel de fenomen extrem (geologic, geomorfologic, climatic, hidrologic, geografic etc.). Evenimentul include atât hazardul - contextul cauzal în care se poate genera un fenomen extrem -, cât şi fenomenul generat. Riscul reprezintă asumarea hazardului de către sistem, a cărui integritate este periclitată, iar dezastrul derivă din modul în care societatea omenească reacţionează la evenimente (fenomene distructive).

În funcţie de rezistenţa la schimbare a sistemului geografic şi, deci, de efectele lor asupra structurii interne şi funcţionalităţii sistemului respectiv, evenimentele sau fenomenele extreme se pot clasifica în accidente, rupturi funcţionale şi catastrofe (Ianoş, 1994), respectiv în accidente, dezastre {sinistre) şi catastrofe (Mac, Petrea, 2002).

Dacă problemele sunt privite din punctul de vedere al teoriei sistematice, este necesar a se discuta despre mai multe noţiuni asociative, precum senzivitatea, rezilienţa, fragilitatea şi vulnerabilitatea sistemului (Mac, Petrea, 2002). Senzivitatea exprimă măsura modificării unui sistem sau a unui component al acestuia în urma acţiunii unui factor de stres. Rezilienţa reprezintă capacitatea sistemului de a-şi menţine integritatea în condiţii de perturbaţii şi de a-şi reveni prin asimilarea schimbărilor induse de perturbaţiile respective. Fragilitatea este rezultatul corelării senzivităţii cu rezilienţa, iar vulnerabilitatea reprezintă răspunsul global al sistemului la perturbaţiile induse de fenomenele extreme, răspuns care depinde de senzivitatea, rezilienţa şi fragilitatea sistemului respectiv. Vulnerabilitatea se poate exprima sub formă cantitativă, făcând apel la gradele de vulnerabilitate. Vulnerabilitatea este condiţionată atât de factori naturali (caracteristicile mediului natural, intensitatea, durata şi frecvenţa fenomenelor extreme), cât şi de factori antropici (gestionarea riscurilor, nivelul de dezvoltare tehnologică, relaţiile sociale, politice şi economice etc.).

Putem conchide cu ideea că, în situaţiile concrete, când un anumit teritoriu şi populaţia aferentă acestuia sunt într-un pericol iminent, este necesară o modalitate de comunicare cât mai concisă şi mai clară, care să nu lase loc confuziilor, nesiguranţei sau panicii.

Luând în considerare fenomenele de natură meteorologică şi climatică, prima problemă este cea a denumirii propriu-zise a situaţiilor cu astfel de fenomene deosebite, pentru care, la ora actuală, se utilizează o terminologie suficient de diversă: hazarde climatice, fenomene meteorologice de risc, fenomene climatice de risc, fenomene atmosferice de risc, dezastre sau catastrofe climatice, fenomene climatice excepţionale etc.

După Bogdan şi Niculescu (1999) nici unul dintre termenii mai sus menţionaţi nu explică, în totalitate, geneza, evoluţia şi consecinţele unui fenomen natural, iar posibilitatea de punere sub control a acestora rămâne dificil de realizat. Ca urmare, poate fi utilizată oricare noţiune, dar în mod nuanţat. De exemplu, fenomenul climatic de risc defineşte un fenomen cu un grad mare de periculozitate, care este oricând posibil să se producă, deci este aşteptat, chiar dacă nu se poate şti cu exactitate când şi unde se va produce, cu ce intensitate şi cu ce consecinţe. Din această cauză, nu se poate anticipa nici cât de mare va fi riscul celui care a suportat fenomenul respectiv. Termenul de fenomen climatic catastrofal se poate utiliza numai după ce fenomenul respectiv s-a consumat şi s-au constatat urmările sale dezastruoase. Noţiunea de extremă climatică (deseori echivalată cu record climatic) se poate folosi când fenomenul în cauză se situează la limitele extreme de variaţie ale unui parametru climatic, considerate pentru o perioadă îndelungată de timp, cu condiţia ca fenomenul să fi avut consecinţe grave asupra mediului şi societăţii omeneşti. De asemenea, “..dacă fenomenele de mare periculozitate sunt determinate de anumite condiţii meteorologice existente la un moment dat, ele se constituie în fenomene meteorologice de risc; când însă ele au o frecvenţă mai mare şi caracterizează un anumit teritoriu, reflectându-se şi în valorile medii multianuale, acestea fac parte integrantă din regimul climei şi constituie riscuri climatice. Pentru că orice risc climatic este, la origine, un risc meteorologic, am convenit ca să le denumim printr-un singur termen generic, cel de riscuri climatice sau fenomene climatice de risc” (Bogdan, Niculescu, 1999).

