Riscuri Climatice Extreme

4.2. Ciclonii extratropicali

Ciclonii extratropicali reprezintă cele mai importante perturbaţii atmosferice generatoare de fenomene periculoase la latitudini subtropicale şi temperate. Din punct de vedere genetic, au fost separate mai multe categorii de cicloni extratropicali care pot genera fenomene climatice de risc.

1. 
   Familiile de cicloni mobili care se deplasează de-a lungul Frontului Polar, ce separă aerul polar, mai rece, de cel tropical, mai cald. Aşa sunt, spre exemplu, ciclonii ce evoluează în talvegul Depresiunii Islandeze, extins către S sau SE, peste Europa Vestică, respectiv peste Europa Centrală, uneori ajungând chiar în spaţiul mediteranean sau cel pontic.
   
2. 
   Ciclonii formaţi în apropierea ţărmului, deasupra unor regiuni maritime cu apă mai caldă, situaţie în care, în afara căldurii primite de la apă, intervin şi alţi factori, în special prezenţa orografiei în vecinătatea zonei de litoral. Din această categorie fac parte, spre exemplu, ciclonii extratropicali generaţi pe coastele estice ale continentelor (ciclogeneza de coastă estică). Apariţia acestora este favorizată atunci când se îndeplinesc mai multe condiţii: existenţa unui curent oceanic cald orientat meridional, dinspre latitudini mai mici spre latitudini mai mari; prezenţa orografiei în zona de ţărm sau relativ aproape de aceasta; existenţa, în altitudine, a unui nucleu rece, asociat unei depresiuni care s-a format în cadrul circulaţiei vestice specifice atmosferei libere la latitudini extratropicale. Astfel de regiuni se regăsesc în mai multe zone de pe Glob: coasta estică a SUA (Curentul Golfului sau Gulf Stream, respectiv Munţii Appalachi); coastele sudice şi estice ale Japoniei (Curentul Kuroshio, respectiv zonele montane caracteristice insulelor ce formează Ţara Soarelui Răsare); ţărmurile de SE ale Australiei (Curentul Australiei de Est, respectiv Alpii Australieni); ţărmurile de SE ale Africii de Sud (Curentul Agulhas şi Munţii Drakensberg).
   
3. 
   Ciclonii mediteraneeni reprezintă o altă categorie de cicloni extratropicali generatoare de fenomene atmosferice periculoase. Condiţiile de formare a lor se apropie de cele menţionate anterior, o apă caldă şi prezenţa în vecinătate a orografiei. În acelaşi timp, se poate spune că ciclonii mediteraneeni reprezintă avanposturile cele mai sudice ale Frontului Polar, dezvoltat peste continentul european (Ecaterina Ion-Bordei, 1983).
   

Pentru spaţiul geografic al Europei, cei mai importanţi sunt ciclonii atlantici, ciclonii mediteraneeni şi ciclonii continentali.

Ciclonii atlantici sunt mai frecvenţi iarna, când se formează în talvegul Depresiunii Islandeze, ca şi în partea vestică a bazinului Oceanului Atlantic, în zona situată la S şi SE de Peninsula Noua Scoţie şi de Insula Terra Nova, în condiţii în care gradientul de temperatură atinge 8-10° C/1000 km. Vara au o frecvenţă mai redusă. Diametrul lor variază între 500 şi 3000 km, iar viteza de deplasare ajunge la 80-100 km/h deasupra oceanului, respectiv la 20-30 km/h după ce au pătruns pe uscat. Durata de evoluţie poate fi de la 1-2 zile până la 7 zile.

Traiectoriile cele mai frecvente urmate de ciclonii atlantici sunt în număr de trei: de pe Oceanul Atlantic, peste nordul Insulelor Britanice, până în NV şi N Europei; de pe ocean peste Danemarca şi Germania, către bazinul Mării Mediterane; din Oceanul Atlantic, peste Golful Biscaya, spre bazinul Mării Mediterane, unde se pot transforma în cicloni mediteraneeni, în regiunile din vestul Europei, frecvenţa medie a ciclonilor atlantici este de 60-70 de familii/an.

Ciclonii mediteraneeni se generează deasupra Mării Mediterane, cu deosebire în bazinul central-vestic al acesteia - Marea Tireniană şi, îndeosebi, Golful Genova (fig. 15). Se formează în tot timpul anului, dar frecvenţa maximă este înregistrată în sezonul rece. Viteza de deplasare este cuprinsă între 35-50 km/h, pe o traiectorie generală SV-NE.

În anumite condiţii termo-barice, precum şi sub influenţa particularităţilor suprafeţei subiacente (orografia), ciclonii mediteraneeni îşi pot schimba traiectoria, deplasându-se către NV, V sau chiar spre SV. În aceste situaţii, ei au fost denumiţi cicloni retrograzi. La contactul aerului maritim tropical, cald şi umed, advectat sub influenţa ciclonilor mediteraneeni cu caracter retrograd, cu aerul continental polar sau chiar arctic, net mai rece şi mai uscat, caracteristic regimului anticiclonic dominant în Europa Centrală, Europa Estică sau Europa de SE, apar fenomene de vreme severă: vara - precipitaţii abundente, intensificări ale vitezei vântului, descărcări electrice, grindină; iarna - ninsori abundente, viscol.

Ciclonii continentali se formează îndeosebi deasupra Europei Centrale şi a Europei de Est, dar şi în sudul Peninsulei Scandinavice, în perioada caldă a anului, din cauza încălzirii puternice a uscatului.

În România, evoluţia ciclonilor extratropicali poate fi intens influenţată de prezenţa Munţilor Carpaţi, care induc ciclogeneza orografică carpatică (Ecaterina Ion-Bordei, 1983) sau de vecinătatea Mării Negre, răspunzătoare pentru ciclogeneza pontică (Drăghici, 1988).

În America de Nord, cele mai importante regiuni cu frecvenţă ridicată a activităţii ciclonice sunt zona Golfului Sf. Laurenţiu şi zona costieră pacifică. Spre prima regiune converg mai multe traiectorii urmate de ciclonii extratropicali nord-americani: traiectoria nordică, dinspre V Americii de Nord, pe la nord de Marile Lacuri; traiectoriile dinspre sud-vest, de-a lungul cărora evoluează atât ciclonii ajunşi la nord de Golful Mexic dinspre nord-vestul continentului, cât şi cei formaţi deasupra regiunilor continentale din partea central-vestică a SUA; traiectoria sudică, pe care se deplasează foştii cicloni tropicali (hurricanes) din sud-estul Americii de Nord, care au ajuns la latitudini extratropicale după ce au diminuat ca intensitate, o dată cu pătrunderea deasupra uscatului nord-american. Zona de coastă a Oceanului Pacific cuprinde regiunea dintre Golful Alaska şi ţărmul pacific al Canadei, unde se formează ciclonii mobili asociaţi Depresiunii Aleutinelor.

Fenomenele climatice de risc asociate ciclonilor extratropicali sunt foarte diverse. În perioada caldă a anului ele sunt reprezentate de: precipitaţii abundente, urmate de inundaţii şi de procese de versant (alunecări de teren, curgeri de noroi etc.); intensificări ale vitezei vântului, care provoacă doborâri de copaci, distrugeri de construcţii şi conductori aerieni, inundaţii în zonele costiere joase produse de valurile foarte mari etc.; descărcări electrice şi grindină, generatoare de mari pagube, în special în agricultură. De remarcat că toate aceste fenomene, în afara daunelor materiale, provoacă şi un număr important de victime. În perioada rece, sunt de menţionat: ninsorile abundente, care formează un strat gros de zăpadă; intensificările vitezei vântului, asociate cu spulberarea zăpezii preexistente sau care cade în momentul respectiv, generând fenomenul de viscol, urmat de troieniri, blocarea circulaţiei, întreruperea alimentării cu energie electrică, victime (în urma îngheţului, a accidentelor rutiere, a intoxicaţiilor cu gaze de eşapament etc.); depuneri solide (polei, chiciură, zăpadă care îngheaţă).