Se mai pot menţiona şi alte formulări utilizate pentru denumirea fenomenelor meteorologice şi climatice de risc: catastrofă climatică, calamitate climatică, fenomen atmosferic periculos, fenomen climatic excepţional etc.

După opinia noastră, ar putea fi acceptată şi expresia fenomene atmosferice periculoase. Argumentăm această opţiune cu faptul că “sediul” în care se generează şi evoluează aceste fenomene este învelişul de aer al Pământului, noţiunea de “fenomene atmosferice” înglobând atât fenomenele meteorologice, cât şi pe cele climatice, acestea din urmă derivând din primele.

De asemenea, atributul “periculoase” este sugestiv şi are un impact suficient de mare pentru a fi sesizată gravitatea situaţiilor respective. De altfel, şi în fluxul meteorologic curent dinspre staţiile meteorologice înspre centrele de prognoză şi de la acestea spre diferiţi beneficiari se utilizează formularea “fenomene meteorologice periculoase”, care fac obiectul avertizărilor şi al meteoarelor roşii. Acestea sunt emise de către staţiile meteorologice atunci când se ating, respectiv se depăşesc anumite praguri cantitative la viteza vântului, la cantitatea de precipitaţii căzută într-un anumit interval de timp, la temperatura aerului, la plafonul norilor, la valoarea vizibilităţii orizontale, sau atunci când se produc anumite fenomene meteorologice, cum sunt descărcările electrice, grindina, vijeliile, transportul de zăpadă la înălţime, transportul de praf şi de nisip la înălţime, ceaţa, depunerile de gheaţă pe sol şi pe diferite obiecte - brumă, polei, chiciură moale, chiciură tare, zăpadă sau lapoviţă care îngheaţă.

Având în vedere faptul că fenomenele atmosferice periculoase se pot întâlni oriunde pe Glob, precum şi caracterul transzonal (din punct de vedere al dinamicii atmosferei) al multora dintre ele, este evidentă şi necesitatea unei apropieri rezonabile în ceea ce priveşte terminologia utilizată în diferite ţări pentru definirea şi studierea acestor fenomene. În acest sens, considerăm că dicţionarul IDNDR reprezintă, la ora actuală cel puţin, principalul document care trebuie să stea la baza terminologiei specifice problematicii fenomenelor climatice de risc. De asemenea, în contextul modernizării actuale a limbajului, chiar şi a celui uzual, termenul risc pare a fi în avantaj. Acesta este un alt motiv pentru care titlul cărţii de faţă este cel menţionat pe copertă, şi nu cel de “Fenomene atmosferice periculoase”, formulare spre care am înclina într-o mai mare măsură.

1.2. Probleme de metodologia cercetării

Studierea oricărui eveniment extrem poate oferi date în plus în vederea unei mai bune prevederi şi combateri a unor astfel de fenomene în viitor. Un studiu de acest fel trebuie să răspundă la câteva întrebări: ce s-a produs? (fenomenul); de ce? (cauzele); unde? (localizarea în spaţiu); când? (plasarea în timp); cum? (forme de manifestare); cât a costat? (consecinţele); ce urmează? (perspective pentru viitorul apropiat şi mai îndepărtat). Bibliografia de specialitate (Bogdan, Niculescu 1999, Bryant, 1991 ş.a.), a abordat şi aceste preocupări din domeniul metodologiei întocmirii unor studii asupra fenomenelor de risc, inclusiv a celor climatice. În principiu, se cer rezolvate următoarele probleme:

• Constituirea bazei de date, alcătuită din valori medii (“normalele climatice”), valori extreme (medii şi absolute), abaterile faţă de medii (concretizate sub forma unor indici cantitativi) şi frecvenţa producerii acestora.

• 
  Stabilirea pragurilor de la care un anumit fenomen sau o anumită valoare a abaterii pot fi catalogate ca fiind de risc şi analiza variaţiilor categoriilor astfel delimitate.
  