Evenimentele extreme asociate ciclonilor extratropicali au o istorie foarte bogată, pe toate continentele. Exemplificăm cu câteva situaţii petrecute mai ales în ultimii ani.
Precipitaţiile lichide abundente

Sunt caracteristice îndeosebi perioadei calde a anului. Cea mai importantă urmare a unor astfel de situaţii este apariţia inundaţiilor. Pentru Europa, amintim, în primul rând, inundaţiile catastrofale din Europa Centrală din iulie 1997, care au afectat estul Germaniei, Cehia, Slovacia, Polonia, Austria. Pagubele au fost deosebit de mari, mai ales în Polonia, unde s-au înregistrat 46 de victime, câteva zeci de dispăruţi, 800.000 de refugiaţi, 450.000 ha acoperite de ape, 16 oraşe şi 1260 de sate inundate (mai ales în bazinul Odrei, care a fost afectat de cele mai mari inundaţii ale secolului 20). Mari pierderi s-au produs şi în Cehia, îndeosebi în Moravia şi în NE Bohemiei: 50 de victime, 50 de oraşe şi 290 de sate acoperite de ape, 130.000 ha inundate, pagube materiale de peste 3 miliarde de $. Peste numai 5 ani, Europa Centrală a fost lovită din nou. Inundaţiile din august 2002 au afectat îndeosebi bazinele Dunării şi Elbei, de pe teritoriile Germaniei, Cehiei, Slovaciei, Austriei, Ungariei. Ele s-au soldat cu peste 100 de morţi şi imense pagube materiale. La mai multe staţii hidrometrice s-au depăşit nivelurile istorice ale cotelor Dunării şi Elbei. Praga a fost unul dintre oraşele cele mai afectate, acest fapt întâmplându-se în pline sezon turistic. Ca o curiozitate, presa pragheză aminteşte faptul că, la 15 iunie 2002, s-a rupt limba clopotului Sigismund (datând din 1549) din catedrala Sfântul Vit, situată în Hrad, ca un fel de prevestire a dezastrului din august. Tot la Praga se menţionează, ca un aspect morbid, apariţia “turismului de inundaţii”, multe persoane din Cehia sau din străinătate fiind atrase de situaţia deosebită provocată de creşterea fără precedent a nivelului Vltavei. În Germania, inundaţiile din bazinul superior al Dunării şi din bazinul Elbei, pe lângă urmările tragice, au avut şi o consecinţă politică, favorizând victoria cancelarului Schroder în alegerile din toamna lui 2002, ca urmare a creşterii popularităţii omului politic german în urma vizitelor repetate efectuate în zonele sinistrate.

În Europa de V şi NV sunt de menţionat furtunile datorate ciclonilor atlantici care s-au produs în ultimii ani: decembrie 1997, ianuarie 1998, decembrie 1999, octombrie 2000, noiembrie 2000, decembrie 2000-ianuarie 2001, octombrie 2002.

În SV şi S Europei furtunile sunt, în principal, rezultatul acţiunii ciclonilor mediteraneeni, în asociere cu influenţa orografiei (Munţii Pirinei, Munţii Alpi). Spre exemplu, amintim catastrofa din 7 august 1996, de la Biescas, mică aşezare turistică din Pirineii Spanioli, unde, din cauza precipitaţiilor abundente, un mic râu a ieşit din canalul său artificial şi a produs moartea (prin înec, prin lovire cu buşteni sau prin acoperire cu noroi) a 87 de persoane care îşi petreceau vacanţa într-un camping de rulote. Partea nordică a Portugaliei a fost afectată de mari inundaţii în perioada decembrie 2002-ianuarie 2003. În Franţa, în ultimii ani, regiunile din sud şi sud-est au suferit aproape în fiecare toamnă şi iarnă de pe urma inundaţiilor şi a alunecărilor de teren: decembrie 1997; septembrie 2000 (după unele surse, cele mai mari inundaţii din istorie pentru SE Franţei, cu acest prilej la Marsilia înregistrându-se peste 500 mm în mai puţin de 2 ore); noiembrie 2000 (zona Nisa); decembrie 2000-ianuarie 2001; septembrie 2002 (în departamentele Gard, Herault şi Vaucluse au fost 20 de morţi şi 12 dispăruţi); noiembrie 2002. Pentru nordul şi centrul Italiei, există, de asemenea, o lungă listă cu evenimente meteorologice şi hidrologice deosebite: în mai 1998, la Sarno, din cauza precipitaţiilor abundente, pe un versant defrişat s-a format un torent de apă, noroi şi buşteni şi s-au produs alunecări de teren care au provocat moartea instantanee a 137 de persoane; alte perioade dificile s-au consemnat în noiembrie 1999, în octombrie şi noiembrie 2000 respectiv în noiembrie 2002, când o mare parte din Câmpia Padului s-a aflat mai multe zile sub apă.

În America de Nord au rămas în istorie inundaţiile din martie-iunie 1973 din bazinul Mississippi, apoi cele din statul Oregon din februarie 1996, cele din iunie-iulie 1996 din sud-estul Canadei, cele din ianuarie 1997 şi februarie 1998 din California sau, tot în statele din vestul SUA (California, Oregon Washington), inundaţiile din decembrie 2002.

În America de Sud pot fi menţionate inundaţiile catastrofale din aprilie 1998 din Argentina, când peste 5 milioane ha din bazinul Paraña au fost acoperite de ape. Ca urmare, pe lângă pagubele imense aduse agriculturii, s-au declanşat epidemii (febră tifoidă, dizenterie), iar viaţa fermierilor a fost ameninţată din cauza lipsei hranei şi a apei potabile.

Asia oferă, de asemenea, nenumărate exemple de fenomene climatice şi hidrologice de risc asociate ciclonilor tropicali şi extratropicali, pe lângă cele datorate musonului tipic de vară din sudul şi sud-estul continentului. Astfel, în august 2002, inundaţiile din bazinele fluviilor Yangtze, Xiangjang şi Xijiang s-au soldat cu peste 2.000 de morţi, iar circa 8.400.000 de persoane au avut de suferit din cauza fenomenelor respective.

În Australia, ciclonii extratropicali afectează în special regiunile din sud-estul continentului. Pot fi amintite inundaţiile din august 1998 din statul New South Wales, care au provocat moartea a peste 4000 de oameni, ceea ce reprezintă un trist record pentru ultimii 170 de ani. De asemenea, se poate menţiona şi furtuna din 28 decembrie 1998, care a obligat pe organizatori să întrerupă cursa de veliere Sydney-Hobart, în concurs rămânând, la un moment dat, numai 40 din cele 115 ambarcaţiuni care au luat startul Furtuna a dus la moartea a 6 competitori, cifră care plasează cursa menţionată pe locul doi în istoria mondială a catastrofelor asociate întrecerilor de veliere, după cea din Anglia, din 1979, care a provocat decesul a 17 concurenţi.

În Africa, ciclonii extratropicali acţionează în regiunile de la extremităţile nordică şi sudică ale continentului. Spre exemplu, inundaţiile provocate de precipitaţiile abundente căzute în decembrie 1995 în Republica Sud-Africană au cauzat moartea a 123 de oameni. De asemenea, ninsorile deosebit de abundente din nordul Algeriei de la începutul lunii februarie 2003 au produs mari pagube materiale şi multe victime.

Ca urmare a poziţiei geografice a ţării, vremea de pe teritoriul României este frecvent influenţată de cicloni extratropicali, de provenienţă atlantică, mediteraneană sau central-europeană. Ciclonii atlantici afectează îndeosebi regiunile intracarpatice, deşi influenţa lor se poate resimţi, chiar dacă este mai diminuată, şi la exterior de arcul Carpaţilor. Deplasarea lor către România se poate face pe o traiectorie V-+E, atunci când jumătatea nordică a continentului este dominată de un câmp anticiclonic, iar partea sudică se află sub influenţa unui câmp baric depresionar, respectiv pe o traiectorie NV-SE, caz în care circulaţia se face într-un culoar depresionar extins din Peninsula Scandinavică până în bazinul estic al Mării Mediterane, pe la periferia anterioară (estică) a dorsalei Anticiclonului Azorelor.