• 
  Analiza genezei fenomenelor climatice de risc, ceea ce oferă posibilitatea tipizării acestora, a prevederii lor şi a stabilirii măsurilor de combatere a efectelor negative ale fenomenelor în cauză.
  
• 
  Determinarea repartiţiei temporo-spaţiale a fenomenelor climatice de risc, utilizând metode cartografice (hărţi climatice, hărţi de regionare a riscurilor, hărţi cu gradul de vulnerabilitate a teritoriului faţă de diferite fenomene de risc, grafice, tabele). O hartă de regionare a fenomenelor climatice de risc trebuie să conţină: tipurile genetice de riscuri, repartiţia geografică şi gradul de periculozitate al acestora. Criteriile de întocmire a unei astfel de hărţi se bazează pe următorii factori: rolul circulaţiei generale a atmosferei în stabilirea tipurilor genetice de riscuri climatice; importanţa suprafeţei active (în primul rând a reliefului), de care depinde repartiţia spaţială a fenomenelor în cauză; regimul multianual al elementelor climatice şi variaţiile neperiodice ale acestora. Hărţile care exprimă gradul de vulnerabilitate al unui teritoriu faţă de fenomenele de risc (vulnerabilitate foarte mică, mică, intermediară, mare, combinată) ţin cont de numărul de tipuri genetice de fenomene climatice de risc care pot să apară într-un anumit teritoriu, precum şi de indici cantitativi care exprimă intensitatea şi frecvenţa acestor fenomene (Bogdan, Niculescu, 1999).
  
• 
  Inventarierea efectelor fenomenelor climatice de risc, care trebuie făcută numai pe baza datelor oficiale: numărul victimelor, valoarea pagubelor materiale, inclusiv degradarea mediului, consecinţe de ordin psihologic. Gravitatea acestor efecte este condiţionată de nivelul educaţiei, de gradul de civilizaţie al societăţii (care, la rândul lor, sunt dependente de foarte mulţi factori), precum şi de influenţa mass-media asupra populaţiei.
  
• 
  Propunerea unor programe de refacere a teritoriului afectat şi de combatere a efectelor negative ale fenomenelor climatice de risc care se vor mai produce în viitor.
  
• 
  Prognozarea evoluţiei viitoare a zonei respective din punct de vedere al expunerii la fenomenele climatice de risc, cu scopul de a reduce, în măsura posibilului, numărul de victime omeneşti şi valoarea pagubelor materiale faţă de cele înregistrate în trecut. Această etapă solicită şi o cât mai bună cooperare internaţională, care să faciliteze schimbul de date şi de experienţă organizatorică în situaţii critice.
  

În esenţă, pentru diminuarea efectelor negative produse de fenomenele meteorologice de risc, cele mai importante obiective de îndeplinit se referă la: acurateţea cât mai mare a prognozelor şi definirea cât mai clară a fenomenelor aşteptate; avertizarea populaţiei; avertizarea instituţiilor implicate şi realizarea, în condiţii cât mai bune, a planurilor de intervenţie pentru situaţii deosebite; ajutorarea populaţiei şi refacerea cât mai rapidă a teritoriilor calamitate.

Este important de reţinut şi faptul că răspunsul uman la starea de risc poate fi diferit: lipsa oricărei acţiuni - care poate fi motivată printr-o viziune fatalistă, credinţa că fenomenul nu va avea loc, încredere totală în acţiunile autorităţilor, impedimente de natură economică, financiară, socială; acţiuni individuale - însemnând luarea unor măsuri de protecţie, părăsirea temporară sau definitivă a zonelor afectate, încheierea de poliţe de asigurare; acţiuni sociale - concretizate prin participare în sistemul de avertizare, ajutorarea comunităţii; acţiuni politice - sub forma exercitării unor presiuni la adresa autorităţilor pentru a se realiza programe de prevenire, avertizare, protejare şi ajutorare în situaţii cu fenomene deosebite (Barrow, citat de Mac şi Petrea, 2002; Dauphine, citat de Sorocovschi, 2002).