Ciclonii continentali sunt rezultatul încălzirii accentuate a uscatului din Europa Centrală în timpul verii, ceea ce determină o puternică instabilitate a aerului. În aceste situaţii, cele mai mari cantităţi de precipitaţii se înregistrează pe versanţii vestici ai Munţilor Apuseni, precum şi pe cei cu expoziţie sud-vestică, sudică şi vestică din Carpaţii Orientali. În Câmpia de Vest, în după-amiezele caniculare se pot produce vijelii, asociate cu averse de ploaie, grindină şi descărcări electrice (Drăghici, 1988).

Ciclonii mediteraneeni ajung în România urmând două traiectorii principale: traiectoria clasică 1 şi traiectoria clasică 2 (Ecaterina Ion-Bordei, 1983). Vara, traiectoria clasică 1 este urmată de cicloni formaţi în bazinul central sau vestic al Mării Mediterane, pe când în timpul iernii ei sunt rezultatul ciclogenezei de deasupra Mării Mediterane dezvoltate în urma ondulărilor fronturilor reci aparţinând Depresiunii Islandeze, ondulaţii pătrunse până în S Europei. Traiectoria 1 trece peste Alpii Dinarici, ciclonii mediteraneeni ajungând apoi în Depresiunea Panonică, unde pot staţiona între 6-18 ore (mai frecvent 12 ore), adâncindu-se. În cazul unei advecţii reci dinspre NV în troposfera inferioară, respectiv al unei advecţii calde din SV în troposfera mijlocie, ciclonii mediteraneeni ajunşi în Depresiunea Panonică se pot abate de la traiectoria clasică 1 şi se orientează către E, traversând teritoriul României de la V la E. În astfel de situaţii se înregistrează precipitaţii în aproape toată ţara, valorile fiind mai mari în perioada caldă, în special pe versanţii vestici ai Carpaţilor Occidentali şi pe cei sudici ai Carpaţilor Meridionali. Cantităţi mai reduse cad în S Podişului Moldovei, în E Câmpiei Române şi în Podişul Dobrogei. În perioada rece a anului cantităţile sunt mai modeste, valori mai însemnate apărând în Banat, Oltenia, pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali, în Subcarpaţii Getici şi în Subcarpaţii Curburii.

Traiectoria clasică 2, dinspre Marea Mediterană peste Peninsula Balcanică, poate suferi o abatere spre N faţă de direcţia generală SV-NE. Astfel, ciclonii mediteraneeni ajung să pătrundă pe teritoriul României, determinând precipitaţii abundente în special în Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova şi, într-o mult mai mică măsură, în Banat, Crişana şi Transilvania. Frecvenţa ciclonilor mediteraneeni care aparţin acestor situaţii este evident mai mare în sezonul rece.

Ciclonii mediteraneeni cu traiectorie transbalcanică, ajunşi deasupra bazinului vestic al Mării Negre, se pot transforma în cicloni retrograzi, traiectoria lor devenind, SE-NV, E-V sau chiar NE-SV. Ciclonii retrograzi, la contactul cu un câmp de presiune ridicată existent peste Europa Centrală şi Europa Estică, generează fenomene deosebit de violente: precipitaţii abundente, intensificări ale vitezei vântului, descărcări electrice, grindină (în sezonul cald), respectiv căderi masive de zăpadă şi viscole (în sezonul rece). Aceste manifestări se fac simţite îndeosebi în regiunile extracarpatice, dar ele se pot produce şi în zonele intracarpatice.

Situaţiile de vreme severă în care sunt implicaţi ciclonii mediteraneeni retrograzi se datorează interacţiunii acestora cu un câmp anticiclonic.