1.3. Clasificarea fenomenelor climatice de risc

Criteriile de clasificare a fenomenelor geografice de risc pot fi împărţite în două mari categorii: unele care sunt comune mai multor tipuri de fenomene de risc, respectiv cele specifice doar fenomenelor climatice. De aceea, înainte de abordarea problemei clasificării fenomenelor climatice de risc, considerăm necesară o scurtă trecere în revistă a clasificării fenomenelor de risc, în general. Această clasificare nu se poate realiza decât apelându-se la criterii multiple, care să poată acoperi cât mai mult din marea diversitate a problemei.

Un prim criteriu care trebuie amintit este cel genetic. Spre exemplu, Dauphine (citat de Sorocovschi, 2002), menţionează patru grupe genetice de fenomene de risc (în original, catastrofe): fizice, tehnice, biologice şi social-economice. Prin dezvoltarea clasificării, autorul citat a ajuns la 32 de tipuri şi 45 de variante. Pentru caracterizarea acestora au fost folosite mai multe categorii de descriptori:

• 
  descriptori spaţio-temporali, care se referă la localizare (precisă, difuză, aleatorie), la modul de evoluţie în timp (ciclică, complexă, aleatorie), la durata de manifestare (scurtă, medie, lungă), la extinderea spaţială (locală, regională-zonală, mondială), la modul de declanşare (lent, brusc) şi la gradul de reversibilitate (puternic, slab);
  
• 
  descriptori de vulnerabilitate şi impact, care cuprind următoarele aspecte: gradul de vulnerabilitate (slab, puternic), evoluţia vulnerabilităţii (în creştere, în scădere), impactul asupra omului (slab, moderat, puternic), impactul socio-cultural (slab, moderat, puternic), impactul economic (slab, mijlociu, puternic) şi gradul de control individual asupra fenomenelor (slab, puternic);
  
• 
  descriptori de percepere, care se referă la gradul de percepere a fenomenelor de risc (slab, moderat, puternic) şi la evaluarea fenomenelor, inclusiv a consecinţelor acestora (supraevaluare, subevaluare);
  
• 
  descriptori de previziune şi prevenire, ambii putând fi cotaţi cu trei variante - existenţă, existenţă parţială sau inexistenţă.
  

Conform aceluiaşi criteriu genetic, alţi autori separă riscuri naturale, antropice (umane) şi ecologice (Bogdan, Niculescu, 1999, Benedek, 2002).

Fenomenele de risc de origine naturală le includ pe cele geologice (cutremure, vulcanism, tsunami) şi geografice (climatice, hidrologice, geomorfologice). Riscurile antropice pot fi tehnologice (progresul tehnic, poluarea, radioactivitatea artificială), sociale (sărăcia, şomajul, foametea, insuficienţa resurselor de apă dulce), medicale (boli infecţioase, boli virale, boli cronice şi degenerative, boli vectoriale), demografice (creşterea populaţiei urbane, emigrările) şi politice (dispute poziţionale, teritoriale şi funcţionale). Riscurile ecologice se referă la extinderea deşertificării şi la modificări în repartiţia şi biodiversitatea speciilor (fig. 1).

Fenomenele naturale de risc au mai fost clasificate, în afara originii lor, şi după alte criterii: frecvenţă, mod de manifestare, pagube produse, grad de vulnerabiliate a teritoriului faţă de fenomenele respective.

Criteriul complex este utilizat de mai mulţi cercetători. Spre exemplu, Chardon (citat de Sorocovschi, 2002), având în vedere suprafaţa afectată, durata, frecvenţa şi efectele fenomenelor de risc, vorbeşte despre: gigacatastrofe (de exemplu, exploziile vulcanice), megacatastrofe (seisme mari, erupţii vulcanice), mezocatastrofe (erupţii vulcanice sau seisme de intensitate mai redusă), catastrofe (seisme mici, ploi excepţionale), fenomene locale (procese de versant etc.).

Acelaşi criteriu complex a fost folosit şi de către Bryant (1991), în lucrarea sa consacrată hazardelor naturale (climatice, hidrologice şi geologico-geomorfologice). Ierarhizarea fenomenelor este stabilită în funcţie de caracteristicile şi impactul fiecărui tip de hazard, pentru aceasta folosindu-se indici numerici, cu valori cuprinse între 1 şi 5. Cu cât un fenomen a fost considerat a fi mai periculos, respectiv cu un impact mai mare, cu atât cifra atribuită lui a fost mai mică, astfel încât cele mai “agresive” hazarde naturale au fost cotate cu 1, iar cele mai puţin grave cu valoarea 5. Criteriile avute în vedere de Bryant sunt următoarele: gradul de severitate, durata, arealul afectat, pierderile de vieţi omeneşti, pagubele materiale, efectul social, impactul pe termen lung, modul de desfăşurare în timp şi prezenţa fenomenelor asociate. Aplicând toate aceste criterii diferitelor hazarde naturale, primele 10 locuri (din totalul celor 31 de fenomene prezentate) sunt ocupate, în ordinea descrescătoare a gravităţii, de: secete, cicloni tropicali, inundaţii la scară regională, cutremure, erupţii vulcanice, furtuni extratropicale, tsunami, incendii naturale, curgeri de soluri şi creşterea nivelului Oceanului Planetar.

Dacă ne referim strict la fenomenele climatice de risc, constatăm aceeaşi multitudine de criterii folosite pentru clasificarea acestora, o parte dintre criteriile utilizate putând fi întâlnite şi în clasificările altor tipuri de fenomene de risc, nu numai ale celor atmosferice. În ţara noastră, abordări în acest sens au fost realizate, spre exemplu, de Ciulache şi Ionac (1995), Bogdan şi Niculescu (1999), Moldovan (1999 b). Prezentăm, în continuare, principalele criterii care se pot utiliza pentru clasificarea fenomenelor climatice de risc.

Criteriul vitezei de declanşare şi de evoluţie a fenomenelor, care poate fi: rapidă sau bruscă (tornadele, descărcările electrice, vijeliile, grindina, aversele foarte intense, avalanşele de zăpadă etc.); intermediară (bruma, chiciura, poleiul, ceaţa persistentă, viscolul etc.); lentă sau progresivă (secetele).

Criteriul mărimii arealului afectat de fenomenele climatice de risc distinge: fenomene la scară locală (averse puternice, vijelii, avalanşe de zăpadă etc.), la scară regională (precipitaţii abundente, secete, cicloni tropicali etc.) şi la. scară mondială (încălzirea globală actuală).

Combinând ultimele două criterii menţionate, Bogdan şi Niculescu (1999) au stabilit următoarele categorii de riscuri climatice: fenomene cu declanşare rapidă, evoluţie rapidă şi extindere zonală ~ ciclonii tropicali, musonii; fenomene cu declanşare rapidă, evoluţie rapidă şi cu extindere regională - tornadele, ciclonii extratropicali, precipitaţiile abundente urmate de inundaţii, descărcările electrice, valurile de frig şi de căldură, vânturile violente, viscolele şi înzăpezirile, vânturile locale intense; fenomene cu declanşare rapidă, cu evoluţie progresivă (succesiune de fenomene) şi cu extindere regională - ciclonii mediteraneeni cu evoluţie retrogradă; fenomene cu declanşare rapidă, evoluţie rapidă şi cu extindere locală - aversele intense de precipitaţii, furtunile însoţite de descărcări electrice şi de căderi de grindină etc.; fenomene cu declanşare lentă, evoluţie lentă şi extindere zonală - secetele permanente din zonele tropicale, ceţurile persistente etc.; fenomene cu declanşare lentă, evoluţie lentă şi cu extindere regională sau locală - inversiunile de temperatură, fenomenele de iarnă, ceţurile de radiaţie şi de evaporaţie, fenomenele de uscăciune, secetele episodice.

Criteriul elementului meteorologic sau climatic principal care generează riscul conduce la următoarea clasificare:

Fenomene climatice de risc generate de perturbaţiile majore ale presiunii atmosferice. În această categorie pot fi încadraţi ciclonii tropicali, ciclonii extratropicali, anticiclonii oceanici subtropicali, anticiclonii continentali (inclusiv cei mobili) de la latitudini medii şi superioare. Toate aceste perturbaţii atmosferice generează o gamă foarte largă de fenomene, putându-se spune că, în principiu, orice manifestare meteorologică şi climatică de risc are ca punct de plecare caracteristicile şi evoluţia câmpului presiunii. În funcţie de repartiţia presiunii se dezvoltă circulaţia generală a atmosferei, activitatea ciclonică şi cea anticiclonică, apar fronturile atmosferice şi fenomenele meteorologice asociate lor, inclusiv cele care intră în categoria fenomenelor periculoase. Spre exemplu, regimului baric de tip ciclonic (presiune scăzută) îi sunt caracteristice furtuni, precipitaţii abundente, vânt foarte intens, descărcări electrice, căderi de grindină etc., iar situaţiile anticiclonale (presiune ridicată) pot genera secete, valuri de căldură sau de frig, inversiuni de temperatură, ceţuri persistente etc. Pe de altă parte, repartiţia inegală a presiunii este determinată de diferenţierile existente în repartiţia temperaturii aerului, astfel încât nu putem decât să remarcăm permanenta interdependenţă dintre elementele meteorologice care definesc starea atmosferei şi fenomenele specifice acesteia.