Au fost identificate cinci, tipuri de interacţiuni specifice unui ciclon mediteranean sud-est european (CMSEE):

CMSEE şi un câmp anticiclonic în V Europei datorat extinderii spre N sau E Europei a dorsalei Anticiclonului Azoric. Frecvenţa maximă a acestui tip de interacţiune se produce vara, în special în luna iulie. Fenomenele caracteristice sunt precipitaţiile abundente, viscolele timpurii sau târzii.

CMSEE şi un câmp anticiclonic în N Europei datorat dezvoltării spre S a dorsalei Anticiclonului Scandinav sau spre SE a dorsalei Anticiclonului Groenlandez. Situaţia este mai frecventă în luna mai, iar fenomenele caracteristice generate sunt îngheţurile timpurii de toamnă şi târzii de primăvară, respectiv averse puternice, însoţite de descărcări electrice şi de grindină, în timpul verii.

CMSEE şi un câmp anticiclonic în E Europei format prin extinderea spre VSV a dorsalei Anticiclonului Est European. Această configuraţie sinoptică este tipică iernii, când generează viscole, în timp ce vara poate fi urmată de averse intense.

CMSEE şi un brâu anticiclonic extins zonal peste Europa. Brâul este urmarea unirii dorsalei Anticiclonului Azoric, extinsă spre ENE, cu dorsala Anticiclonului Est European, dezvoltată spre VSV. Situaţia de mai sus este mai frecventă în timpul iernii, când generează viscole, în timp ce vara favorizează apariţia averselor.

CMSEE ce evoluează într-un culoar depresionar, unde interacţionează cu un ciclon originar din V, centrul sau N Europei. Culoarul depresionar poate fi extins meridional (N—»S), fiind limitat spre V de Anticiclonul Azoric şi spre E de Anticiclonul Est European, respectiv poate avea o extindere zonală (V-E), în condiţiile în care nordul şi sudul continentului sunt dominate de presiuni ridicate. Această configuraţie sinoptică este mai frecventă primăvara şi iarna, generând precipitaţii abundente, care pot fi urmate de inundaţii, uneori cu caracter catastrofal.

Vulnerabilitatea teritoriului României faţă de precipitaţiile lichide intense din sezonul cald a fost apreciată în funcţie de valorile intensităţii medii (z) şi intensităţii maxime (7) ale ploilor, valori determinate conform criteriului Hellman (Bogdan, Niculescu, 1999). Cea mai mică vulnerabilitate (i < 0,03 mm/min, I < 0,20 mm/min) aparţine Câmpiei de Vest, Dealurilor Vestice şi Depresiunii Transilvaniei, deci regiunilor cu predominarea influenţelor vestice, oceanice. Vulnerabilitatea cea mai mare (i între 0,03-0,04 mm/min, I între 0,30 şi > 0,40 mm/min) o au Subcarpaţii Getici, Subcarpaţii Curburii, centrul Câmpiei Române şi Câmpia Moldovei, zone unde predomină influenţele continentale, cu o puternică încălzire în timpul verii, foarte favorabilă intensificării mişcărilor convective, atât termice (în zonele mai joase), cât şi dinamice (în Subcarpaţi). La munte, vulnerabilitatea este considerată combinată, cele mai intense precipitaţii (i = 0,05 mm/min) căzând pe versanţii expuşi circulaţiei dominante.

Evoluţia climei teritoriului României a înregistrat multe evenimente extreme asociate ciclonilor extratropicali. În luna mai a anului 1970 s-au produs cele mai mari inundaţii din ultimii 500 de ani în Banat, Crişana, Transilvania, Maramureş şi N Moldovei. Pe fondul unor factori cumulativi (precipitaţii excedentare în perioada anterioară, umezeală mare a solului, strat de zăpadă foarte gros în zonele montane), au intervenit factorii declanşatori - încălzirea masivă din perioada 8-11 mai, urmată de topirea bruscă a zăpezii la munte, apoi de precipitaţii torenţiale în intervalul 12-14 mai, generate de o depresiune barică care a evoluat în Transilvania şi de un ciclon retrograd prezent în SE ţării. Luna octombrie 1972 a fost marcată de inundaţii excepţionale pe râurile din S României.