Fenomene atmosferice periculoase asociate, în principal, unui vânt foarte intens, cum sunt tornadele, vijeliile, furtunile de zăpadă, furtunile de praf şi de nisip, vânturile catabatice calde (de tipul Foehnului) şi reci (de tipul Borei).

Fenomene atmosferice periculoase corelate cu umezeala aerului, reprezentate de precipitaţii abundente, perioade de uscăciune şi secetă, forme de condensare a vaporilor de apă la suprafaţa terestră (brumă, chiciură, polei) sau în troposfera inferioară (ceaţa).

Fenomene atmosferice periculoase asociate valorilor temperaturii aerului, cum sunt valurile de căldură (uneori urmate de incendii naturale, de topiri bruşte ale stratului de zăpadă, de avalanşe de zăpadă), valurile de frig (care pot fi concomitente sau pot urma unor viscole) şi, într-un context mai larg, încălzirea globală, cu toate consecinţele ei.

Din cele de mai sus rezultă că, de cele mai multe ori, fenomenele climatice de risc prezintă manifestări complexe, datorate concomitentei sau succesiunii foarte rapide a unor procese asociate mai multor parametri meteorologici. Plecând de la această constatare, se poate stabili încă un criteriu de clasificare a fenomenelor atmosferice periculoase, cel al numărului de elemente meteorologice sau climatice care generează starea de risc. În acest sens, se pot deosebi: fenomene de risc asociate, în esenţă, unui singur element meteorologic sau climatic, cum ar fi valurile de căldură sau valurile de frig (cauzate de temperatura aerului), excesul sau deficitul de precipitaţii (asociate precipitaţiilor) etc.; fenomene de risc caracterizate prin manifestări concomitente ale mai multor elemente meteorologice, cum sunt ciclonii tropicali şi cei extratropicali (vânt foarte intens, precipitaţii abundente, grindină etc.).

Criteriul zonei climatice în care apar şi se manifestă fenomenele climatice de risc este cel mai geografic dintre criterii, dar nu şi cel mai uşor de analizat şi de exemplificat. Spunem aceasta deoarece aceleaşi fenomene climatice de risc se pot genera în mai multe zone climatice (perioadele secetoase, excesul de precipitaţii, căderile de grindină etc.) sau, o dată apărute, ele pot avea o evoluţie transzonală, îngreunând atribuirea fenomenului respectiv uneia sau alteia dintre zonele climatice pe care le afectează (de exemplu, ciclonii tropicali, formaţi la latitudini subecuatoriale şi care pot să-şi încheie existenţa la latitudini temperate). Totuşi, criteriul zonei climatice rămâne important şi trebuie comentat puţin mai pe larg. Astfel, conform acestui criteriu, Bogdan (1994), respectiv Bogdan şi Niculescu (1999), disting:

Fenomene climatice de risc din zona intertropicală: ciclonii tropicali, fenomenele asociate circulaţiei musonice (în special excesul de precipitaţii), secetele permanente etc.;

Fenomene climatice de risc din zonele subtropicale: secetele, ciclonii mediteraneeni (violenţi), tornadele, valurile de frig, perioadele caniculare, căderile abundente de zăpadă şi viscolele etc.;

Fenomene climatice de risc din zonele temperate: furtunile asociate ciclonilor extratropicali, secetele episodice, valurile de căldură, valurile de frig, îngheţurile timpurii de toamnă şi târzii de primăvara, viscolele, avalanşele de zăpadă, ceţurile persistente, depunerile solide etc.;

Fenomene climatice de risc din zona subarctică locuită: valurile de căldură, avalanşele de zăpadă şi de blocuri de gheaţă, ninsorile abundente, furtunile de zăpadă etc.