În ultimii ani, frecvenţa situaţiilor cu precipitaţii abundente (asociate cu intensificări ale vitezei vântului, grindină, descărcări electrice), urmate de alunecări de teren, curgeri de noroi etc. a crescut simţitor, ele producându-se aproape în fiecare an, cu deosebire în lunile de primăvară şi de vară. Astfel, inundaţiile din mai 1996 au cauzat moartea a 7 persoane. În 1997, furtunile şi inundaţiile din luna iunie au afectat 15 judeţe, producând 19 decese şi inundarea a 161.471 ha, iar cele din lunile iulie-august au determinat decesul a 20 de oameni, au afectat 590.273 ha şi 24.464 de gospodării, hi anul 1998 s-au produs astfel de evenimente în lunile mai, iunie (12 victime) şi iulie. În 1999, în perioada 2-12 martie s-au înregistrat inundaţii şi alunecări de teren în special în Transilvania, apoi s-au mai produs inundaţii şi în lunile aprilie (Transilvania, Maramureş), mai (SV şi S ţării) şi iunie (21 de victime, au fost afectate 24 de judeţe, 159 de localităţi, 28.779 ha, 2.153 de case, 245 km de drumuri, 172 de poduri şi podeţe, 20 de obiective economice, 12 construcţii hidrotehnice). În luna iulie a aceluiaşi an 1999 precipitaţiile torenţiale care au căzut în noaptea de 11/12 iulie (138 mm în 2 ore în Munţii Retezat, 130 mm la Băile Herculane etc.) au generat mari pagube în mai multe judeţe din Banat, Crişana, Transilvania şi Oltenia. Cel mai afectat a fost judeţul Hunedoara, unde, la barajul de la Gura Apei, în dimineaţa zilei de 12 iulie 1999 s-a produs un adevărat dezastru, prin alunecarea unui versant din imediata apropiere a coloniei de muncă a S.C. Hidroconstrucţia S.A., filiala Râu Mare-Retezat. Efectul tragic al alunecării a fost moartea a 15 persoane, care au sfârşit îngropate de materialele deplasate de pe versant. De remarcat, în aceeaşi perioadă sinoptică, şi temperaturile caniculare înregistrate în regiunile sudice şi estice ale ţării (40° C la Bucureşti), însoţite de probleme în alimentaţia cu apă potabilă. De asemenea, este de menţionat şi haloul solar de 22°, produs la 11 iulie 1999 la Botoşani, fenomen mai rar întâlnit la latitudini mici şi mijlocii (Croitoru şi colab., 2000).

Pentru anul 2000 sunt de amintit inundaţiile din lunile martie şi aprilie, care au afectat îndeosebi Maramureşul, Transilvania, Crişana şi Banatul.

În anul 2001 s-au înregistrat precipitaţii abundente, urmate de inundaţii foarte mari şi de alte fenomene periculoase, în lunile: martie (Maramureş, Transilvania, N Moldovei), aprilie (Crişana, Transilvania), iunie (14 judeţe din toată ţara). În sfârşit, în lunile iulie şi august 2002 s-au produs inundaţii repetate în toată România, cu deosebire în Moldova şi în Muntenia, rezultatul fiind 14 victime şi pagube materiale de peste 2.300 miliarde de lei.
Ninsorile abundente

Acestea formează un strat gros de zăpadă, care creează probleme în special în desfăşurarea normală a activităţii diferitelor categorii de transporturi. La latitudini medii, formarea stratului de zăpadă în extrasezon, în regiunile mai joase, poate dăuna grav agriculturii, în timp ce, în zonele montane, un strat gros de zăpadă creează premise favorabile pentru declanşarea avalanşelor. De asemenea, zăpada abundentă reprezintă un risc potenţial pentru apariţia inundaţiilor, având în vedere posibilitatea topirii sale bruşte în cazul unei încălziri masive a vremii, riscul crescând când solul este saturat cu apă încă din perioada premergătoare formării stratului respectiv (Bogdan, Niculescu, 1999).

La fel ca şi în cazul îngheţului şi al brumei, intervalele de risc asociate stratului de zăpadă sunt reprezentate de intervalul riscului de toamnă, cuprins între data celui mai timpuriu strat de zăpadă şi data medie a primei ninsori, respectiv de intervalul riscului de primăvară, extins între data medie a ultimei ninsori şi data celui mai târziu strat de zăpadă. Extinderea şi plasarea în timp concret a acestor intervale variază în funcţie de altitudine, fiind deplasate spre interiorul perioadei de vegetaţie pe măsura creşterii înălţimii (Ibidem).

Atunci când ninsorile afectează zone situate la latitudini subtropicale, pagubele pot fi şi mai mari, zăpada şi temperaturile scăzute putând compromite culturi agricole şi determina îmbolnăviri grave, chiar decese, îndeosebi datorită nefamiliarizării populaţiei din zonele respective cu astfel de condiţii meteorologice (fig. 22). Printre exemplele de acest fel, se pot menţiona ninsorile abundente de la sfârşitul lui decembrie 1996 - începutul lui ianuarie 1997 din SV şi S Europei (Spania, nordul şi centrul Italiei) sau ninsoarea din 18 martie 1998 din Israel, care a determinat autorităţile să întrerupă circulaţia pe autostrăzile dintre Ierusalim şi Tel Aviv, respectiv dintre Ierusalim şi Cisiordania, precum şi să suspende temporar cursurile şcolare şi universitare. Tot în Orientul Apropiat pot fi amintite ninsorile produse la 9 ianuarie 2002 în Siria, Iordania, Liban, Israel, nordul Egiptului, iar pentru Algeria sunt de menţionat ninsorile abundente căzute în nordul ţării la începutul lunii februarie 2003.

În zonele de munte, ninsorile abundente sunt frecvente. Spre exemplu, în Elveţia, în intervalul 16-21 februarie 1999 au căzut cele mai mari ninsori din ultimii 50 de ani, stratul de zăpadă ajungând în centrul ţării până la 200 cm. Pe data de 23 februarie 1999, numărul turiştilor care au rămas blocaţi în zonele de munte, unde veniseră la schi, a fost de circa 40.000, din care aproximativ 10.000 au fost evacuaţi cu elicoptere, timp de trei zile.

Stratul de zăpadă, chiar dacă nu este gros, poate crea mari dificultăţi transporturilor rutiere, în special în primele ore de după căderea ninsorii şi mai ales pe drumurile în pantă, cu curbe, intens circulate. Astfel de sectoare, unde se produc frecvent derapări ale autovehicolelor de mare tonaj, urmate de blocarea traficului, se întâlnesc în toate treptele de relief de pe teritoriul României, deşi frecvenţa lor este mai mare în zonele montane. Iată câteva exemple de astfel de zone: Braşov-Predeal-Câmpina; păsurile din Carpaţii Orientali (Gutâi, Prislop, Tihuţa, Mestecăniş, Tulgheş, Bicaz); sectoare de şosele din Munţii Apuseni (pasul Vârtop, Munţii Meseşului, Piatra Craiului); sectoare cu pantă accentuată din zonele deluroase (Dealul Feleacului, Dealul Acăţari, Culoarul Apoldului, Dealul Negru) etc. În sfârşit, trebuie menţionat faptul că probleme mari în traficul rutier pot să apară şi în zonele de câmpie, pe şosele fără pante sau cu pante foarte mici, mai ales din cauza gheţii formate în urma ninsorii prin bătătorirea (tasarea) stratului de zăpadă proaspăt depus.

Din cele de mai sus rezultă faptul că, dintre fenomenele de risc de scurtă durată induse de ciclonii extratropicali, cele mai frecvente sunt cele asociate precipitaţiilor abundente, generatoare, la rândul lor, de alte fenomene periculoase (riscuri hidrologice, geomorfologice, umane).