Din clasificarea de mai sus trebuie reţinut faptul că intensitatea fenomenelor atmosferice periculoase variază de la o zonă climatică la alta. Intensitatea scade dinspre Ecuator spre pol pentru fenomenele specifice sezonului cald, respectiv dinspre pol spre Ecuator pentru fenomenele caracteristice sezonului rece (Bogdan, Niculescu, 1999). Fenomenele sunt cu atât mai intense cu cât ele se produc mai în afara sezonului caracteristic de apariţie. De asemenea, este de reţinut faptul că în zona temperată se constată cea mai mare varietate de fenomene atmosferice periculoase, întrucât aceste latitudini reprezintă arealul de întâlnire a unor mase de aer cu proprietăţi fizice net diferite (aer tropical, aer polar sau al latitudinilor medii, aer arctic, respectiv antarctic). Evoluţia temporală a fenomenelor atmosferice periculoase în zonele temperate are, în general, un caracter neperiodic, fapt care le face mai greu de prevăzut şi de combătut.

Criteriul sezonului în care se produc fenomenele climatice de risc este strâns legat de criteriul zonei climatice de apariţie.

În climatul temperat, cu patru anotimpuri, se pot separa: fenomene climatice de risc specifice sezonului rece (inversiuni de temperatură, valuri de frig, îngheţ, brumă, polei, strat gros de zăpadă, viscol, avalanşe de zăpadă); fenomene caracteristice anotimpului cald (valuri de căldură, suhoveiuri, furtuni însoţite de precipitaţii abundente, de descărcări electrice şi de căderi de grindină); fenomene întâlnite în anotimpurile de tranziţie (ceţuri, valuri de căldură, valuri de frig - cu care sunt asociate îngheţurile timpurii de toamnă şi târzii de primăvară -, ninsori sau viscole timpurii de toamnă şi târzii de primăvară, perioade excedentare sau deficitare pluviometric); fenomene posibile în tot cursul anului (perioadele de uscăciune şi de secetă, perioadele excedentare pluviometric, vântul tare).

În climatul subecuatorial (musonic), cu două anotimpuri, în sezonul cald şi umed este posibil să apară precipitaţii abundente, cicloni tropicali, iar în sezonul cald şi uscat secete persistente. În climatul subarctic, în sezonul rece se pot produce valuri de căldură care determină topirea zăpezii, furtuni puternice de zăpadă, iar în timpul scurtei veri pot să apară valuri de frig, avalanşe de zăpadă etc.

Criteriul de clasificare care stă la baza prezentării din această lucrare este cel al duratei medii (tipice) de manifestare a fenomenelor climatice de risc. Motivaţia acestei alegeri constă, pe de o parte, în necesitatea de a găsi un criteriu de clasificare capabil să permită separări cât mai clare ale fenomenelor climatice de risc. Pe de altă parte, este evidentă legătura dintre fenomenele climatice de risc şi prognozele meteorologice, acestea din urmă având un rol extrem de important în diminuarea efectelor negative create de fenomenele meteorologice periculoase. Pentru a sublinia această legătură, categoriile principale de încadrare a fenomenelor climatice de risc se apropie sensibil de cele utilizate la clasificarea prognozelor meteorologice după lungimea intervalului de timp acoperit de prognozele respective.

În cadrul analizei fiecărui fenomen climatic de risc sunt prezentate condiţiile care determină apariţia fenomenului, modul său de manifestare, subliniindu-se factorii prin care fenomenul respectiv este definit ca fiind periculos, repartiţia spaţială a acestuia (inclusiv în România, atunci când este cazul) şi măsurile de prevenire şi de combatere a efectelor negative asociate fenomenului analizat.

În funcţie de durata medie (tipică) a manifestării lor, fenomenele climatice de risc au fost clasificate în patru categorii: de scurtă durată, de medie durată, de lungă durată şi de foarte lungă durată. Încă o dată, precizăm faptul că s-a avut în vedere durata medie sau tipică de manifestare a fenomenelor, ceea ce, desigur, nu exclude situaţiile în care acelaşi fenomen poate să aibă o durată mai mare sau mai mică faţă de durata medie, astfel încât el să poată fi încadrat şi în altă categorie decât cea corespunzătoare duratei medii de manifestare.